Vocea nu-i aceeași pentru niciun individ. Intervine mereu, ca la paharele de cristal, schimbarea rezonanței ori a sunetului metalic. După cum îi e vocea îi e și viața. Cine are voce blândă, însă glas puternic, răsunător, e o forță telurică și respectată, sensibilă când alții nu mai pot să răzbată prin atâtea neajunsuri existențiale.

O voce avea soră-mea pe când făcea facultatea de Design la București, altă voce a căpătat după ce s-a apucat de fumat prin Giurgiu, când putea câștiga bine lucrând la o benzinărie, însă considera că degeaba ar face și ultimul an la particulară, al cincilea, care nici nu fusese anunțat în 1994 c-o să mai fie!... Iar ea voia să se mărite în Giurgiu, stătea la casă, ea orășeanca aprape convinsă!

O voce a avut copilul la șapte ani, cu totul alta i-a devenit pe la sfârșitul claselor primare, iar după aceea de gâscan de la pubertate, brusc, baritonalul glas i-a venit în liceu, după demonstrații și maimuțărit. Puterea strigătelor poate să atingă corzi sensibile, vocale de fericire la sugari, pe când în adolescență se dezvoltă din ele și accesele de mânie. De ce? Uite-așa, pe degeaba.

Îmi amintesc de glasul bunicului meu, Niculae. Față de cel al unchiului George (soțul nașei Didi), mort prea repede, “precum un pui de găină”, pe când făcea baie în curtea casei sale, cel al lui tataie avea vibrato. Unii oameni au glasuri inconfundabile. Glasul și figura bunicului meu semănau cu acelea ale Ceahlăului literaturii, Mihail Sadoveanu. Robust, cu mușchi exersați ca argat în tinerețe, până la treizeci de ani, remarcat de superiori încă din timpul armatei la Brăila – pe atunci, pe vremea ocupației rusești serviciul la Marina Fluvială se întindea pe trei ani – Niculae căpătase aceeași prestanță și ca țăran, și ca orășan, exact după cum era la modă : un ușor aer rusesc putea fi împrumutat în ținuta funcționarilor de-atunci. Am zice acum : foarte nașpa să vezi români care urmăreau ecourile de la Răsărit. Până și ghicitorii, vrăjitorii voiau să-i convingă pe creduli că din Est vine și va veni pentru totdeauna salvarea pentru lumea întreagă. Se construia un fel de socialism filorus, antiamerican și antivestic-european mai întâi clandestin, banditesc – ținând cont că aici a existat riposta legionară (n-aș atribui acum, după șaizeci de ani “rezistența anticomunistă” decât unor lupte disperate ale unor ofițeri haiduciți din Carpați). Ce l-o fi făcut pe Niculae prin 1948-1950 să devină secretar de partid și primar prin Lipnița, Băneasa, Ostrov decât foamea, revolta socială, familia numeroasă (cinci copii)? Însă pactul faustian pentru un om de-o cinste proverbială ca Niculae era mai rezistent, mai goethean decât în fața oricărui Mefistofel – mai ales că apropierea aceasta era privită pe atunci drept superstiție, misticism retrograd. Pactul cu diavolul constituia un eveniment banal pe la orașe, apoi și pe la sate. Majoritatea românilor trebuia să-l săvârșească. Stătea Lucifer la pândă dintr-un fotoliu bine mersi ori îndeobște știut, chiar dacă nu bătea prea mult la ochi. El era un șef portocaliu-stacojiu ca stagul Paritudului fluturând peste întreg raiounul Băneasa, responsabil cu aprovizionarea. Ori Lucifer se credea un “cadru de nădejde”, care exercita un control subteran la reangajarea celor “reeducați” prin lagăre și la Canal. Aș fi vrut ca bunicul meu Niculae să fi arătat intransigența sa specifică bărbaților din zodia peștilor în momentul când a văzut relele comise de “tavarișii” sau de vechea gardă a împăratului de la Kremlin – că doar a fost și pe-acolo în călătorie de instruire. Dar a tăcut, cu un rost calculat pe-o lungă durată, până la pesnionarea sa prin 1986. Vocile lui Hrușciov, lui Brejnev i-au trecut la ureche, a văzut nopțile albe leningrădene. O dată în viață, dar îndeajuns ca să fi primit baia roșie ritualică, precum un salahor din fața cuptoarelor de pe vremuri, ce-și scuipa peste puțin timp plămânii de la atâtea noxe. Cui i-ar mai fi frică de moartea prin înfometare astăzi? Iată că unora ca bunicul meu le-a fost frică. În martie 1945 a recăpătat prima dată pământ după ce fusese alungat din Cadrilater în toamna anului 1940. Era el un fel de Mitrea Cocor sau de erou al nuvelisticii realist-socialiste din prima etapă de creație a lui Marin Preda (“Desfășurarea”)? Nu. Cert e că a exististat și nu mi-e rușine cu el. Îndurase multe ca argat la boier, aproape cinci ani. Chiar când i se nășteau copiii. Pe taică-miu Jan l-a avut pe la șaisprezece-șaptesprezece ani, pe 6 septembrie 1941. A rămas mic de statură Jenică, pentru că a îndurat cele mai grele timpuri, intrându-i toți scaieții în cur, fiindcă n-avea pantaloni. Pe unchiul Iordan (Dan, cum i se zicea în famile, la școală, între prieteni), l-a avut în 1944, pe când nemții încă mai erau unici stăpânitori și-n vechea Scytie Mică, aproape de Durostorumul, Dârstorul lui Mircea cel Mare și Bătrân. Pe Costică prin 1946 – mare fotbalist din acea zonă. Apoi imediat pe Domnica și Didina, cărora mamaie Dica și soțul său Niculae le alintau Domnița și Didi.

