Azi, cu gândul alergând mai rău ca trupul, cu liniște negăsită și cu nervi întinși, am încercat să vorbesc cu mica mea chinezoaică. Am așteptat să vină de la servici și m-am așezat la discuția cu “telecomandă” pe care o avem în fiecare zi...

-Scriitorul din tine, a murit? Am văzut că nu mai are activitate, nu a mai scris de mult.
-Are activitate...
A urmat o pauză scurtă.
-Unde are? Nu am văzut nimic scris... și pauza se mări un pic.
-Pe site și pe blog a mai scris. Vorbeam despre mine și despre Scriitor ca fiind două persoane total diferite. Dacă stau și mă gândesc mai bine, chiar așa era, dar nu vreau să încep acum introspecția, dacă am sau nu am dublă personalitate...
-Pe blog am intrat și ... nu am văzut nimic...stai să mai încerc o dată...
“Deci a trecut ceva timp și ea nu a intrat... e bine... înseamnă că m-a uitat, că nu mai simte pentru mine ce simțea.
-Ultima dată a fost acum câteva zile... dar, m-ai prins. Se simțea zâmbetul ei un pic strâmb. Doar nu era cine știe ce crimă. Dar oare ce însemna faptul că nu se mai uitase, ca înainte, zi de zi?
-De ce ai mai avea interes? Cum mai stai cu viata ta personala?
-Mă refac...Sunt bine acum... singură și bine. Nu o să pierd interesul de a citi ceva frumos, dacă mi-a făcut plăcere odată...o să îmi facă plăcere de fiecare dată.
-Și cu flutureii și cu pișcureii cum stai față de acest Scriitor?
-De ce mă mai întrebi? Scriitorul are un loc special...unic...dar atât.
Se aștepta la un astfel de răspuns. Era imposibil să fi trecut atâta timp și să mai simtă ceva.
-Atât?
-Pot mai mult? Se poate mai mult de atât? Realitatea se știa, dar nimic nu îi împiedica să viseze.
-Nu trebuie să renunți niciodată de tot la "mai mult".
-Eu zic că e suficient să îl pastrez undeva aproape tot timpul... Scriitorul este și va fi special... poate a fost așa, doar în sufletul meu... dar e plăcut să trăiești cu sentimentul ăsta. Trebuie să renunți atunci când știi că e suficient pentru a zâmbi... dacă nu renunți când trebuie... suferi mai târziu!
-Simplu, ușor, sănatos... De unde ai tu impresia că Scriitorul ar prefera așa ceva vreodată?
Tu nu ai citit ce scrie? Þi se pare ție ceva sănătos acolo. Ea a simțit cum el zâmbea, și și-l imagina cum tastează cuvinte cu zâmbetul lui defect. Lui, Scriitorului, îi place frumosul...lui îi place să viseze.., să se îndrăgostească, să sufere, să se chinuie singur, fără nimeni altcineva...
-Ca să-l iubești trebuie să ții pasul cu el... și e greu pentru că e lumea lui, prin care mergi, prin care alergi, prin care pici... și sufletul îți obosește. Apoi vrea să fugă.
-Deci ai renunțat? Alt zâmbet defect.
-Am renunțat să mai lupt...să mai sufăr. La el nu am renunțat...îl citesc din umbră.
-Dar ușa îi mai este deschisa? Nu uita de sinceritate.
-El știe că indiferent câte lacăte aș pune..ar reuși să intre. Cu sinceritate îți spun...
-Și dacă eu îți spun că el are nevoie de tine, să îl ajuți în visele lui bolnave, ce ai spune?
-Aș spune că vrea din nou să mă ridice undeva sus..și apoi să dea cu mine de acolo... Aș spune că ar trebui să mă ajute el...
El și Scriitorul știau ce au făcut, știau unde era adevărul.
-Nu am dat cu tine de nicăieri...
-O! Ba da...
-Simți tu că s-a schimbat ceva, în afară de faptul că a trecut timpul?
-Am visat mult...am trăit frumos...cu fluturași, cu tremurici, ca și un copil îndrăgostit pentru prima dată, cu nopți în care adormeam greu și îmi imaginam că el mă săruta, că facem dragoste, și, apoi rămâneam singură...cu visele. Asta îți spuneam și eu, el va fi mereu special, indiferent de cât timp trece.
-Dar ai supraviețuit. Ai luat “foc” și mi-a fost teamă de suferința și de dezamăgirea ta. Acum că te-ai 'răcit" un pic... sau mai mult... e timpul să reiei încet realitatea pe care am înghețat-o atunci.
