agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-08-27 | | Eram în ultimul an de liceu și viața mi se părea un continuu răsărit de soare. Nu știu de unde atâta bucurie pentru că aveam puține șanse să ratez cariera pe care cu osârdie mi-o pregătiseră dascălii în liceu. Adică, nu ei, sărmanii, ci timpurile de puternică industrializare pe care le traversa țărișoara noastră. Prelucrător prin așchiere avea să scrie pe diploma mea. Strungar sau frezor, nu îmi este prea clar nici acum pentru ce aș fi optat, dacă mai apucam să profesez. Pe acest entuziasm a picat marea manifestație ce trebuia organizată cu elevi de liceu. Era o zi de toamnă blândă, mai degrabă zi de vară ce nu se lăsa dusă, a minunatului an 1989. Nu știu ce le venise ălora cu manifestația, că 23 August trecuse, iar până de 1 Mai mai era destul. O fi fost pentru 7 Noiembrie? Dumnezeu știe! Sau poate era o reacție la mișcările care se anunțau în Europa de Est. Ei, acum nu prea mai are importanță. În acea dimineață de vineri în fața liceului ne așteptau câțiva profesori, care ne-au așezat pe clase, au făcut liste nominale și ne-au îmbarcat în autobuze cu direcția Parcul Tineretului. Toți eram voioși că schimbasem orele de școală pe o ieșire la iarbă verde. Ne țineam de șotii, care erau temperate de câte o scatoalcă dată după ceafă de profesorul de sport, tov. S, care, probabil era responsabil cu astfel de acțiuni. Mai erau câțiva profesori, dar agitat ca tov. S nu era niciunul. Pe la prânz am primit pungi de hârtie cu hrană rece. Iarăși prilej de bucurie și glume. La astfel de pregătiri pentru manifestații nu aveai mare lucru de făcut. Te mișcai de colo-colo, știau responsabilii când și cum, iar uneori ridicai niște cartoane, care, în masa de oameni, formau o imagine. Timpii morți, însă, îți măcinau nervii. Terminasem de mult mâncarea și nici gând de plecare. În mințile unora încolțise ideea evadării, dar cerberul, tov. S, fost boxer campion, avea darul de a citi gândurile și patrula pe laturile dinspre exterior, nu care cumva să fugă vreunul. Eu cu Paul de la a XII-a F, prieten și coleg de fotbal la renumitul club din divizia Onoare, URBIS, eram obligați să înșelăm vigilența paznicului. Trebuia să ajungem la antrenament pentru că a doua zi aveam meci și nu mai pupam noi post de titulari. Văzând că spre margine nu erau șanse am traversat mulțimea ieșind printre elevii altui liceu, unde profesorii erau mai puțini vigilenți sau, nefiind dintre ai lor, puțin le păsa că plecăm noi. Pe drum ne-am amuzat de farsa jucată lui tov. S și ne credeam cel puțin de două ori mai isteți decât colegii noștri. Luni am mers împreună cu Paul la liceu, fiind și vecini de bloc. În cele cinci minute cât am făcut până la școală am vorbit despre fotbal, că numai asta aveam în cap. De fuga de la manifestație uitasem. Dar tov. S nu uitase. Toți elevii așteptau în fața liceului. Ne-am gândit că iar ne duc ăștia la pregătire pentru manifestație. Ne codeam să traversăm strada. Parcă am fi vrut să o ștergem englezește la vreun film, dar ne-au văzut colegii și au început să strige la noi. Diriginții deja focalizau pe imaginea noastră. Prea târziu. Trebuia să mergem. Probabil că pe noi ne așteptau. Tov. S a apărut agitat cu o hârtie în mână, de pe care a citit niște nume. Eram patru băieți care sabotasem pregătirile pentru marea manifestație. Mă gândeam că nu am fost singurii isteți care evadaseră, când am fost strigat să ies în față, bineînțeles, cu cei trei camarazi. Paul și cei doi văzuseră, probabil, figura crâncenă a fostului boxer și au ales să fugă. Iar. Eu mă gândeam că pot să explic