agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2671 .



Poveștile scrinului 8
proză [ ]
cadre

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emmagreceanu ]

2011-09-29  |     | 



Eu sunt doar o idee acum, dragă domnule S.
Nu supun pe nimeni la nimic, nu vreau să năucesc pe nimeni, doar trec. E ca și cum ar fi adevărat că ne-am văzut atunci, în acea dimineață, doar pentru că eu treceam. Sau cine știe, ești atât de entuziast uneori, încît ar fi dezolant să te contrazic.
Sunt câteva săptămîni de când trăiesc cu siguranță într-o singură dimensiune.
Sunt cîteva săptămâni de când tot ce vreau să îți spun, se acumulează ca-ntr-o debara în minte sau pe întîmplătoare foi rupte de ici-colo. Ici și colo gânduri scrise imaginar în colțul unui perete alb, a unui petec de cer pe care-l aștepți să se curețe de nori, pe fondul întunecat al ochilor închiși spre somn, un somn greoi, viu, care te agață avid ca o moarte.

Mi-ai scris mult.
Aș fi putut să-ți răspund mai devreme, să neg sau să admit cele întrezărite de memoria ta confuză.
Aș fi putut să-ți spun că albatroșii despre care vorbești au crescut și că le e greu să treacă dincolo, să uzez la fel ca și dumitale de acea imaginația boemă datorită căreia negrul devine gri, imperativul se transformă în condițional, totul rămîne suspendat în incertitudine.

Dar, ghemuindu-mă cel mai des și refuzînd să fiu, am simțit într-o noapte cum ființa mea strînsă, respirând din ce în ce mai ușor, părea că se împuținează.

Poate mulțimea de gânduri proiectate într-un spațiu vid putea fi cauza, expiri imagini, senzații, dorințe sau regrete și de parcă doar acestea ar constitui substanța primordială a existenței tale, odată ce le exprimi, te desumfli ca un balon.

Acest cuvânt mi-a sărit primul în întâmpinare.
Mă împuținez.

Nu știu dacă trăiesc în acele momente senzația de ușurare sau dacă nu cumva o panică pasivă mă consumă, în una din nopți stăteam doar cu ochii deschiși privind în gol și pe peretele alb, în colțul dintre dulap si ușă s-a proiectat atunci umbra unui copac. Întâi mic cu trunchiul crescut din două semințe gemene un trup subțire, nesigur. Poate așa am vrut eu să fie, așa am simțit.

Vezi dar, ceva se întîmplă domnule S, amîndoi vorbim despre copaci, deși nu mă pot abține totuși să nu zâmbesc imaginarei tale proiecții purtându-și copacul ca pe o coadă. Ai devenit hilar, am observat chiar în scrisul tău o anume descătușare, o fervoare de a căuta, de a trăi, de a crede, pe care nu ți-o puteam atribui în trecut.


M-am ridicat din pat și pe vîrfuri am mers spre perete. În unghiul posterior luna plină îmi contura umbra, o lună rotundă ca un balon galben, un cer impersonal. M-am intors și cu coada ochiului am privit peretele din nou. Copacul meu era acolo, cele două trunchiuri păreau mai evidente. Am adormit, zâmbind asemeni unui copil care descoperă o taină.

Ziua năvălește în ultimul timp brutal, e prea multă lumină. Oricât încerc să mă acopăr, să închid ochii, să mă ascund în colțul patului, lumina mă invadează, trece de textura cearșafului, se îmbibă în substraturile pielii, irită, alungînd brutal pacea nopților. Se întîmplă în acest context sau cine știe dacă e vorba despre vreo asociere, un fapt ciudat. Eu care știi cît de greu reușeam să adorm, acum sufăr de o dorință imperioasă de a dormi. Astfel toate se substituie acestei necesități, toate se aliniază sau rămîn în suspensie doar pentru că nu mă pot sustrage somnului. Să fie o carență de senzații în timpul zilei, care apoi ar putea fi compensate în somn? Sau poate o saturație a acelorași gesturi, fapte care să obosească? Nu știu, mă simt vie dormind, așa aș spune și mă opresc din explicații, pentru că simt cît de inutilă e orice analiză a stărilor mele care au evoluat atît de amestecat.

