Încerc să deschid ochii. Lângă mine cineva tușește. Nu e vocea mamei.
Unde sunt? De ce nu mă pot mișca? Îmi este frig. Îmi aduc aminte că l-am visat pe tata. Era o umbră și mă certa. Nu l-am cunoscut. Era pentru prima dată când îl visam. Mi-e sete. Vreau apă. Încerc să pronunț un cuvânt. Ajutor. Ajutor. Dar, erau în capul meu. Să mai încerc.
- Vreau...a
- Ce vrei?
Cine a vorbit? Nu cunosc vocea. Trebuie să deschid ochii. Of, lumina. Lumina nu mă lasă, e puternică. Reușesc. Văd. Spital? Sunt la spital?
- Vreau a...
- Ți-e rău?
Vocea se auzea din partea dreaptă. Întorc ușor capul și văd o doamnă învelită cu un cearceaf alb. Avea perfuzii la ambele mâini. Era legată cu două curele late.
- Nu. Sete. Vreau apă.
O asistentă se apropie de patul meu.
- Ce vrei? Ce tot bolborosești aici? Ia vezi!
Țipa la mine. Nu a stat să-i răspund. Mi-a vorbit răstit și a plecat.
- De ce ești legată?
- Și tu ești. Pe tine te-a legat și la picioare. Ai grijă că ești goală. Sub tine ai o ploscă. Nu te smuci pentru că o vei vărsa.
- Dar....ce-am făcut?
- Ai vrut să te omori. Și eu la fel.
- Vreau apă.
Doamna din dreapta mea a strigat la o asistentă să vină la mine. Auzeam pașii. Erau apăsați. Sigur va țipa iarăși.
- Ce vrei fată? Ce vrei? Te-ai pișat pe tine? Că ce știți voi, proastele dracului ce sunteți, să vă omorâți? Hai? Zi fă fată ce vrei? că aici io am treabă nu stau după niște neica nimeni ca voi.
- Vă rog, vreau o cană de apă....
- Îți dau plosca să o bei, nerușinato care ești. Nu vezi apă....
A plecat.
- De ce vorbește așa cu mine?
- Așa vorbește cu toți sinucigașii.

Mă priveam în oglindă. Nu simțeam nimic. Auzeam doar râsete. Râdeau de mine. Râdeau...
- Mănâncă ceapă. Ce? Ce are?
- Nu pot să mănânc așa ceva?
- Dar ce, mă-ta nu-ți făcea mâncare cu ceapă?
- Nu.
- Ei na! Te pomeni că ești neam de mare boier. Ete așa! Ia treci și mănâncă aici că după aia zice mă-ta că nu-ți dăm mâncare.
- Nu pot să mănânc așa ceva.
El s-a ridicat brusc de la masă, mi-a luat farfuria din față să pună și mai multă mâncare. O trântește în fața mea. Din ea a sărit zeamă pe ochii și părul meu.
- Mănânci tot.
- Așa mamaie, așa, dă-te la ea că doar ești bărbatul ei acum. Ha, ha, ha.
Am început să mănânc. Mă priveau. Îmi urmăreau fiecare gest ca nu cumva să arunc vreo bucată de ceapă.
- Așa, așa, bagă tot altfel nu ai trai cu noi.
Înghit. E uleios. Îmi vine să plâng. Mai bine termin mai repede. Nu mă gândesc la gust și înghit. Am terminat. Ies repede pe balcon, la aer, cu speranța că nu am să vomit. Mi-e greață. Din balcon vedeam în bucătărie. El cu bunica lui rădeau de mine. Nu le-am făcut nimic rău.
Merg la baie. Văd tubul de diazepam. Abia l-am cumpărat. Conține 30 de comprimate. Le așez pe toate în mână și le îndes pe gât. Mă întind în pat. O amețeală plăcută mă cuprinde. Deodată îi aud vocea lui.
- De ce ai făcut asta?
Visam? Nu știu, cred că visam. Mă ducea în brațe la salvare.
- De ce nu mi-ai dat șosete? Mi-e frig la picioare.

Aud alte voci.
- Hai, hai vomită....stai cuminte, hai bagă acum furtunul.
- Nu reușesc.
Vedeam o lumină și ochii nu o suporta.
- Deschide ochii, hei, hei....hai vomită, hai mă, hai aici nu dormi, fatăăăă, deschide ochii.
Pe gât aluneca ceva. Nu aveam aer. Un pietroi simțeam în dreptul inimii.


Doamna din dreapta mea era drăguță. Îmi vorbea cald.
- Ai vorbit cu cineva cât ai fost în comă și ai plâns mult.
- Da?
- Da. De unde ești? Ai părinți?
- Sunt din oraș. Am doar mamă.
- Și cum o anunți?
- Am o cunoștință în spital. Sper să pot ajunge la ea.

Vreau să dorm. Am făcut pipi iar. De la perfuzii faci mai des. Nimeni nu-mi schimbă plosca. Vreau să dorm. Vreau să....vreau....

Adevărul e un păcat iar păcatul devine patimă. Suferința are un singur sens, poate sa fie mântuirea sau ființarea tot către tine.
Noi suntem singuri. Oameni cu oameni. Singurătate dar nu libertate. Cred că omul e o singurătate care-și închide libertatea din lipsa timpului liber. Hm, ce ironie amară și grea! Ne facem din trecut o vatră stabilă iar din prezent ne facem umbră sub cuvânt.
Îngenunchiată, mă răzvrătesc în propriul pustiu, rătăciri aducătoare de haos.
Câtă rugăciune îmi mai trebuie să-mi crească ramuri? Să număr luminile pe care le-am aprins în ziua sfântă, apoi să număr păcatele, urmele, umbrele, apoi să privesc peste umeri și dacă văd că un străin zâmbește înseamnă că s-a prins verdele de talpa mea.
Spațiu în plus cu noi în minus. Pregătim oracolul vieții cu file goale. Ne pregătim să vedem lumina cu umerii lăsați, cu noi grei pentru pământ și ușori pentru cer. Ne pregătim să nu mai fim noi din noi....dar acestea sunt niște simple cuvinte. Pe fereastră am lăsat o eugenie. Am lins crema ieri, mâine o ling iar.