de ce am hotărât să plecăm. N-am mai apucat decât să articulez un tov., că upercutul profului mi-a încleștat fălcile, apoi, ca și cum aș mai fi putut avea vreo reacție, croșeul de stânga mi-a tăiat respirația. Făcusem și eu câteva luni de box și apucasem să învăț că fiecare lovitură trebuie să fie urmată de cel puțin încă una. În momentele acelea uitasem tot ce știam. Proful spumega de furie și zbiera, avea o voce răgușită, că am vrut să-l băgăm în pușcărie, că suntem sabotori și vom fi excluși din toate unitățile de învățământ. De parcă noi învățam în toate! Abia a fost potolit de doamna dirigintă, că poate mai învățam și alte combinații de lovituri în acea zi. În cele din urmă nu am fost exmatriculați și nici tov. S nu a înfundat pușcăria, iar trimestrul doi din clasa a XII-a l-am petrecut sub alt regim. Era o zi de februarie 1990 și veneam de la antrenament. De obicei luam metroul, însă o întâmplare m-a făcut să evit să mai folosesc acest mijloc de transport. Veneam cu Paul, tot de la un antrenament și în același vagon de metrou erau doi tineri care făceau bancuri și se amuzau pe seama președintelui Iliescu. Același lucru îl făceau oamenii și pe seama lui Ceaușescu, însă în șoaptă și nu în public. Scăpând de teroarea comunistă oamenii se foloseau cu entuziasm de dreptul (câștigat în stradă) de a râde de politicieni. Numai că râsul avea să le înghețe pe buze celor doi tineri, ca, de altfel și nouă, cei care eram de față. Trei namile cu alură de sportivi s-au ridicat de pe scaune și în câteva secunde i-au snopit în bătaie pe cei doi tineri, apoi au coborât în stație și au dispărut. Atunci am avut prima dată senzația că, de fapt, nu prea s-a schimbat nimic. Acum eram singur în tramvaiul 8, stăteam pe scaun și citeam ziarul. Sportul, evident. Pe parcurs au mai urcat oameni în tramvai, însă mai erau locuri libere, totuși, o persoană s-a oprit lângă mine, în picioare. M-am uitat cu coada ochiului să văd dacă mai sunt scaune libere, pentru că nu suport să stau pe scaun dacă alții stau în picioare și văzând că mai sunt destule, m-am liniștit. Mi-am spus că omul coboară curând. Prins de lectură, poate citeam ceva de Steluța, am scăpat o pagină de ziar, care devenise mai stufos după schimbarea de regim. Am vrut să mă aplec s-o ridic, însă bărbatul de lângă mine deja îmi întindea pagina căzută. Am ridicat ochii să-i mulțumesc, dar am rămas fără grai. Îmi e cunoscută mustăcioara asta căruntă, numai că acum e mult mai căruntă, iar părul ăsta grizonat, aproape albit, îmi este foarte familiar. Și nasul coroiat îl cunosc foarte bine. Ochii. Da, cu ochii s-a întâmplat ceva. Sunt la fel de mici și de negri, dar nu te mai sfredelesc ca altădată. Acum privirea e tocită, ca a unui lup bătrân cu dinții rari, care se roagă de lupii tineri să-l îngăduie și pe el în haită. Numai că lupii tineri nu sunt sentimentali, iar fosta căpetenie știe acest lucru, dar tot mai speră. Pentru o clipă, amintindu-mi de combinația năucitoare upercut - croșeu, am avut trăirile unui tânăr lup în plină putere, conștient de forța sa, apoi mi-am amintit de episodul din metrou, când entuziasmul libertății mi-a fost atât de brutal năruit. Privirea aceea resemnată m-a năucit mai tare decât pumnii care loveau în numele unei idei. Proastă, dar idee. Sau poate în numele unei frici. Privirea aceasta nu mai avea nici o idee de viață, niciun ideal. Era o privire străină până și de omul care o purta. Eu nu mai aveam cum să judec acest om. Se judecase singur, iar privirea lui nu aștepta nici un răspuns. 24 august 2011 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate