agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-08-23 | |
Duminică dimineața, când Mihnea sunase la ușă și nu primise niciun răspuns, se mirase că Luc doarme atât de târziu. Își spusese în gând: „Probabil că s-a gândit toată noaptea la ceea ce îi vom spune lui Petru. La cât de fericită ar putea fi alături de el în puținul timp rămas, hărăzit de Sus.” Când văzu că Luc nu răspunde bătăilor lui disperate în ușă, scoase cheia de rezervă, pe care i-o dăduse Luc, în cazul unei întâmplări negre. Întâmplare la care se gândea mereu cu disperare și teamă. O găsi legată pe covorul persan al salonului. Părea o biată ciută sfâșiată de colții nemiloși ai destinului ce se oprise pentru ea în acea seară.
Chemă o ambulanță. Apoi, sosi și un echipaj criminalistic. Autopsia relevase că bătrâna nu prezenta urme de violență, în afara unor echimoze palide pe brațe. Fusese depistat și tranchilizantul puternic, sub imperiul căruia Luc devenise ostatic fără grai. Faptul că mai multe zile fusese imobilizată în salon, neputând să-și ia la timp insulina, îi provocase moartea. Avocatul Tiberian își pusese în joc toată știința lui juridică. Toate relațiile sus-puse. Nimeni însă nu putuse spune cine fuseseră cei care o jefuiseră pe Luc. Dispăruseră obiecte de preț din casă. Printre care și ceasul lui Petru. Abia după un an și jumătate, dosarul "Lucreția Pârvulescu", încheiat, inițial, cu „autor necunoscut”, reveni pe tapet. La Sibiu, într-un anticariat de obiecte vechi, se descoperise Vacheron-ul lui Petru. Proprietarul, un anume Rudolf Palfi, părea un om de bună credință. Explicase proveniența acelui ceas. Îl cumpărase de la niște persoane necunoscute, împreună cu alte câteva obiecte, pe care reușise să le vândă deja. Nu cunoștea numele celor care i le vânduseră. Erau, declarase el, doi bărbați. Unul mai pricăjit și altul impozant, cu fizionomii arse de soare. Palfi reușise, totuși, să vadă un indiciu care le va fi de folos anchetatorilor. Numărul mașinii cu care veniseră. Un număr de Piatra Neamț. Din aproape în aproape s-a ajuns la frații Gogolea, furi de calibru din zona Moldovei. Operau prin țară, niciodată în matca nașterii lor. De aici nu a mai fost decât un pas până la descoperirea celui care-i angajase să facă tâlhăria. Dumitru Pleșoianu! A cărui soră era căsătorită cu unul dintre frați. Mihnea și-a amintit că Luc îi povestise de vizita lui Pleșoianu și de admirația lacomă, cu care îi privise antichitățile.
La interogatoriu, Pleșoianu recunoscuse că fusese ispitit de obiectele de artă din casa lui Luc, dar se disculpa spunând că el și complicii săi nu avuseseră de gând să îi facă vreun rău victimei. Voiau doar să o sperie, să o imobilizeze și să pună mâna pe raritățile ce împodobeau salonul acelei case vechi și impunătoare. Rarități ce-i provocaseră lui Pleșoianu, de cum le văzuse, numai insomnii. Mihnea a recuperat ceasul și în prima duminică l-a vizitat pe Petru. După moartea lui Luc și după ce aflase de la Gregorian că tânărul locotenent, căruia îi curmase brutal viața într-o banală partidă de cărți, era fiul său, Petru trăise sfâșiat de o depresie devastatoare. A strâns ceasul la piept, gândindu-se că acel obiect a însemnat pentru el extazul și mai apoi agonia. Peste șase luni Petru avea să moară, înmormântat de cei de la azil, la insistențele lui Gregorian Petrescu, cu ceasul trecerii lui prin iubire și viață în sicriu.