Am făcut chiar și schimbări și dacă până la nefericitul accident al Marisei dormeam jos, în camera de primit oaspeți, pe un divan din care puteam privi afară la pisicile care treceau prin curte sau cum vîntul scutura florile de lămîi, acum m-am mutat în camera mică de sus. Fereastra e îngustă, pătrunde puțină lumină, mi-am așezat măsuța în colțul din dreapta ei și cînd reușesc să nu mă las somnului acolo pot citi, pot scrie, parcă pe furiș. E ca și cum mă îngrădesc singură, nu?

Când cobor treptele pentru a merge la Marisa mă gîndesc la tine invariabil. Nu aș putea spune de ce, probabil face parte dintr-un automatism al reacțiilor, eu sunt de obicei destul de ordonată în cele practice, mereu caut o modalitate de diminuare a gesturilor sau mișcărilor, pentru că ele îmi consumă energie, mă derutează, sunt în afara sensului pe care-l caut eu atunci cînd spun că exist. Mă gîndesc atunci poate pentru că e ca și cum ar fi necesar să încep ziua cu tine.

Apoi trec pragul casei ei, îl salut pe Graziano care se află punctual în bucătărie și urc la bătrînă.

Privesc în treacăt aceleași fotografii și simt nejustificat o nostalgie amară pentru niște timpuri cărora nu le-am aparținut și care totuși privite în nemișcarea lor par atît de simple și frumoase. Ei în Mexic pe plajă, Graziano zâmbind gînditor spre larg, ea privind obiectivul putin încruntată, ei la o recepție îmbrăcați în alb, frumoși și senini, ea la colțul unei străzi în dezordine, cu o rochie pe care mi-o închipui oranj, desi poate fi bleu sau roz, cu geanta sprijinită de genunchi, cu profilul întors și trupul încordat de parcă ar fi așteptat pe cineva...

Apoi e vorba, spun eu, doar despre impresii și senzații dobândite.

Gura de aer pe care o respir în fugă înainte de a mă oferi sprijin Marisei care-și înfinge neștiutoare degetele osoase în umerii mei, respirația ei contopindu-se pentru puțin timp cu a mea, mirosul de om blonav încrețindu-mi stomacul și toleranța comandată care trebuie să anuleze o greață aproape fiziologică, ochii noștri ciocnindu-se scurt ca două pahare la fel de goale, tristețea ei și tristețea mea, cuvinte șoptite și căutarea din priviri a unui spațiu în care să-mi revărs neputința pentru a nu mă lăsa copleșită,
... domnule S aici se trăiește o dramă și totuși aici nu există pentru nimeni.

Ziua trece apoi lent, de parcă timpul s-ar juca picurând orele, momentele sunt bine marcate.

Dimineața e pentru curățenie și spălat. Încep cu dormitorul, șterg ferestrele, gest de multe ori inutil pentru că nici praful nu poate pătrunde în lumea noastră, apoi fac patul, șterg oglinda, comoda, aspir și zîmbesc la scuzele Marisei care se plînge că peste tot sunt fire de păr, îi schimb fața de pernă pentru că urăște petele lăsate de salivă, apoi trec dincolo, în camera dulapurilor. Acolo nu am multe de făcut și după ce deschid obloanele să se aerisească, îmi permit să privesc panorama colinelor din împrejurimi. De cele mai multe ori, privind înspre larg, simt o uimire care mă trece asemeni unui fior, cum am ajuns eu aici domnule S? Cum am ajuns? Poate ceea ce a fost, a însemnat tot, iar acum trebuie doar să mă liniștesc, să mă refac. Poate aici era de fapt capătul, cine știe...

