Copilăria lui Patty McKormack a fost de scurtă durată, încheindu-se brusc în vara anului 2071, când și-a pierdut brațul drept într-un accident de mașină. Abia împlinise doisprezece ani. Apoi, pentru el și pentru mama lui, a început coșmarul.
Doctorii i-au amputat până aproape de umăr membrul zdrobit, montându-i, după aceea, o proteză – una destul de bună, au spus ei, cu implanturi nervoase, care îi vor permite să o controleze într-o oarecare măsură și, astfel, va putea să mănânce, să se joace, să își lege șireturile. Cu alte cuvinte, nu va fi chiar o povară pentru cei din jur. Însă era evident că nu va mai avea niciodată o viață normală.
De atunci, nopțile îi par totdeauna parcă prea scurte și ar vrea ca întunericul, singurul său refugiu, să se aștearnă peste întreaga lume, deoarece, în lumina zilei, față de ceilalți copii, el este asemeni unui monstru. Patty Ciungul: o ciudățenie cu un braț mecanic ridicol, cu trei degete făcute din plastic și aluminiu, ale cărui mișcări stranii, lente și precise, atrag atâtea priviri curioase, indecente și răutăcioase uneori, dar pe care, instinctiv, cei mai mulți preferă să o ocolească, de parcă anormalitatea sa ar fi cumva molipsitoare, asemeni unui virus. De aceea, temători poate sau, mai degrabă, dezgustați, ceilalți obișnuiesc să păstreze o distanță prudentă și, mai ales, au grijă să nu îl atingă. Iar golul acesta rece, prin care restul lumii se separă față de el, îl face să se simtă cu atât mai stingher, fiindu-i aproape imposibil să treacă neobservat, așa cum ar dori. De multe ori, i se pare că infirmitatea lui stă expusă ca într-o vitrină de sticlă, dinaintea căreia se perindă mereu chipurile disprețuitoare ale colegilor, profesorilor și vecinilor ori ale unor străini a căror compasiune prefăcută îl stânjenește. Însă mai greu de suportat decât acele priviri iscoditoare sunt șoaptele care se înfiripă pretutindeni în urma lui și nu-l lasă nicio clipă să uite că este mai puțin decât un om. Înfățișarea sa le reamintește celorlalți că viața e necruțătoare și nedreaptă. Și nimeni nu-l poate iubi pentru asta.
La câteva săptămâni după externare, mama sa, care se aflase la volanul mașinii, a intrat în camera lui să îl anunțe să își împacheteze lucrurile – ei doi urmau să se mute. Tocmai vânduse locuința pentru a achita costurile spitalizării, ale protezei și tratamentului postoperatoriu. Nu-i mai rămăseseră mulți bani, iar ea câștiga prea puțin. Când i s-a adresat, nu avea niciun motiv să fie bine dispusă. Era prea îngrijorată. De altfel, niciodată nu fusese o fire optimistă.
– Patty, noi doi am avut un ghinion cumplit. Nu o să te mint, nu e momentul să îți faci iluzii: nimic nu va fi mai bine. Dacă tatăl tău ar fi rămas împreună cu noi... Se opri câteva clipe îngândurată, privind în gol. Nu știu cum ne vom descurca singuri, continuă ea. Din economiile care ne-au rămas nu cred că vom rezista mai mult de doi ani.
Stăteau amândoi așezați pe marginea patului în lumina slabă a camerei. După ce soțul o părăsise, ea, încercând să-l uite, revenise la numele de fată, care îi plăcea mai mult și lui Patty: Fetzer, Jennifer Fetzer. Era încă destul de tânără. Trecându-și încet degetele printre pletele blonde ale băiețelului, îi spuse:
– Știi, Patty, în afară de mine, s-ar putea să nu te mai iubească nimeni, așa cum ești acum. Dar să nu crezi că oamenii sunt mai răi din cauza aceasta. Niciodată să nu te minți singur gândind altfel, pentru că este în firea lucrurilor ca ceilalți să nu te mai placă prea mult de acum înainte.
Însoțite de zumzetul slab al servomotoarelor, degetele protezei copilului se încleștară în jurul a ceva invizibil. Patty le privea concentrat, repetând mecanic, fără vlagă, ca pentru sine, cuvintele mamei sale: „e în firea lucrurilor...”
Încă nu se acomodase cu noua sa mână. Uneori, se mai trezea dimineața speriindu-se de brațul acesta greoi, mirosind parcă a plastic încins, atașat ca un fel de parazit uriaș de corpul lui, absorbindu-i întreaga energie. O minune a tehnologiei, spuseseră medicii. Pentru el, o a doua șansă. Dar, la vederea lui, îl cuprindea întotdeauna o puternică senzație de greață. Jennifer îl sărută apăsat pe frunte și, privindu-i ochii căprui și limpezi, îi spuse:
– Trebuie doar să faci ceva bun din tine, Patty.
Cartierul în care locuiesc acum el și mama lui se află la periferia orășelului Springfield, într-una din zonele protejate, având o toxicitate scăzută, ceea ce înseamnă că ei se numără printre cei norocoși, care încă mai pot vedea fire de iarbă crescând printre dalele de beton.
Se găsesc aici chiar și flori și copaci verzi, adevărați, nu din aceia cu frunze artificiale, fabricate dintr-un plastic termosensibil care, la venirea toamnei, când temperatura coboară sub media de cincisprezece grade, își schimbă culoarea în diferite nuanțe de ocru și brun-roșcat. În ciuda eforturilor tehnicienilor, care făcuseră totul pentru a le reproduce aspectul autentic, imitându-le modelul, nervurile fine și culoarea, puteai ști că nu sunt naturale pentru că nu cădeau niciodată. Oricât de puternic ar fi scuturat vântul ramurile, frunzele acelea moarte rămâneau agățate la locul lor. Nici sunetul pe care îl făceau nu părea normal. Nu puteai simți tristețe sau melancolie privind acei copaci din plastic. Ei erau o minciună și, mai mult, un motiv de frustrare pentru oamenii cărora viața le refuzase o plăcere atât de măruntă – încă un lucru pe care nu îl puteau cumpăra.
Singurele animale pe care un copil dornic de joacă mai putea spera să le întâlnească pe străzile lăturalnice ale acestui orășel erau câteva pisici îngrozitor de slabe și apatice, pe care localnicii, privindu-le cu o oarecare simpatie, căutau acum să le protejeze. Ele obișnuiau să stea cocoțate aproape toată ziua pe crengile unuia dintre puținii copaci naturali rămași, pe care copiii din partea locului îl botezaseră simplu: Pomul Pisicilor – locul lor de întâlnire. Și mai erau, desigur, șobolanii pe a căror blană gri-închisă se zăreau niște pete verzui, fosforescente; ei se furișau speriați prin colțurile aleilor unde nu ajungea prea multă lumină, căutându-și hrana printre gunoaiele căzute din tomberoane. Mai ales noaptea, ei le ofereau trecătorilor o priveliște destul de sinistră, cu corpurile lor pătate lucind în întuneric, mișcându-se fără încetare. Păreau niște stafii mărunte care le aminteau oamenilor că întreaga lor lume se află în descompunere, urmând a fi consumată pe îndelete de către niște ființe cu totul inferioare. Aceste două specii supraviețuitoare ar fi trebuit, în mod normal, să alcătuiască un lanț trofic destul de bine echilibrat, dar, așa cum era de așteptat, pisicile își pierduseră de mult orice interes pentru șobolanii aceia fosforescenți. Păsările deveniseră tot mai rare, la fel și câinii. Nimeni nu știa de ce.
Deasupra micului oraș se afla un cer totdeauna mohorât, acoperit de niște nori roșiatici murdari, care prevesteau parcă niște ploi acide, ce aveau să ucidă probabil puțina vegetație rămasă, urmând ca aerul de aici să devină aproape irespirabil. La vederea lor, un muribund nu ar fi regretat nicio clipă că părăsește această viață. Suprafețele metalice ale clădirilor erau corodate și prăfuite. Totul era vechi.
Spre surprinderea lui, Patty și-a făcut totuși un prieten – sau cel puțin îi plăcea să creadă asta – încă din prima zi în care au venit aici: un vecin, Ted Brunner, sergent în rezervă, care, la fel ca și el, nu mai era un om întreg, fizic vorbind. Dar Brunner, impresionându-l prin mișcările lui energice de atlet, părea să se descurce foarte bine cu proteza aceea ieftină care îi înlocuia piciorul stâng. Un fost militar ar fi trebuit totuși să își permită una mai bună, dar el, din câte puteau vedea, nu era prea interesat de felul în care arăta acel membru artificial – oricum, mai bun decât cel pe care-l pierduse nu putea fi niciunul, indiferent de cost.