Strigătele de bucurie pot să întrerupă, să risipească până departe în tim și spațiu și cele mai bine reținute dureri. Am ascultat și de la taică-miu Jan, și de la tataie ori mamaia atâtea istorii adevărate din epoca interbelică dar și de pe timpul războiului antisovietic și antihitlerist. Impresia pe care mi-a dat-o lumea de-atunci e că nu era deloc una “netocmită și goală”, precum pământul preistoric, din epoca Arhaic a apariției vieții, care pare a se rostogoli într-un hău oranj închis acum. Vocea pământului - “glasul” său, după cum spunea Liviu Rebreanu are – cu precădere la țăranii și la comandanții militari aflați în campanie de însămânțare, cucerire ori de apărare – un impact dureros, ca un tăiș bine ascuțit al plugului ori al proiectilului, schijei, care ar trece peste un piept ca în “Iliada”. A se împotrivi demn cursului pervers al istoriei contemporane precum un pacifist antic, sau după exemplul tinerilor hippy ori indienii gandhiști trântiți pe jos constituia un risc foarte mare, care însemna întemnițare, dezumanizare stalinistă, hrușciovistă, brejnevistă. La noi în România oricum avuseseră loc niște mici războaie cu boierii, apoi și cu arendașii lor prin 1784, 1888, 1907, iar revoluționari ruși pătrunseseră încă din 1905, fugind de prigoana țarului Nicolae al II-lea și a lui Rasputin, eminența cenușie sau “vraciul” mefistofelic al familiei ultimilor Romanovi. Dacă aș fi fost eu în situația bunicului Niculae, oare spre ce m-ar fi purtat pașii în viață? Alungat cu părinții din Cadrilater, rămas fără nimic, chiar fără casă, hambar, tarla, aș fi privit cu îngăduință barbariile la care se dedau bulgarii din Aidemir, Silistra. I-aș fi contrat mai apoi pe (a)românii filogermani – mulți, nu glumă! – din Dobrogea antonesciană?