La nivelul inferior e teritoriul lui Graziano, acolo toate trebuie așezate în aceeași ordine în care le-ai găsit, deși sunt destul de împrăștiate. Probabil și dezordinea are un sens, așadar pentru că, deși mi s-a întîmplat să adun până și de după divan facturi sau diferite oferte, nu l-am auzit niciodată să se plângă că nu găsește ceva. Dimineața e deci a acestor cauze mici și necesare, e pentru îngrijit florile, pentru liste cu cele de trebuință altor zile care par aceleași mereu. După-amiaza e pentru un repaus, care deși s-ar spune că nu se impune, totuși, o oboseală ca o apăsare îți îngreunează pleoapele, un sentiment de delăsase te copleșește, de parcă ai avea febră

Seara schimbă doar cu puțin regula, seara e a vizitelor, a vorbelor șoptite, a privirilor curioase strecurate pe sub genele unor oameni aparținînd acelei lumi dinafara noastră.

Apoi ritualul se repetă. Marisa e urcată sus, degetele ei osoase și neștiutoare se înfing temătoare în umerii mei, respirațiile noastre se ating, ochii nu se pot evita, tristețea e acolo la locul ei. Trag draperiile grele și o lună rotundă ca un balon stă cuminte încadrată de câțiva nori, o lună pe care simt nevoia să o strâng în brațe, să o sparg sau să îi dau un șut, s-o văd mișcîndu-se pentru că așa cum e, mereu la fel, pare că o altă draperie stă între noi și adevăratul cer.

Îți poți imagina așa ceva?

Marisa are uneori o privire agitată, dar nu-mi permit să o descos, cu ce ar ajuta-o să îmi spună mie, nu, nu o întreb nimic, doar încerc s-o liniștesc apropiindu-mă de pat și culegînd o scamă de pe pilota ușoară de vară,
e vară domnule S și nu mai departe de câțiva kilometri lumea trăiește ca și noi hipnoza unei stări.

Sunt cupluri adevărate de oameni care dansează prin piețe, sunt tineri care suferă din iubire sau își revendică drepturi, sunt femei frumoase îmbrăcate cu rochii ușoare de seară, pantofi cu tocul înalt, cu bijuterii fine și parfumuri recent apărute pe piață sau poate doar doi tineri obișnuiți cu un copil care trec la oră tîrzie pe lîngă un restaurant unde o femeie fumează privind aceeași lună pe care o privesc eu până adorm

copilul scapă sticla cu apă, femeia zâmbește, aruncă țigara și dispare, gîndindu-se că ar trebui să rețină pentru totdeauna senzația de relaxarea a acelor oameni dornici să strige oricui că sunt în vacanță și se simt bine

s-ar putea face dimineață, pe o plajă pustie ar putea fi o fată cu ochii încercănați ar curăța șezlonguri de praf, ar ridica umbrele, ar curăța nisipul de chiștoace și, din cînd în cînd, și-ar ridica ochii și ar privi răsăritul.

Soarele ei nu ar fi ieșit, pentru că nu e zi senină, iar norii, venind dinspre mare s-ar ridica deasupra orășelului, înghesuindu-l ca sub o umbrelă prea mică. Aerul ar deveni greoi, apăsător, iar ea ar avea impresia de urechi înfundate, de bufnet plin fără ecou. Dincolo de marginile umbrelei gri, soarele ar trimite apoi primele raze spre larg, prinzînd în decor bărcuțele mici ale pescarilor.

Pot fi toate astea, așa cum foarte bine, ele pot să nu fie decît în imaginația mea. Cine poate să mă contrazică odată ce ele sunt deja trecute?

- Graziano a mîncat cu noi?

Marisa vorbește încet, tonul întrebării nu stîrnește nici măcar surplusul de aer care să străbată nevăzut spațiul dormitorului, ecou nu există, am impresia astfel uneori că totul stagnează și-mi pare rău că găsindu-mă atît de subiectiv ancorată în această întîmplare nu reușesc să găsesc acele cuvinte care să exprime senzația de loc gol, de loc închis pe care o trăiesc.