*** Trecuseră aproape treizeci de ani de la moartea Lucreției Pârvulescu. Mihnea devenise președintele Baroului de avocați. Când Irina, soția lui, intrase ca o vijelie în sufragerie, tocmai citea un ziar. Avusese dimineață un proces greu. Extenuant. Îi plăcea să savureze liniștea acelei după-amieze în fața unui pahar de palincă. Irina își aruncă pe un fotoliu geanta, apoi se așeză în genunchi în fața lui. Avea masca aceea pe care orice femeie o poartă când vrea să obțină de la bărbatul iubit un lucru imediat. La care nu poate renunța. - Mihnea, dragule, promite-mi... - Ce...? - Nu, întîi promite-mi... - Și dacă nu mă pot ține de promisiune? - Te poți ține! Sunt sigură! - Atunci, promit, îi șopti Mihnea, mângâindu-i zulufii ce-i acopereau fruntea - Este o nebunie la mine la firmă! Fetele au fost la o expoziție vintage...În Herăstrău...Și-au cumpărat niște chestii mișto ! Mișto rău, crede-mă! Genți, rochii, giuvaericale...Vreau să mergem și noi. Promiți? Mihnea știa că nu-i putea refuza nimic Irinei. Așa că sâmbătă dimineață intrară în clădirea unde zeci de exponate vintage îți furau privirea. Erau acolo atâtea obiecte care-i aminteau dureros de vizita pe care o făcuse cu Luc, acum mai mult de 30 ani, la taraba lui Pleșoianu. Irina era în culmea fericirii. Nu știa pe ce să pună mâna mai întâi și o exaltare adolescentină îi lumina fața la răstimpuri, când se întorcea spre Mihnea arătându-i câte un obiect ce-i țintuise inima în insectarul dorințelor. Vânzătorul își freca bucuros palmele, conștient că doamna din fața sa avea să golească generos portofelul domnului ce o însoțea. Privindu-l pe Mihnea, îl întrebă: - Domnul nu dorește nimic? Mihnea perie cu privirea glazura îmbietoare a acelor obiecte ale unei epoci ce îi aminteau de personalitatea lui Luc și îi spuse: - Din păcate, nu ai dumneata ce caut eu! - Așa să fie, domnul meu? Doar numiți ce v-ar interesa și vă pot face rost! - Poți dumneata să-mi faci rost de o iubire-vintage? Vînzătorul își pironise privirea pe chipul bărbatului din fața sa. Nu știa dacă glumește sau vorbește serios. Așa că o privi pe Irina, ca să vadă dacă ceea ce dorește soțul ei este real sau nu. Irina îl mângâie pe Mihnea pe frunte și-l lăsă să converseze în continuare cu vânzătorul. Cunoștea de mult din povestirile lui despre Luc ce rană adâncă zace în sufletul soțului ei. Și ce însemna pentru el o iubire-vintage. - Domnul meu, îmi pare rău! îi spuse vânzătorul lui Mihnea. Eu nu vând sentimente, ci doar obiecte care le-au născut. Și ceea ce doriți d-voastră, o iubire-vintage, este un lucru atât de rar. Extrem de rar! Este un sentiment pe care oamenii unei epoci trecute și-l atribuiau ca darul cel mai de preț, pe care-l puteau oferi celui drag. Azi, din păcate, iubim pe fugă. Uneori împinși de la spate de nevoia de a avea pe cineva lângă noi. De a nu fi singuri. De a putea împărți cu altcineva grijile zilei. Iubim fără să ardem interior și am transformat iubirea într-un simplu flirt. Între două antrenamente la o sală de fitness. Sau sub lumina stroboscobică a unui club de fițe. Sub aburul înșelător al băuturii. Știu asta de la copiii mei. Tinerii de azi iubesc pe rețelele de socializare. Acolo unde fiecare încearcă, iluzoriu, să-și găsească jumătatea în spatele unei fotografii „lucrată” la greu pe un photoshop. Și printre niște date personale ale persoanei „vânate”, date ce dospesc de un subiectivism cras. Menit să o facă glamour în fața celui ce îi accesează pagina. Dar printre pixeli nu vom putea niciodată cunoaște profund pe cel cu care am vrea să împărțim balansoarul vieții. Astăzi a dispărut latura intimistă a iubirii. Poate de aceea ne legăm destinele prin intermediari virtuali. Și ne spunem cuvinte de dragoste în văzul tuturor. Ne exhibăm sentimentele cu plăcerea cu care un nudist oferă soarelui și mării fiecare părticică a trupului său. Poate, o să ziceți, că sunt un ramolit ce nu mai pot ține pasul cu vremea, dar așa simt. Am învățat gratuit această lecție. De la copiii mei sau de la prietenii lor. Îmi pare rău, domnul meu, dar niciodată nu veți mai putea găsi o iubire-vintage, oricât ați căuta! O astfel de iubire nu se cumpără cu bani! Mihnea oftă din greu. O strânse de braț pe Irina care, încărcată de cumpărături, îi mulțumea din priviri pentru acea plimbare. Mihnea se gândea că Luc avusese întotdeauna dreptate. Există în viața noastră coincidențe care sparg barierele imposibilului. Altfel, nu se explică cum ceasul ei așteptase cuminte pe taraba lui Pleșoianu ziua în care ea va păși prin Herăstrău. Apoi, răbdarea cu care același obiect de suflet se încăpățânase și nu ispitise pe nimeni în anticariatul lui Palfi. Pentru ca, în final, să se reîntoarcă la Petru. Se îndreptară spre debarcader și lui Mihnea i se părea că dincolo de stegulețele vaporașelor de agrement, ce pluteau pe Herăstru, dintr-un timp de mult pierdut, dincolo de obrazul diamantin al cerului, Luc și Petru îi zâmbesc. Ca și cum i-ar spune că acum sunt împreună și că nimic nu-i va mai despărți niciodată. Că, pentru prima dată, ceasul acela le măsoară la amândoi, în același timp, existența neștiută de dincolo de nori. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate