Mâini oarbe se plămădesc pe spatele meu și nu știu dacă este realitate sau naiva mea imaginație. Rămân aici. Rămân pe locul cardinal unde mi-am ars pașii pentru ultima oară. Rămân în sensul purificării. Un capăt de drum și un plus de amintiri.
Pe margini au rămas mormane de gunoaie. Pietrele au crescut acolo și parcă prind viață. Cifrele dau răspuns comun la o mie de întrebări. Tandrețea s-a ascuns în șoapte mov. Calul privește pe furiș la gura otrăvită a pământului. Alunec spre cer. Undeva sau chiar în mine visul a rămas vertical. E cald. E frig. Mintea se joacă de-a hotarul. A pierdut limita și m-am mirat de ea, de mine.
Pe unde umblă miezul ce mi-a scrijelit pe sânge tăcerea? Ah, carne făcută scoică, mi-ai dus dulcele iad în pragul de sus al cerului! În palme se despică ochiul și tac. Am învățat să tac printr-un haos de lume. Uite cum doarme lumina!
Între dune valul sărat, mă scaldă în răcoarea fierbinte a ghețurilor.
Nu-s ciobul schilodit pe fruntea vieții, prisosul infinit îl pun pe pânză, adună-ți pașii din urmă, nu plânge, că mâna de-ntinzi ți-ajungi ființa. Nu vreau să vând cuvintele ușor, nici valsul nu îngăduie să vină, dar cred în cercul necuprins de zări și n-am să am ce-ți oferi ori spune...

După o mie de ani mă nasc apă. După o mie de ani ne naștem ape. Ne facem valuri și spargem maluri pe care într-o altă viață am călcat în tălpile goale.

Am înfipt mâinile, precum o criminală, în pleoapele adevărului, în fața jocului fantasmagonic, să pot admite explozia de clipe demente venite de-a valma și să pot uita sărutul apăsat și amar al deznădejdilor.
Atunci când m-am pierdut am vrut să iau de mână singurătatea, să iubesc mârșav cuiul destinului înfipt în suflet. Totul era sugrumat și răsucit de personaje interminabile.

Dar, deodată, am atins pământul; am izbit gura de el; am furat din jurul meu, doar pentru o clipă, măștile fericiților, dar m-am retras rostogolită de regrete. Apoi am început să pun întrebări legate de fericire. Răspunsuri nu am găsit. Am năvălit în prăpastia lașității umane și iar am tăcut... Jurămintele au scormonit în pietre prețioase inelele altora. Totul era hotărât: marginea este a ta; privește-te în apele tale tulburi și lasă valul celor care vorbesc de fericiri ca la o slujbă de duminică.

Mă lovește pământul și-mi strigă: hei, nu rătăci pe mine, prin lume sau pe trecut, vis-a-vis e viața. Mergi și tu între cer și pământ. Mergi cu fruntea plecată și TACI.
Ridic fruntea în fața firescului. Pentru prima dată, rog timpul să rămână cu mine.

Continuă să ocolești șarpele, îmi spune o voce. Tu ești viață și atunci poți orice, îmi șoptește în vis un alt vis. Reinventează-te. Respinge vidul. Curba e o linie continuă. Pașii făcuți prin zăpadă lasă urme care se topesc.
Ai un cer deasupra. Sub cer rămâi umbră. Refaci imaginea cu
pânza albă. Copacul și tu. Asamblează imaginea pe femeia ce-și duce parfumul de iubire în fiecare vis, într-o realitate simplă, dar dincolo de semnificații pasagere.