Odată ce o asigur, dându-i detalii, că totul e în regulă și desigur Graziano slăbit și parcă mereu încurcat în ultimul timp a luat totuși masa cu noi, Marisa cere invariabil aceeasi carte pe care se pare că nu ar vrea să o mai termine, iar eu cobor treptele blestemate, modificate între timp, închid poarta mare, traversez curtea, privesc umbra buturugilor rămase la locul lor, îmi arunc aproape întîmplător ochii spre mare, refuzînd să mai fac asocieri între spațiu și comunitatea rămasă acolo jos și mă întorc în locul meu acolo unde, după ce închid ușa rămîn doar cu mine. Katya e leneșă, abia mă întâmpină, se cuibărește la picioarele mele și face cozonaci cum spuneam cînd eram copii. Apoi după ce toate cele din interior își revendică un loc, levitând năluce dincolo de ochii mei aproape închiși, printre vîrfurile genelor nu mă pot abține și privesc în colțul peretelui. Sunt aproape sigură de fiecare dată că e doar imaginație și totuși...

Copacul meu crește.
În curînd dragul meu nu voi mai fi nimic mi-am spus.
Și primele lui frunze au foșnit ca și cum le-ar fi răcorit vântul...
Așa a fost până de curînd, apoi într-o dimineață, nu știu cum, la noi a apărut Margot.

Femeie rece, palidă, încercănată, a năvălit pur și simplu pe poartă, cărînd după ea două genți incomode și grele, urmată de soțul ei Franco, despre care, domnul meu, habar nu am ce culoare au ochii lui, pentru că mereu poartă ochelari cu lentile impenetrabile.

Am aflat de la Marisa că Margot are un restaurant frumos la marginea mării, cu plajă privată, cu terasă mare, toate în stil marinăresc, dîndu-ți impresia că te afli într-o corabie de lemn. Avea tot ce-i trebuie culminînd cu trei fii frumoși și bine crescuți, doar liniște nu avea. Desele crize de panică de peste an se diminuau doar atunci cînd reușea să iasă din mediul ei, astfel familiile lor se cunoșteau încă din Elveția, întreținând o legătură constantă.

Atmosfera se schimbase, ceea ce m-a derutat mai întîi totuși, a fost expresia feței acestei femei.

Părea că rîde mereu, de fapt nu era o aparență, în răstimpuri nejustificate, gura ei se deschidea a zîmbet, ochii i se luminau și te întrebai ce anume din ce ai spus a amuzat-o sau dacă nu cumva ai comis o gafă.

Orice interogație era însoțită de acest gest, uneori chiar singură fiind, o surprindeam cum mergînd, zîmbea nimănui și îmi spuneam” Margot își pune întrebări”.

Margot era suspicioasă, era agitată, mereu nemulțumită și nu cred că mă plăcea. Mă urmărea cu privirea peste tot, iar cînd vorbea despre soțul ei, nu folosea numele, mă privea direct, spunea soțul meu, apoi rânjea.

Am aflat multe despre ea pe parcurs, dar simt cum somnul mă presează din nou și n-aș vrea să încarc scrisoarea cu amănunte inutile, deși mă tem că deja am făcut asta.

Despre ceilalți o să-ți vorbesc cu altă ocazie, ceea ce voiam să spun de fapt, este că am fost atît de surprinsă de noii locatari încît atunci cînd am fost prezentată, m-am bîlbâit răgușită și abia am putut extrage din memorie cîteva cuvinte de politețe. Uitasem pur și simplu să vorbesc, uitasem să vorbesc cu voce tare.

Zilele s-au schimbat, diminețile trebuia să mă trezesc mai devreme, să așez masa din curte, să sortez florile aduse de Graziano care se însuflețise ca și cum venirea acestor oameni dinafară ar fi atestat într-adevăr cu martori realitatea dramei lor.

Se făcea colazione, Margot se ocupa de foccacia si brioșe, eu de cafele și ceaiuri, apoi îl aștepam toți pe Davide care pleca jos în Diano la sală însoțit de Toto un cîine gras și bondoc, care nu i se potrivea deloc.

Se crease astfel un soi de atmosfera de colectiv, de comunitate. Eu eram ca de obicei un fel de umbră...

Era surprinzător cum ne puteam sincroniza asupra celor necesare, fără să ne punem de acord, era aproape ridicol cum fiecare avea locul lui și totuși era ca și cum nu știau, în fiecare zi se comportau ca și cum ar fi prima dată.

Poate doar cînd Graziano mă trimitea după albumele de foto cerute insistent de musafiri și numele meu străbătea auditiv spațiul sau cînd ochii lui Margot se întîlneau nepermis parcă cu ai mei, abia atunci în mintea mea sau în sufletul meu se declanșa o scânteie de realitate, un licărit urmat de o furnicătură scurtă în stomac și o satisfacție malițioasă,

îmi spuneam atunci...
Exist, vedeți? Eu sunt.

Îmi vine să zîmbesc, prima dată cînd am reusit să-mi dau seama asupra acestui lucru, am fugit îmbujorată, am rupt o foaie dintr-o revistă care promova insula Tahiti și am scris repede pe margini cîteva cuvinte către tine. Mi-era teamă, dacă voi uita de acel moment, el va fi pur si simplu acoperit, sufocat.

Am scris astfel cuvinte pe care, recitindu-le mai târziu, aproape că nu le-am înțeles. Cuvinte care nu au parcă legătură cu mine, care amintesc despre stări pe care eu nu le mai pot încerca demult


...de unde vine senzația asta că nu te simți complet, că iți lipsește ceva esențial, că odată cu trecerea timpului te impuținezi și devii încet nimic
și, de fapt,în tine crește ceva viu... iar tu vei muri...
de unde vine, de la Dumnezeu sau de la cel rău?
azi a fost furtună, noaptea însă e lună plină, parcă mereu e lună plină aici și o oboseală permanentă.
vreau sa fiu din nou domnule S. vreau doar sa fiu...
mă înțelegi?
Katia toarce, la radio e muzică veche și mă enervează, au ajuns să mă enerveze amintirile, să mă scoată din minți, să mă omoare cu zile.
vreau să stau de vorbă cu tine. să fim la o masă undeva, la umbră și să stăm de vorbă, tu ai o voce calmă și vorbești și-n locul meu
și eu te ascult și mi-e bine cum nu mi-e cu alții care mă agită când vorbesc, cum nu mi-e cu alții care caută să mă descoase despre cine sunt de fapt, cum nu mi-e cu alții care vor doar femeia
cum nu mi-e cu alții care cred că amestecând pot să mă distragă, pentru a nu vedea adevărul
iarta-ma, te rog


Recitind mai târziu, m-am simțit contrariată, despre ce timp vorbesc acolo, despre care alții, despre ce femeie?

Azi luna a fost acoperită de nori. Am privit spre locul unde ea era și totuși nu puteam fi sigură că e, gândurile mele s-au oprit asemeni unui ceas stricat în întunericul camerei, copacul meu nu putea fi. Mi s-a făcut frică. M-am ridicat din pat, am deschis lumina și am căutat în sertarul noptierei. Sub jurnalele, foi, clame de prins părul sau bilete consumate de autobuz, am câteva amintiri pe care le țin aproape. Am ales o bucățică de foaie, la întîmplare.

era unul dintre biletele pe care în joacă mi le trimiteai la început
spuneai așa:

Sunt plictisit, am plecat pentru cîteva zile la mare, nu uita de 15 noiembrie. Restaurantul Living Garden, rochia gri.
Te sărut. S.

Îți amintești ceva, domnule S?

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!