Vocile din megafoane transmiteau și pe ulițele sătești din Almalău, atunci când stăteam eu pe la șase ani de veghe-n lanul de secară, prin 1981 în gazdă la tușa Veta, tot felul de cântece și îndemnuri patriotice, marșuri. Poate la fel erau mediatizate marile cuceriri ale Reichului prin 1941-1942. Iar demonstrațiile de forță ale legionarilor se soldau cu morți printre sătenii crezuți simpatizanți cu bulgarii ilegaliști, ce făcuseră cu mult înainte raiduri nepermise pe la noi, peste granița de la Regie. Oricând Almalăul și Dobrogea ar fi putut ajunge, exact ca în perioada anilor 1916-1918 terenuri de război, iar bulgarilor le-ar fi displăcut să mai terorizeze o dată Constanța, Medgidia, Mangalia, Babadagul, dărâmând din Monumentul Independenței reconstruit dorobanțul sculptat în bronz pe lângă vulturul carlist balcanic de la Tulcea. Un semn de cotropire făcut de Hitler, o răzvrătire sau o retragere armată de lângă Nistru, Nipru, Odessa, Sevastopol, Volga, Cotul Donului, Caucaz, venind din partea lui Antonescu, și s-ar fi umplut brusc paharul: România putea deveni oricând între 1940-1944 un pământ al nimănui – adică ocupat pe de-a-ntregul, cu populația trecută prin lagăre, secătuit de toți cetățenii, români, evrei, țigani, ucrainieni, lipoveni, armeni, turci și tătari.

Nu mi se pare deloc de glumă! Condamnați-l cât vreți pe tataie Niculae, impostori care ați scris după mințile voastre bolnave istoria după 1948 cu exagerările dorite fie de Occidentul care nu înțelege spațiul oriental, fie de Orientul comunist ori panslavist, moscovit ce influențează chiar și astăzi pe atâția!

Mie mi se pare că implicarea activă a bunicului meu la viața cetățenilor de rând – pentru că a făcut numai bine oamenilor de la țară în zona Ostrov-Băneasa, apoi la Constanța cât a lucrat la primărie, la “Casa Albă”, astfel că moartea sa de pe 11 ianuarie 1999 a fost deplânsă de sute de oameni – nu este decât o urmare firească a inegalității prea izbitoare între bogați și săraci, sau a dezastrelor aduse în societatea noastră de către regele Carol al II-lea, de pasivitatea unei clase politice decapitate în 1938, de venirea legionarilor la putere în septembrie 1940, de hegemonia Germaniei hitleriste peste această parte a Europei. La aceasta s-ar adăuga nevoia de oameni noi, tineri, serioși, muncitori, resimțită în România fără regi, în republică. Dacă n-ar fi lucrat cu forțe mai mici ori mai mari prin raionul Băneasa și unii precum bunicul meu Vișan Niculae, dacă nu și-ar fi onorat perfect îndatoririle politice, administrative, economice, atunci ar fi venit comandanții sovietici, comisarii, politrucii, activiștii mai șireți și mai duri să pună pe la țară în locul acelora cinstiți – destul de mulți totuși – pe neisprăviții slugarnici și revanșarzi, după cum s-au petrecut lucrurile mai mult prin Ardeal, unde forța armatei de ocupație sovietică a fost amplă, iar coerciția mai apăsătoare!

