agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-09-27 | | ’’Dragul meu, este atât de bine să trăiești’’, spune Dumnezeu râzând și nu știu dacă râsul lui este sincer sau ironic,’’dacă prezentul te deprimă privește în oglindă la imaginile din spate, găsești acolo oameni și locuri care odată te-au făcut fericit, întotdeauna există prima iubire, prima dimineață a unei vacanțe la mare, prima este cea mai frumoasă amintire’’, așa spune Dumnezeu și își continuă plimbarea pe străzile orașului nostru. Ne-am obișnuit cu aparițiile și cu vorbele lui ca niște pilde irealizabile, doar turiștii se opresc și ascultă, iau notițe, e normal să creadă, să spere c-or să țină minte până a doua zi când se trezesc altceva sau altcineva, niciodată siguri, niciodată definitivi, dar turiștii nu știu toate lucrurile astea. Iar atunci când le află, le uită imediat, așa este regula în oraș. Dumnezeu uită și el, doar aceste cuvinte le repetă mereu, probabil o dereglare a sistemului de altfel infailibil. În fiecare zi soarele păzește strada la fel cum praful păzește camera unde locuiesc în chirie, intrușii nu pot intra aici și de altfel sunt doar simpli turiști. În orașul nostru nu se vorbește, chiar dacă vorbele ar avea aceleași înțelesuri, în centru istoric apa trece de două ori pe zi, ia pietrele mai mici, le rotunjește, le transformă în mărgele și le înșiră la gâtul femeilor. Dimineața, până în ora prânzului, zboară deasupra caselor uliul păsărar, prinde în gheare cearșafuri apretate, întinse pe sârme lungi de gospodine, dispare cu ele în apa mării, iar a doua zi o ia de la capăt, ca un ritual, iar femeile se întorc din această experiență tot mai fertile și mai primitoare, de la soare li se trage această întinerire a tonusului și a zâmbetului, de la marea sărată, de la băile cu nămolul întins pe coapse și pe sâni. În trupul unde locuiesc în chirie se aud păsări și vântul se aude ca o briză, aștept să aducă vești de la iubita mea defunctă, iar frunzele împing culori prin ferestrele deschise ca prin ochii albaștri ai amintirii, însoțesc chiotele cepelor încinse în tigaie și grohăitul cartofilor în cuptorul vecinei și ce frumos miros mâinile gazdei când îmi mângâie fața, mă trage aproape, cămașa se desface și primesc în palme sânii ei ca două pere mici, două castane dulci și coapte. De partea cealaltă a străzii, tot cu ferestrele deschise, tot într-o permanentă așteptare de vești, locuiește în chirie Dumnezeu, avem aceeași vârstă, câteodată îmi dă mașinuțele lui să mă joc și figurinele frumos colorate, le înapoiez în fiecare seară, înainte de culcare. Părinții lui sunt extrem de meticuloși în ceea ce privește jucăriile, n-ai să vezi vise uitate sub pat ori pe covor, cum spuneam, e vorba de un ritual, ziua primești senzații, lecții de viață, înjurături, atingeri, noaptea le duci înapoi pentru somn, a doua zi iei altele. Pe strada noastră trăiește o piatră colorată, unii spun că-i un meteorit venit tocmai din Marte, e legată cu un lanț gros din fier ruginit, ne păzește de zgomote, nimeni nu are voie să vorbească în orașul acesta, pentru ca noaptea să ascultăm în tihnă valurile mării cum se tânguie în partea cealaltă, să auzim timpul cum se rostogolește și lasă urme pe trotuare, lipește pe asfalt bucăți din zilele ce au trecut, iar strada noastră se înalță în fiecare noapte, se înalță... până într-o zi când o să dea cu fruntea de lună. Spune Dumnezeu că este bine când trăiești, nu îți amintești niciodată trupul primit acum o zi, acum două zile, doar angoasele și disperările le tragi după tine cum trag animalele de corvoadă rulotele țigănești înnegrite de ploaie, te ascunzi de fericirea lucrurilor mărunte cum te ascunzi de soare, te așezi la marginea unei priveliști frumoase și îți ridici bătrânul cort ca o barieră de ceață între dorință și univers. Din partea cealaltă a străzii, îmi face semne Dumnezeu, mă cheamă, îmi arată o jucărie nouă, o statuetă cu părul negru și pălărie din perle albe, când se dezbracă aruncă umbre jucăușe la picioarele fotoliului, a biroului, forme indecente și atrăgătoare se alintă pe covor, te îndeamnă să uiți și să cobori în lumea umbrelor să o iubești cum ai iubit-o prima oară. Râd și sunt fericit, am capul coborât la spate, se rostogolește ca o minge de fotbal și simt că trăiesc. Și iau jucăria din mâinile lui și urc pe coama vântului, zbor tot mai repede, dacă ating orizontul înainte de apus, păstrez ambele trupuri. De la fereastră Dumnezeu mă îndeamnă să mă grăbesc, înserarea se apropie, îmi calcă pe urme iar jucăria cu pălărie din perle trebuie înapoiată, așa e ritualul în orașul nostru, numai dacă aș atinge orizontul până se întunecă, de l-aș atinge odată... Lanțul din fier ruginit se întinde și îmi oprește fuga, doar vântul își continuă drumul nestingherit, trece de orizont, se duce departe, rămân nemișcat cu brațele întinse, atât de puțin mai aveam până să ating orizontul. Părinții lui Dumnezeu râd fără zgomot, ’’ce credeai, piatră proastă? zborul tău de meteorit s-a terminat pe Pământ, nu degeaba te-am legat cu lanțul ăsta gros’’ așa spun părinții lui Dumnezeu, iar eu mă întorc, dau jucăria înapoi, ei o așează pe raftul de sus, este iarăși ordine în univers. În noaptea asta mă culc devreme, așa fac toți meteoriții cumsecade, iar mâine... mâine o să fiu ocean și o să am atât de multe valuri de făcut... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate