I

Ovidiu coborî de la volan și își întinse, oftând, oasele. Condusese peste cinci ore fără oprire, luptându-se cu un trafic demențial. Era conștient de faptul că oboseala îi amenința potențialul, dar ordinele patronului erau stricte: nu îsi putea permite să facă prea multe pauze pe drum dacă voia să descarce florile înainte de a se transforma într-o masă de putregai.
Ca și mulți dintre colegii lui, Ovidiu își înșela oboseala cu o ceașcă de cafea, băută și aceea pe fugă, la scara dubei. De multe ori nici măcar ceașca aia nu era disponibilă, trebuind să se mulțumească cu un păhărel de ceva colorat de la dozatoarele de băuturi calde din parcări. Oricum ar fi fost, efectul cofeinei trecea rapid, iar randamentul lui de șofer avea din nou de suferit.
De câteva săptămâni, însă, la recomandarea unor colegi, începuse să consume băuturi energizante. Încercase mai multe sortimente, unele aveau un efect pozitiv, altele îi provocau diaree, dar parcă somnul se apropia mai greu de el iar numărul de kilometri fără oprire creștea.
Intrând în micul bar din “spațiul tehnic”, Ovidiu căută, din priviri, vitrina frigorifică cu energizante. O găsi făra efort, patronii unor astfel de prăvălii își cunosc bine clienții și le pun întotdeauna la îndemână marfa cea mai cerută.
- Ce energizante aveți, domnișoară? întrebă șoferul.
Amabilă, fata de la tejghea îi expuse câteva doze. Îi atrase atenția o cutie bleu, avand poza unui camion asemănător cu cel pe care-l conducea el. Un Daf CF 430. Denumirea produsului era complet necunoscută pentru Ovidiu: “Spirit of Strenth”. Plăti doza și un pachețel de biscuiți, apoi se așeză pe scara cabinei pentru a se revigora. Biscuiții, cam sărați, îi provocară sete, iar cutia de 200 ml de “Spirit” nu reuși să i-o potolească. Intră din nou în bar, își mai cumpără o doză, apoi urcă la volan. Înainte de a apăsa butonul de pornire, pentru a pleca într-o nouă etapă de câteva sute de kilometri de autostrada, șoferul deschise doza de “Spirit” și trase o dușcă. Gânditor, răsuci cutia pe toate părțile. Daf-ul din poză avea altfel de faruri decât al său, iar goarna de pe cabină nu era de același tip ca a sa. Curios, Ovidiu căută și alte deosebiri. Apoi încercă să descifreze inscripția de pe portieră. Surprinzător, nu era un nume de firmă cum crezuse el, ci o reclamă: “Vă invităm să deveniți ambasadori ai produsului nostru pe toate meridianele”.
“Ambasador nu eram”, își spuse Ovidiu, gata să arunce doza golită. Totuși, continuă să citească reclama. “Doritorii vor putea să ne viziteze la sediul nostru din Bergbourg, unde vor primi mai multe informații. Producătorii oferă premii în produse și bani pentru ambasadorii care vor reuși să impună produsul pe noi piețe”
“Oferiți, tată, oferiți!”, mormăi Ovidiu și apăsă butonul demarorului.
Kilometrii se succedau monoton, ca pe orice autostradă. Șoferul renunțase de mult să mai admire peisajul. Era peste tot la fel, parapet pe dreapta, parapet pe stânga, doar din cand în când spațiile de parcare. Nu-l mai amuza nici să numere mașinile de un anumit tip, cum făcea la începutul carierei. Acum nu mai număra decât kilometri și ore, așteptând să ajungă ... nici el nu stia unde. Acasă, unde, de cele mai multe ori nu-l aștepta nimeni, Sorina lucrând în ture, fără a se sincroniza cu sosirile sau plecările lui? La rampa de descărcare sau la cea de încărcare? La următorul punct de trecere a frontierei? Nu era nimic nou nicăieri. Aceeași funcționari vamali, aceiași colegi tiriști, aceleași formalități, aceleași cuvinte. Dacă ar putea găsi ceva nou, ceva ce nu mai făcuse până acum, cu care să alunge monotonia, cum se spunea în reclama aia din copilăria lui.
Dintr-o dată, gandul i se întoarse la “Spirit of Strength”. Luă din cutia și, cum drumul era la fel de drept si monoton, avu timp să citească liniștit toată inscripția.
“Ambasador? Până la urmă de ce nu? Doar călătoresc prin toată Europa și aș putea să fac și prostia asta”, își spuse Ovidiu și, pe loc, hotărî să facă o haltă “tehnică” în orașul Bergbourg. Nu era prea departe de trasa lui optimă și patronul nu avea să facă prea mult scandal pentru întârziere.
Deși Bergbourg e un oraș mic, Daf-ul urias s-a descurcat cu ușurință pentru a ajunge la poarta făbricuței de băuturi răcoritoare și energizante. Formalitățile cu Frau directoarea (o doamnă foarte înaltă și voinică) au fost simple, mai ales că, bun manager, ea a înțeles ce folos ar putea trage de la un șofer de tir.
- Sper ca și patronul meu să fie de acord cu amplasarea unei reclame pe prelata camionului, mai ales că va contribui la înveselirea aspectului.
- Să știți că noi plătim locul pentru reclamă, așa că herr șef al dumneavoastră nu are nimic de pierdut. Oare nu ar fi de acord să îi sfătuiască pe toți șoferii firmei să consume “Spirit of Strength”? astfel am stabili o legătură foarte strânsă între companiile noastre ...
Ovidiu nu avu nimic de obiectat. Până la urmă, toți șoferii beau energizante, ce contează ce scrie pe ele ? Toate au același efect, nu?
Înainte de a părăsi fabrica, Ovidiu primi o diplomă, o insignă și o mapă cu materiale publicitare. Și un bax cu doze albastre, cu poza Daf-ului pe ele. Plecă, promițând că va reveni pentru a i se aplica reclama pe prelată.
După cum anticipase, patronul lui nu avu nimic de obiectat.
- Băi, dacă nu te întârzie de la grafic, să mă pomenesc ca mi se strică marfa, ce mă doare pe mine că mergi pe un traseu sau altul ?! Dar, atenție, să nu avem surprize ! îl avertiză acesta.
Pentru Ovidiu, munca de diseminare a energizantului era foarte amuzantă. Prin parcări, colegii lui îl luau peste picior când pomenea despre “Spirit of Strength”.
- Ce bă, ai inventat roata? glumeau ei cand Ovidiu le recomanda băutura germană. Dar, după ce o gustau, erau de acord că nu era cu nimic inferioară altora. Unii promiteau că o vor cumpăra și semnau un certificat de consumatori; alții ridicau din umeri, sau aruncau vreo gluma deocheată, dar Ovidiu nu avea nimic de pierdut. Din contră. Pe langă un onorariu pe care firma din Bergbourg i-l vărsa, regulat, într-un cont bancar, pe baza diplomei și a insignei primea gratis orice cantitate de băutură de la orice prăvălie, nu trebuia decât să semneze un bon de primire.
Sorina era foarte mulțumită de noua situație economică a familiei. Nu prea era ea încântată de obligația, pe care la rândul ei, a trebuit să și-o asume, de a nu consuma, cel puțin în public, decât băuturi produse de “Spirit of Strength”, pentru că destule dintre prietenele ei găseau în asta prilej de glume sarcastice, dar fiind gratuite, nu putea decât să tacă și să bea. Unde mai pui că reușise și ea să convingă câteva cunoștințe să semneze faimosul certificat, ceea ce îi crescuse cota lui Ovidiu pe lângă voinica șefă a fabricii din Bergbourg.
Și Petrolucci, patronul lui Ovidiu era mulțumit. Pe toate camioanele firmei se vedea reclama “Spirit of Strength”, ceea ce aducea în contabilitate bani câștigați ușor. Plus că rezolva și el problema băuturilor răcoritoare și energizante în zilele de vară, când legea îl obliga să asigure hidratarea salariaților. Încă un avantaj îl prezenta, pentru compania de transport, faptul că de când erau client preferențial al “Spirit ...”, șoferii nu se plângeau de cât de greu le era programul de muncă. Erau proaspeți la orice oră, nu mai puteau invoca oboseala când primeau ordin să pornească la drum.
Dar ... ca orice lucru bun, colaborarea asta nu putea să dureze. Reclama de pe prelatele camioanelor a atras atenția fundației “Antidependență”. Iar reprezentanții acesteia au organizat, chiar în fața porții sediului firmei, o manifestație de protest.
- Nu sunt de acord cu dumneavoastră, a declarat, în prezența presei, domnul Petrolucci, șeful șoferilor. “Spirit of Strenth e un energizant inofensiv, ca și cafeaua. De ce nu protestați și împotriva cafelei? Sau a tutunului, dacă tot v-ați apucat de treabă?
- Noi protestăm împotriva distrugerii sănătății salariaților dumneavoastră prin consumul de substanțe periculoase, replică liderul demonstranților. Iar băuturile așa-zis energizante, pentru care dumnavoastră faceți reclama asta deșănțată, sunt extrem de nocive pentru sănătate. Vă solicităm să le faceți un control medical domnilor șoferi, iar, în cazul că sănătatea le-ar fi afectată de subtanțele periculoase, vă vom cere să le plătiți asistența medicală.
Conștient că discuțiile în contradictoriu nu fac bine imaginii firmei sale, Petrolucci acceptă provocarea. Dar, vulpoi bătrân, el sugeră consiliului de administrație să deschidă acreditivul pentru plata aanalizelor medicale de abia în următorul exercițiu bugetar, sperând că până atunci fundația își va găsi alte obiective.
Prezumția se dovedi judicioasă. Convinși că și-au făcut datoria, protestatarii uitară curând de șoferii dependenți de energizante. Probabil că mitingul lor ar fi rămas fără nici un fel de urmări dacă portarul de servciu în acea zi nu ar fi discutat cu soția lui despre posibilul efect nociv al “Spirit ...”, iar soția portarului cu alte soții ale salariaților. După cum se știe, femeile sunt foarte grijulii in ceea ce privește sănătatea soților, nici o nevastă de tirist nu ar fi vrut să se pomenească cu o prezență permanentă a omului ei acasă. De aceea, deși fundația “Antidependență” deja își căuta alte victime, Petrolucci se trezi cu o delegație de femei la ușa biroului.
- Vrem analize! scandau nevestele.
Sigur că, atrași de revendicările femeilor, liderii confederațiilor sindicale nu au întârziat să-și spună cuvântul.
- Vorbim aici de un drept fundamental al salariaților, acela de a primi compensații pentru bolile profesionale. În opinia noastră, dependența de substanțele energizante nu poate fi catalogată decât ca boală profesională, declara, pe posturile naționale de televiziune, un cunoscut președinte de confederație.
Petrolucci nu avu de ales. Acceptă să plătească, din fondurile companiei, seturile de analize necesare, cu condiția ca rezultatele acestora să rămână confidențiale. Rând pe rând, în cele câteva ore pe care le putea petrece în orașul de baștină, fiecare șofer trecu pe la laborator, vărsându-și sângele pe altarul luptei sindicale. Ei care nu aparțineau nici unui sindicat, erau acum forțați să se lase apărați de o organizație, în casieria căreia au vărsat, vrând-nevrând, cotizația necesară. Ovidiu, ca ambasador al producătorului de “Spirit of Strength”, a primit însărcinarea din partea acestuia, acceptată tacit și de patronul său, de a fi de față la recoltarea probelor biologice de la toti colegii lui.
- Să mori tu că ne-ai făcut-o! îl apostrofau ceilalți șoferi așezându-se, tremurând de frică, pe scaunul de tortură.
La drept vorbind, ei nu prea erau de acord cu tendința de a li se lua « Spirit… » de la gură. Orice altă băutură energizantă, cumparată la prețul pieței, era pentru ei mult mai scumpă decât cea pe care le-o aducea colegul lor, ambasador oficial și plenipotențiar al firmei din Bergbourg. Iar fără energizant, toți tiriștii știu că nu se poate. Dependența de substanțele conținute de sucul dulce era mult mai puțin relevantă, pentru ei, decât cea de programul de lucru, parcă tot mai încărcat, care presupunea multe ore de condus fără pauze.
Rezultatele analizelor au rămas confidențiale. Nimeni în afară de specialiștii laboratorului și de fiecare șofer în parte nu le-a cunoscut vreodată. Dar având în vedere că nu s-a luat nici o măsură, aceste rezultate nu erau alarmante. Iar Ovidiu a continuat să disemineze printre colegii săi, dar și printre șoferii de la alte firme, calitățile “Spirit-ului”.
Și probabil că le mai diseminează și astăzi, dacă n-o fi ieșit la pensie, pentru că, odată cu fundația “Antidependență” și confederațiile sindicale, și eu, odată cu toată presa, mi-am pierdut interesul în această privință.

................................................................................................................................................

II

- Ai văzut ce scrie în ziar despre energizante? întrebă Sorina. Cică după un consum îndelungat, pe lângă faptul că dă dependență, duce la diabet, la boli de inimă, la tulburări neurologice ...
- Am văzut, răspunse Ovidiu. Chiar că ar trebui să ne dea de gândit chestia asta. Oare am făcut bine că le-am băgat pe gât tuturor “Spirit of Strength”? Mi-am otrăvit colegii fără să vreau, plus că și tu și copiii ați băut “Spirit …” în loc de cafea, apă sau suc …
- Cine te aude te crede, mă omule! comentă femeia.
- Păi … nu asta e ideea? Toată lumea trebuie să creadă că bea o băutură energizantă, al cărei efect se datorează substanțelor conținute. Dacă spunem în gura mare că efectul se cheamă “placebo”, cine mai cumpara sucul ăsta nemțesc de morcovi, mere și ceai verde la pret de energizante?