Brunner i-a ajutat să-și descarce lucrurile în apartamentul pe care mama lui îl închiriase. Nu dăduse vreun semn de oboseală cărând trei etaje nenumăratele lor cutii cu haine, vase de bucătărie, cărți, pantofi și alte lucruri. Era un om destul de tăcut, înalt și slab, cu capul chel. Nu părea bătrân, dar avea deja chipul brăzdat de riduri adânci. Trăia singur. Dacă Jennifer ar fi știut că el era considerat aproape un fel de ciudat al locului, care își băgase în sperieți vecinii cu mersul lui fără zgomot, ca de felină, și privirea rece și inexpresivă, poate că nu l-ar mai fi invitat, după ce terminaseră de cărat înăuntru toate lucrurile, să bea împreună un pahar cu suc de fructe – cald, deoarece încă nu puseseră frigiderul în funcțiune. Dar vroia totuși să cunoască pe cineva aici. Nu îi plăcea deloc sentimentul acela puternic de înstrăinare care o cuprinsese de când își părăsise vechea casă; în definitiv, era doar o femeie singură cu un copil. Ar fi dobândit astfel mai multă încredere în ea, dacă ar fi reușit să se acomodeze repede, fără probleme. S-ar fi simțit mai în siguranță.
Când Ted a trecut pragul ușii aducând ultima cutie cu haine, Jennifer Fetzer l-a întâmpinat bucuroasă cu o tavă pe care se găseau trei pahare mari pline cu un lichid roz vâscos. Încercând să pară mult mai stăpână pe sine decât era, ea l-a invitat:
– Domnule Brunner, mie și lui Patty ne-ar face mare plăcere să vă oferim măcar ceva bun de băut pentru ajutorul pe care ni l-ați acordat. Ne putem așeza la masa din bucătărie. Tocmai am eliberat-o. Veniți, vă rog, pe aici, îi arătă ea.
Știind că nu avea cum să o refuze într-un mod politicos, Brunner mormăi ceva neinteligibil și o urmă resemnat. S-au așezat toți trei la o masă mică, rotundă. Privirea sa se îndreptă o clipă către chipul lui Jennifer, care stătea oarecum încordată, zâmbindu-i însă mulțumită și recunoscătoare, apoi se opri asupra copilului, cercetându-l. Patty își apucase paharul de suc cu cele trei degete subțiri de plastic ale protezei sale. Mama lui îl învățase că n-avea niciun rost să încerce să le ascundă. Ar fi fost doar o dovadă de lașitate, care l-ar face să pară și mai neajutorat. Studiindu-l la rândul său, copilul încerca să ghicească ce ar putea gândi despre el acest bărbat neobișnuit.
Cu un gest scurt și hotărât, Brunner își ridică paharul, golindu-l rapid, dintr-o sorbitură. Uitându-te la expresia impenetrabilă a feței sale, nu ai fi putut să îți dai seama dacă i-a plăcut sau nu conținutul. Putea la fel de bine să nu aprecieze deloc atenția pe care i-o arătase Jennifer. Oarecum încurcată, ea îi spuse timidă:
– Să vă mai torn unul, domnule Brunner. Trebuie să fiți tare însetat.
– Vă mulțumesc, doamnă Fetzer, zise el, ridicându-se repede de la masă. Dacă aș fi în locul dumneavoastră, nu aș mai cumpăra așa ceva; are un gust îngrozitor, zise el arătând înspre cutia de suc care se afla între ei. Apoi, se îndreptă liniștit către ușă. După ce aceasta se închise în urma lui, Jennifer, oarecum mirată de o asemenea reacție, a început să strângă paharele și să le spele.
– Vezi, Patty? Nu e chiar așa de rău. Deja am cunoscut pe cineva aici, zise ea râzând, încercând să-l încurajeze. Prietenosul domn Brunner.
A doua zi, Patty s-a prezentat la noua sa școală. Așa cum îi spusese mama lui, știa că nu trebuie să se aștepte la nimic bun. Însă nu s-a gândit vreodată că lucrurile ar putea merge atât de rău.