Tataie a fost și președintele pescarilor și vânătorilor din județul Constanța. Dar nu putea să ia acasă decât ficatul și colții unui mistreț. Restul era predat, de parcă statul l-ar fi vămuit prin niște iscoade plantate peste tot de către suspușii comuniști. Prindea crapi enormi, știuci, somni, prin lacuri și bălți (mai ales din lacul Bugeac, de lângă Dervent). Dar nu putea să aducă pe-acasă decât puțin, albitua, plevușca, foarte rareori un pește mare. Statul stătea de pază și confisca peștele adus cu abilitate la mal de sărmanii pescari. Mult pește apuca drumul Rusiei înroșite de sânge. Au existat și oameni de valoare printre intelectuali. De exemplu o judecătoare din Constanța, doamna Condulimazi, care s-a pensionat după 1990. Însă își făceau datoria fără să iasă în evidență, într-un anonimat total, neaspirând la roluri politice. Exact la fel s-a simțit obligat față de oameni să acționeze și bunicul meu Niculae. Dacă cei mari de la Constanța ar fi dorit să le ia țăranilor pielea de pe ei, să dea impozite la stat din produse mai mult decât era cazul, atunci discuta, se punea chezaș, riscându-și postul, numai să nu pățească oamenii săi ceva.

Ca bun gospodar, Vișan Niculae a prins tot mai mult drag pentru pomicultură, viticultură și grădinărit. Desena frumos cum se altoiesc pomii, cum se taie și se îngrijejște vița-de-vie. Și acum e în bibliotecă o agendă groasă scrisă de el. Zarzavat ca-n povești a avut până prin 1996, în propria grădină din Constanța, care venea exact la Poarta 6, ultima de la marginea de sud-est a orașului. Mergea de două ori pe săptămână cu Lămâița, mașina câștigată la cecul de cinci mii de lei, ca să-și ude grădina cu furtunul tras până la blocurile din apropiere, de la marginea Constanței. Din Rusia sovietică și Cehoslovacia a adus puțin, după o singură lună petrecută pe-acolo: un picup cehoslovac și un aparat de proiectat diafilme cu povești pentru copii, atunci când a avut primii nepoți, pe frații mei Emil și Nicoleta (de la Jan) și pe gemenele Simona și Aura (de la unchiul Iordan – alintat Dan). În mormântul său din cimitirul de la km 5 zace și acum o voce de bariton, cu o tonalitate caldă, neexerastă decât pe la niște petreceri de la țară. Până să vină ca umil funcționar la primăria Constanței el a ținut și câte zaiafet, unde cânta și dansa cu prietenii săi după muzica de la gramofon. Nu-i lăsa să plece până nu termninau toate bunătățile gătite de mamaie Dica. Glumea fioros: lua pușca de vânătoare și se posta în fața ușii ca să petreacă ei cu voie bună, fără să se-mbete. Nimeni nu avea voie să le tulbure din afară balul din casă. O dansa pe mamaie până ce aceasta zicea ajunge. Și acum Constantina – Dica sa – îl mai visează dansând cu ea, ca-n urmă cu cincizeci de ani, deși e cu pareză pe partea stângă și nu s-a mai clintit din pat de un an. Niculae nu accepta lingăviții, lichelele, prefăcuții, care l-ar fi putut denunța pe la organele de partid. În cazul când i-ar fi scăpat vorbele rebele din gură, cel ce-l auzea era forțat să făgăduiască tăcere deplină.

Cum o fi fost vocea lui Iosif din Arimateea? El a făcut fără să vrea parte din sinedriul care l-a condamnat pe Iisus din Nazaret la moarte. Unii spun despre el că era pe ascuns adeptul Învățătorului Hristos. A luat trupul Mântuitorului și l-a dus, după spusele apostolului Matei, într-o peșteră-mormânt pe care o săpase cu mâinile. Era un fel de slujbaș fără voie atunci. Poate că a renunțat imediat să mai fie fariseu, poate că a mai călăuzit mulți ani sufletele în sinagogi, apoi în biserica Ierusalimului. Totuși, de ce nu s-a auzit deloc vocea lui Iosif din Arimateea atunci când Caiafa l-a pălmuit pe Iisus? Se înțelege de ce nu! Pentru că rostul lui Iosif era acela de a călăuzi mii, sute de mii de suflete din amvon pe mai departe, la marea cotitură a Vechiului Testament către Noul Legământ, Legea Iubirii.