-Visez mult..sunt ca și tine..îmi place să cred în vise și în iluzii.
-Iluzii...vise...vechi și noi...le vreau pe toate de la tine. Le vreau să le trag în mine ca un drog, să le respir și să simt ce șimți tu.
-Nu pot să reiau ceva, când știu că Scriitorul nu va putea fi lângă mine toata viața... credeam că îl doresc pe Scriitor toată viața. De ce le vrei?
-Mă faci să râd. Nu ai zis tu că Scriitorul este greu de iubit...De ce îl vrei toată viața lângă tine?
Vreau visele tale vreau pentru că Scriitorul e prea rece acum, nu mai are vise.
-Și dacă Scriitorul mă vrea doar pentru a se face bine? Și când se va face bine? Tot eu voi suferi.
-Da, ai dreptate. Dar tu nu mai ai de ce să suferi....te-ai vindecat deja de el. Vreau să stai aici unde ești acum, pe margine, și să nu mai cazi niciodată mai jos... și nici să nu te mai ridici... îngheață aici, de acum încolo... lasă-l doar pe Scriitor să urce și să coboare....cu visele tale.
-Tu îmi ceri să nu mă implic... Tu îmi ceri să rămân așa... Ești sigur că asta o să te ajute? Nu pot să fiu rece..și știu că tot ce face el mă atinge. Dar tu? ce ai simțit pentru mine?
-Eu nu am timp în sentimente, din păcate. Nu pot vorbi la trecut și prezent despre sentimente. Maximul care îl simt odată rămane acolo, maxim.
-Ce simți pentru mine?... Mi-aș fi dorit să știu.
-Voi scrie ce simt, ce am simțit să ce voi simți pentru tine... dar nu se adună în două cuvinte...pentru că nu mai folosesc decât două cuvinte. Pot să îți spun real și simplu...excitare, atracție, plăcere de a vorbi și a te privi... și ce e în corpul meu....prefer să nu descriu în cuvinte...
-Și faci bine...
-De ce?
Asta mi-ai spus... am știut... ești alunecos. Acum simt că te am..acum îmi fugi din brațe. Așa, e mai bine pentru moment să rămanem la real și la simplu.
-Habar n-ai câte mii de gânduri sunt în spatele unei ezitări, dar asta e defect sau calitate....cine știe. Defect sau calitate, cine are dreptul să spună?
-Știi că îți spuneam sa lasi ezitările și teama?Același lucru l-aș face și acum, la fel ți-as spune, dar dupa momente speciale, ar urma teamă și ezitarea din partea ta... te intreb... de ce eziți? De ce nu faci ce simți și ce vrei. Trăiește momentul...și oprește-te după!
-Tu știi că fiecare femeie are un "grafic" al sentimentelor? Ai spus că eu te-am ridicat și că te-am lăsat să cazi...Esti bine acum? Îti permiti "luxul" de a te întoarce în vis cu teamă sau de a pleca în altă direcție... Atunci nu îți permiteai decat "luxul" de a plânge cu sufletul... acum ești în control asupra ta și poti decide, râde...calcula... poți fi femeie puternică... Nu ai înțeles de ce Scriitorul are nevoie de tine... Are nevoie de tine pentru că simți, pentru că visezi, pentru că el se chinuie să găsească asta în el....dar deja il ajuti... prin conversația asta.
-Fără sa vreau? Fără să mă decid dacă mai vreau să îl las...
-Da, doar vorbind cu mine. Nu ai decis nimic. Nici nu e nevoie. Rămâi unde ești.
-Scrie-mi ceva. Convinge-mă. Amintește-mi. Nu vor mai fi aceleași trăiri...nu cred că ar mai avea cum
Dar amintește-mi...
-Îți scriu să îți amintesc, dar nu îți scriu să te miști de unde ești...
-Sunt adânc înfiptă în locul ăsta. Iar zâmbea. Nu ai cum să mă mai scoți. Promit! Dar vreau să văd dacă pot să îmi mai amintesc, să văd ce am simțit atunci...doar să văd.
-Trebuie să intri în vise ca într-o cameră și să ieși cât mai repede, dar să nu urci, să nu le amplifici, să nu mărești...o camera pe rând. Să nu le confunzi cu realitatea. Eu nu o voi mai face..Visele sunt bine puse undeva... De asta se numesc vise...
Așa au promis amândoi. Și Muza și Scriitorul. Și Chinezoaica mea și Eu. Am promis că o să umblăm prin camere de vise și o să ieșim în realitate la fel de repede.