În momentul în care a pășit în sala de clasă, colegii săi începură să murmure, uitându-se uimiți la mâna lui dreaptă, în care își ținea cărțile. Pentru a nu prelungi acest moment stânjenitor mai mult decât era nevoie, băiatul s-a îndreptat repede către cel mai apropiat loc liber. După aceea, din fericire pentru el, profesoara lor a intrat grăbită și, începându-și lecția, a uitat să li-l prezinte elevilor pe noul coleg. Revenindu-și puțin pe parcursul acestei prime ore de curs, Patty aproape că reușise să se relaxeze, să se acomodeze întrucâtva cu cei din jur. Dar, în pauză, un băiat destul de voinic pentru vârsta lui, însoțit de un grup de amici, se apropie de banca în care el se așezase.
– Ia spune, Roboțel, cred că ți-e destul de greu acum să mai scrii cu chestia asta care îți atârnă din umăr, zise el începând să râdă. Apoi, văzând că Patty nu spune nimic, se apropie încrezător și îi apucă unul dintre degetele acelea ciudate de plastic, încercând să i-l răsucească în sens invers.
– Te doare?
– Lasă-l, îi răspunse Patty în cele din urmă. O să se rupă, iar mama nu își va permite să mi-l repare.
– Încetează odată, Shane, se auzi din spatele lor vocea iritată a unei fete, care îi privea neliniștită. Dă-i drumul! Nu e deloc amuzant ceea ce faci.
Însă vorbele ei mai mult l-au întărâtat pe Shane Williams, căruia nu îi plăcea niciodată să fie corectat.
– Bine, Mindy, zise el. Dacă ție nu îți place...
Apoi, brusc, se auzi un mic trosnet, iar Shane, se întoarse calm către Mindy.
– S-ar părea că mămica roboțelului ăsta ar trebui să facă rost acum de ceva bani, nu? Hai să mergem, băieți.
Patty își privește proteza încremenit. Din degetul său rupt începu să se scurgă încet pe bancă un lichid albicios consistent, împrăștiind în jur un miros înțepător. Nici nu observă când fata aceea, Mindy Wittier, se așeză lângă el.
– Bună! Eu sunt Mindy, zise ea, dar tonul nehotărât al vocii sale îi făcea cuvintele să semene mai degrabă cu o întrebare.
„Eu sunt Mindy?”, se repetară vorbele ei ca un ecou în mintea răvășită a lui Patty.
– Cred că da, răspunse el ecoului... Apoi se ridică greoi din bancă, luându-și cărțile și lăsând-o pe Mindy singură și ușor nelămurită.
Patty nu a mai rămas la restul orelor. Târziu, aproape de ora cinei, s-a întors acasă, unde mama lui l-a întâmpinat nerăbdătoare:
– Ei, cum a fost în prima zi?
– Am căzut, îi răspunse el abătut, arătându-i degetul de plastic frânt. Apoi a fugit repede în camera lui.
Și, într-adevăr, așa cum își închipuise Patty, vizita la cabinetul de specialitate, unde își făcuse prima operație, îi costă mult mai mult decât se așteptau. După consultația preliminară, medicul îi atenționă că astfel de proteze nu sunt deloc ușor de reparat, datorită conexiunilor cu sistemul nervos, care, odată deteriorate, sunt foarte dificil de refăcut și recalibrat. Copilul s-ar putea să nu își mai controleze mișcările la fel de bine ca înainte. Trebuie ca ei să înțeleagă că brațul acela, cu țesuturile sale sintetice, nu poate suporta prea multe intervenții de acest fel. La un moment dat, el va deveni inutilizabil.
Seara, acasă, stând împreună la mica lor masă rotundă din bucătărie, Jennifer îi spuse îngrijorată fiului ei:
– Patty, știu că îți este foarte greu, dar încearcă, te rog, să fii mai atent.
Răsfoi apoi câteva clipe niște hârtii – facturile de la clinică, probabil, și extrase bancare –, care stăteau împrăștiate pe masă dinaintea ei. Tulburată, începu să-și maseze ușor fruntea, încercând să se calmeze.
– Economiile noastre aproape s-au terminat. Nu putem cheltui astfel banii pentru chirie. Vom ajunge în stradă, Patty, înțelegi asta?
Băiatului îi era greu să își ridice privirea către ea.
După câteva zile de absență, trebui să se reîntoarcă la școală.
În timp ce mergea singur pe un culoar aglomerat, din mulțimea de elevi care treceau grăbiți spre sălile lor de clasă, Shane Williams apăru deodată lângă el, întrebându-l glumeț:
– Hei, Roboțelule, e totul în regulă?
Fără să-i mai aștepte răspunsul, trecu apoi nepăsător mai departe.

Va urma.