Flușturatica asistentă a unui colonel mort se plimbă singură și tristă pe strada pustie. Când spunem pustie, trebuie avut în vedere sensul absolut al cuvântului, iar decorul, indiferent care ar putea să fie acesta, cel în care am putea să observăm conturul ferm al locuințelor, umbra copacilor pe asfaltul străzii, urma pașilor în praf, sau dezolantul peisaj lunar, ei bine, decorul nu există decît în măsura în care nu putem plasa asistenta, fără preaviz, în neant. Acolo ar fi prea puțin probabil să poată executa chiar și o simplă operație locomotorie. O să facem acest compromis din considerente logice.

Ar fi exagerat să credem că decorul prin care se plimbă frumoasa femeie, condiționat de primul pas, cel mai important, este cel pe care infinita imaginație umană îl consideră potrivit unei astfel de acțiuni? Cu siguranță nu. Nici o lume posibilă și reală nu este identică cu imaginea ei, descompusă pe retina imaginației. Cam asta ar fi șmecheria. Nu ar fi greu să spunem că, după ce Jeanne a fost transportată la morgă, batalionul aflat sub comanda unui „niciodată general” retras în cazarma sa, în timpul în care Comisarul se pregătește pentru înmormântare, ochii, deschiși pentru prima dată ai asistentei, au văzut frumusețea lumii. Nu ar fi greu să spunem că frumusețea lumii este imaginea vie a blocurilor cu patru etaje și balcoane, înșirate pe partea stângă a unei străzi oarecare. Dar pentru tine, cititorule, frumusețea poate să fie altceva. De aceea, primul pas pe care frumoasa asistentă l-a făcut în această lume, a fost primul pas în neant. Iar primul om pe care l-a întâlnit a fost Comisarul.

În ciuda prejudecăților, această morgă nu este întunecată. Nu este rece, nici înspăimântătoare nu este. Până și în ochii indiferenților ciocli, nu o să le imputăm, evident, această postură, după atâția ani petrecuți printre cadavre au înțeles, din proprie exeperiență, necesitatea detașării, putem să vedem o urmă de interes. Pe o masă de lemn, acoperită cu tablă inoxidabilă, din sicriul deschis – este timpul priveghiului, cei care au cunoscut-o pot acum să o vadă pentru ultima dată, moartă, vie trebuiau să o vadă la timpul potrivit, pot să-și ia la revedere, la adio nu, ar fi greu de suportat, musai că mai urmează ceva, întotdeauna trebuie să mai urmeze ceva – de undeva din spatele ochilor închiși, ori poate, cine știe, lumea-i plină de impostori, șarlatani, vrăjitori, prestidigitatori, iluzioniști, magi, de undeva din sicriu, poate acolo-i plasat un mic dispozitiv, o rază de lumină nu vrea să se stingă.

Ce-i cu asta, mă, moartă șefu, păi dacă-i moartă de ce clipocește, încă n-am envestegat, acuma or adus-o, abea ce am pus-o pă masă, abea când am deschis capacu’, ce capac țâganule, de la coșciug, abea când l-am deschis am văzut meracolu’, ce miracol cioară, ai zis că n-ai en-ves-te-gat, n-am da’ iese din cap, de unde știi dobitocule, știu că-n spate și pă lături nu se vede nimica, ie dreaptă și mere drept în sus, pune mâna pe ea și ridică-i capu’ să ne uităm, nu pun io mâna bos, nu pun că mă trăznește, pune tu, cocoșatule, hâc, nu pun să pună țâganu’, el ie manipulant, io decât cu lopata, doi pă unu’ și doi adâncime, dacă-i înghețat pământu tri ceasuri, dacă-i moale numa unu’, colacu’, țuica, umătoru’, taci fir-ai al dreacului, taci și pune mâna, n-auzi, nu pun că mă trăznește, să vină popa, bos, să vină să zâcă din scriptură, râde mă de noi dacă vine, o fi pus careva o lanternă, un bec, ceva, râde toți de noi, mai bine să râdă decât să ne fuljere.

Când s-au întors cu fața spre sicriu, acesta era gol.