În spatele blocului, stăm întinși pe spate și privim stelele. Sunt foarte multe, miliarde. Dacă nu știți, stelele sunt ochii cu care Dumnezeu numără păcatele. Ne-am adunat o mână de copii și, pe un jar mic, frigem porumb de lapte. Porumbul sfârâie și țipă din boabe, lăptos, ca puroiul dintr-o rană veche. E bine că avem focul lângă noi, căci pământul, pe care stăm întinși, e rece. Așa îmi spunea și bunica de câte ori mă vedea că stau întins pe pământ: Copile, vezi să nu te tragă! Și e rău dacă te trage pământul. Asta înseamnă că mori și că, din ochi, își vor crește crengi de liliac alb. Eu așa cred, că stelele sunt ochii lui Dumnezeu. Cristi însă știe o altă poveste: el spune că stelele sunt gradele lui Dumnezeu. Că le poartă pe umeri. Și tatăl lui are grade pe umeri, v-am spus, e plotonier, așa-i spune tata, când se-mbată și râde. Altă poveste spune că fiecare om are o stea a lui. Când se stinge, asta înseamnă că omul moare. În seara asta, nici o stea nu cade, deși scrutăm cerul nopții. Și focul pe care coacem porumbul este tot un fel de cer, căci din el sar scântei, semănând cu stelele. Doar că se sting mult mai rapid. Asta înseamnă că, mult mai mici, niște copii, asemenea nouă, stau și ei întinși pe pământul lor, care și el trage, și privesc stelele făcute de focul la care noi coacem porumbul. Oare despre ce-or vorbi ei?
E bine să stai, seara, lângă foc. Miroase ca la mătușa mea de la țară, a ciocălăi și-a mămăligă, iar aerul e sticlos, ca dinții de la proteze. Bunica mea avea proteză. Până să moară, începuse să vorbească cu păsările. D-aia spunea tata de ea că e o candrie. Le vorbea păsărilor pe limba lor, iar păsările o ascultau, mai ales în amurg, când ieșea la poartă și privea - lung - în susul uliței. Mai întâi îi dădeau roată, ca ereții, în cercuri din ce în ce mai strânse, în vreme ce bunica stătea încremenită, doar cât să-și facă păsările curaj și să i se pună pe umeri și pe brațe. Veneau fel de fel: vrăbii gureșe, rândunici agere și sticleți speriați. Dropiile nu veneau niciodată, deși bunica spunea că pe ele le-așteaptă. Îmi spunea că nu trebuie să-mi fie frică de dropii, căci ele sunt semne dintr-o câmpie continuă și care are, la răspântii, în loc de borne kilometrice, fântâni cu apă stătută și care sunt ca un ochean prin care poți vedea direct pe lumea cealaltă. Când vor dispărea dropiile, va muri și câmpia. Desigur, bunica a murit înainte de a mai vedea dropiile. Când era copilă, spunea că erau cârduri și se-ntreceau cu roțile șaretelor și cu cocoloșii făcuți din ciulinii alergați de vânt. Normal, tata are dreptate, e o candrie, dropiile sunt niște păsări inventate de bunica mea, numai că ea tot spunea că le-așteaptă doar ca să mai câștige timp și să-și facă puțin curaj înainte de moarte.
Miroase bine porumbul de lapte! Și e tare bine să stai întins pe spate, să mesteci boabele dulci și mărunte, și să privești stelele. Dacă era și Irina cu noi, vecina mea de la 3, era mai bine, căci ea știe foarte multe povești, îi sunt spuse de păpușile ei. Iar ea are o groază de păpuși! Irina e mai mare ca noi, mai are un an și-o să meargă la liceu, unde o să ajung și eu când o să mă fac mai mare. Asta fiindcă vreau să fiu șef, cum spune tata că trebuie să mă fac! N-am văzut-o, azi, pe Irina. Nici nu cred c-a ieșit din casă. Dacă a fost răpită de capitaliști?! Dar nu cred asta, Irina stă mai mult pe scară, își pune preșuri și le face de mâncare păpușilor. Apoi mai iese pe la scară, dar numai cu mama ei. Mama Irinei, să știți de la mine, e o doamnă. E frumoasă, are degete subțiri și știe să cânte la vioară. Dimineața, mi-a spus mie Irina, mama ei bea cafea adevărată, nu năut, cum bea mama, dar fumează și țigări lungi, cu filtru. Mama Irinei e măritată cu tatăl Irinei, iar tatăl Irinei lucrează la fabrică, dar nu e ca oricare alt muncitor, căci el se ocupă cu munca de partid. Adică are foarte multă treabă. De regulă, caută sabotori. Eu nu știu ce sunt ăia, dar am auzit că sunt niște oameni răi și care nu vor ca noi să stăm la bloc. Mama Irinei cântă din ce în ce mai rar la vioară. Cum stă la 3, adică sub noi, se mai aude ce vorbesc în casă. Iar tatăl Irinei îi tot reproșează mamei Irinei că nu se duce la muncă, la fel ca restul femeilor, la fabrica de confecții. Îi tot zice c-a luat-o de milă, că altfel ajungea la pușcărie, că se trage din neam de moșieri. Ce-or mai fi și ăia?! Când cântă la vioară, mama Irinei surâde. Atunci surâde și Irina. Surâd și păpușile Irinei.
E deja târziu, iar mama cred c-o să se îngrijoreze. Mă întreabă în fiecare seară pe unde am hălăduit, dar eu nu-i spun, căci ar însemna s-o îngrijorez. Și eu nu vreau. Îi spun doar că am fost după dropii.