Străduindu-se să fie cât mai convingătoare, colega ei, Wanda Dormenster, îi spusese că, în zilele de iarnă, dacă-l priveai de pe colinele din apropiere care îl înconjurau, liniștitul orășel Glenville, cu vechile sale case – nici prea mari, nici prea mici – din cărămidă roșie, înghesuite una într-alta și cu acoperișurile albite de zăpadă, seamănă întrucâtva cu o uriașă tartă de cireșe, peste care o mână neîndemânatică a așternut multe straturi de frișcă pufoasă și dulce. Ramurile dese ale copacilor înalți de pe marginea trotuarelor sunt parcă îmbrăcate în vată de zahăr. Chiar și mașinile îngrijite, care trec încet pe străzile înguste, te duc cu gândul la niște bomboane din fondant glazurate – aproape că te-ai aștepta să vezi dâre groase de caramel acoperindu-le urmele.
Totul, continuase Wanda zâmbindu-i, pare închis în vitrina supradimensionată a unei cofetării, în care frigul, departe de a fi neplăcut, nu face decât să păstreze proaspete aromele sortimentelor de prăjituri.
Încercând să se ferească de aerul rece, Frances Willemina, care se îndrepta acum, singură, cu pași mărunți, către reședința familiei Dormenster, își ridicase până aproape de obrajii îmbujorați gulerul paltonului maroniu, lung. Formele elegant croite ale acestuia se așezau perfect peste trupul ei zvelt, astfel că materialul fin, de culoarea pudrei de cacao, nu făcea nicio cută. Era încălțată cu o pereche de cizme din piele, cu toc înalt, vopsite în aceeași nuanță. Câteva șuvițe catifelate din părul ei roșcat-deschis, strâns la ceafă într-un coc dezordonat, scăpaseră din aranjamentul acela făcut în grabă, acoperindu-i fruntea și sprâncenele subțiri, încruntate. Buzele îi încremeniseră într-o expresie de dezgust, pe care nu se străduia să și-o ascundă.
Dacă cineva i-ar fi putut citi gândurile, s-ar fi retras speriat din fața ei.
– Proasta de Wanda, oriunde s-ar uita, vede numai dulciuri. E doar o vacă grasă, care, probabil, o să moară virgină. Locul ăsta e o mizerie!
Cel puțin în ceea ce privește imaginea pe care i-o oferea orașul, Willemina avea totuși dreptate: nici vorbă de mașini îngrijite sau de case vechi din cărămidă roșie. Singurele clădiri care se identificau, într-o oarecare măsură, cu descrierea Wandei erau Biblioteca, o măcelărie, vreo două librării, o cafenea retro, și câteva prăvălii de antichități, cărora rareori le trecea vreun client pragul. Și, parcă pentru a înrăutăți lucrurile, străzile murdare erau pline de golani care o urmăreau cu privirile lor vulgare.
Nu venise însă în Glenville ca să admire împrejurimile, așa că, din acest punct de vedere, nu avea de ce să fie prea dezamăgită.
Þinta ei era Jeff Dormenster, fratele mai mare al Wandei – un tânăr blond, atletic și chipeș. Iar pentru a-l câștiga, acceptase să vină la petrecerea de aniversare a surorii lui, pe care, de fapt, nu o plăcea prea mult. Și, în plus, avea convingerea că astfel îi făcuse o favoare acesteia, pentru că Wanda, fiind considerată de toți o fată mediocră și neatrăgătoare, cu siguranță nu va avea mulți invitați.
Willemina se gândea că este suficientă simpla ei prezență. Ea va da strălucire locului. Tocmai de aceea nici nu se simțise datoare să îi aducă prietenei sale vreun cadou, fie el cât de mic.
Treptat, pe parcursul celor trei ani de când se cunoșteau, cele două fete descoperiseră că nu aveau nimic în comun. Dar rămăseseră totuși destul de apropiate una de cealaltă, deoarece, la fel cum o regină se înconjoară cu supușii ei, Willemina îi accepta în anturajul său pe cei care erau dispuși să-i îndeplinească orice capriciu. Însă ideea de reciprocitate îi era cu totul străină.
Uneori, ea se lăsa iubită – foarte puțini aveau parte de această favoare.
În afară de faptul că avea sânii mai mari, ea nu îi mai recunoștea vreo altă calitate Wandei. Obișnuia chiar să îi exagereze defectele: prietena ei era prea timidă, prea naivă, lipsită de simțul umorului, prea grasă și – cu atât mai rău – se îmbrăca fără gust. Iar unele dintre reproșurile sale erau, evident, absurde: avea părul prea blond, ochii prea albaștri, inexpresivi, reci, dându-i un aer tâmp, era enervant de înceată – o fată întru totul plictisitoare, bună doar să îi scrie lucrările pe care nu avea chef sau timp să le facă singură.
– Biata Wanda... Cum de-o avea un frate atât de frumos? Sigur George Clooney și Brad Pitt l-au făcut împreună, se gândea Willemina zâmbind, apoi l-au lăsat la ușa Dormensterilor, să-i schimbe ei scutecele – în definitiv, trebuia și viața lor să aibă un sens.
Începu să ningă și își grăbi pasul. Atingându-se de părul ei roșcat, fulgii de zăpadă se topeau instantaneu, de parcă ar fi căzut între flăcări. Contrastând cu pielea imaculată a feței, ochii săi de un negru intens păreau ca tăiați într-o mască.
Într-un târziu, ajunse la numărul 54 – aici locuia Wanda. Casa era mult mai mare decât se așteptase. Se opri o clipă să o privească. În aer se simțea un miros plăcut de fursecuri cu ciocolată.
Un cățel alb, mic și lățos, se apropie de ea dând vioi din coadă. Își lipi nasul umed de vârful cizmei ei stângi, mirosind-o curios. Willemina se uită repede împrejur, apoi, aplecându-se ușor către el, îi șopti:
– Îți plac, Pufosule? Sunt Gucci.

(Va urma)