Motivul scărpinării palmei stângi este adevărat. Am primit niște bani la care nu mă mai așteptam. Împrumutasem vecinei aproape toată pensia acum o jumătate de an. Are un nepot de vreo 4 ani cu probleme respiratorii. Și cum mie mi se rupe sufletul de lighioane și de copii...
Când s-a înființat la ușă bocind în șapte batiste și-o poală, m-am speriat, am crezut, mai întâi, că a pățit ceva mama bietului copil. Că era să încheie socotelile cu viața în câteva rânduri, câte am aflat eu, că n-or fi spus ele chiar tot.
Am luat-o de braț și am îmbrâncit-o ușor, așa cum era de molatecă, pe fotoliul din sufragerie, apoi, i-am sugerat să-mi spună ce se întâmplă. Așa am aflat, după ce am așezat-o, într-un târziu, și la masă, după ce a îngurgitat două lingurițe de dulceață de cireșe negre cu un pahar de apă, după ce am golit tot platoul de fructe într-o pungă de plastic pe care am pus-o alături, să nu o uite la plecare. Când i-am întins și teancul de bani, între noi două s-a interpus tăcerea. Așa avea să se întâmple pentru multă vreme. Chiar dacă, răstimp, ne vom mai fi întâlnit de nenumărate ori. Constat că ea are un handicap. După ce îi sari în ajutor, nu te mai cunoaște. Dimpotrivă, îți auzi tot felul de vorbe. De când sunt nu am pomenit specimen, dar, cum spuneam, nu rezist unui plânset de copil. De aceea.
Ne plimbăm, agale, și toamna se ține după noi, curioasă. Printre atâtea vorbe, pe care ni le împărtășim, bătrâna și eu, o simt revoltată. Își vântură frunzele și suflă îmbufnată de parcă ceva nu-i convine. Ne bate pe umeri, aproape insistent. O fi vrând să ne zică ceva. Noi o ignorăm, de parcă am lua-o peste picior.
Ne așezăm pe o bancă, toamna între noi. Nu mai contează însemnele de pe copertina galbenă. Acolo, întreaga lume este cât o bisericuță. Ne tragem sufletul, fiecare în felul ei. Deși aproape suflet în suflet, cine știe câte universuri de gânduri ne despart?! Un stol de vrăbii se joacă prin arțari. Deodată, o zbughește, de parcă ar fi simțit un vânător dibaci. Nu este decât motanul la pândă. Suficient ca să tulbure o atmosferă plăcută. Ne regăsim și, cu priviri aprobative, ne continuăm discuția, eu mai mult ascultând-o, nedumerită, indignată, furiosă, răspunzând selectiv, exclamând, gesticulând în funcție de reacție, aprobând, dezaprobând...
Copilul avea probleme, răcea mereu, trebuia să meargă de urgență la medic pentru investigații, deși, din câte știam eu, mai fusese cu el de câteva ori la pediatru, apoi, la orelist, la alergolog, în sfârșit, am încercat să-i dau câteva repere din ce mai cunoșteam și eu. S-a lamentat întruna, așa încât, cum îți spuneam, până la urmă, i-am dat cam toți banii pe care îi aveam în casă, cu excepția câtorva hârtii, nesemnificative, care să-mi asigure pâinea cea de toate zilele, până peste aproape o lună când aveam să intru în posesia următoarei pensii. Nu mi-a trebuit mult să mă gândesc. Aveam făină în casă, niște legume, fructe și ceva carne în congelator. Eh, și-așa îmi propusesem un pic de regim, o cură de slăbire nu mi-ar fi stricat. Iată, deci, un gest de întrajutorare devenit un motiv bun de a-mi vedea de propria sănătate. Și râde sec, privind spre norii care trec nestingheriți spre nicăieri, ca și noi care încotro ne îndreptăm, poate spune cineva?! Și chiar îmi face semn, lovindu-mă ușor.
Nicolas, fiindcă așa îl cheamă, este un copil ager, dintr-o mamă frumoasă, dar atât, și un tată cu alură de atlet, dar atât. Dacă l-ai vedea, dacă l-ai asculta, ai înțelege cât e de inteligent... (aici mai că-mi vine să-i spun că toți copiii din ziua de azi sunt isteți, dar aș mâhni-o, este prea entuziasmată când îmi vorbește despre el, așa că nu am de gând să-i stric plăcerea). De ce este bolnăvicios doar mama natură poate ști. Eu cred că exagerează cu el. Cum se murdărește un pic, îl și schimbă de haine. Nu are voie acolo, nu are voie dincolo, să nu pună mâna pe vreun animal, să nu se joace în nisip, nici la fântâna arteziană nu se poate fiindcă se udă, cu ceilalți copii nu prea se joacă fiindcă s-ar putea să fie răciți sau dacă au cine știe ce boli?!... Dar, un copil ce trebuie să facă, atunci?! Să-l închidem într-un glob de sticlă?! Să privim la el ca la un desen animat?! Este ca și când i-am îngrădi de pe acum viața într-un țarc vid, ca și când i-am interzice zborul, neputând vreodată să se desprindă, ca și când i-am anchiloza simțurile... Și-apoi, mai e ceva, tot timpul aleargă cu mâncarea după el. Ca să înghită o linguriță de ciorbă, dau un exemplu, trebuie să facă diverse ghidușii, ca la circ.
Tatăl a lucrat o vreme în construcții. Câștiga bani frumușei din moment ce și-a luat o mașină ultimul trăsnet. Ce nu am înțeles eu este de ce nu și-a luat o casă?! De ce s-au înghesuit bunic, bunică, fiică, ginere, nepot, o altă fiică, un alt ginere în doar două camere, la parter?!
Părinții au făcut ce au făcut că s-au despărțit și Nicolas a rămas în grija bunicii, vecina mea, și ea fără bărbat. Mama lui este plecată la muncă, în Italia. Cine altcineva să mai întrețină casa?! Le trimite de acolo bani, alimente și celelalte. Și din câte am priceput eu, bani ar fi destui ca să poată crește și îngriji de nepot, dar am cam văzut cum îi risipește pe toate prostioarele... ca să aibă copilul. Că merită! Ei, din câte știu eu, nimeni nu se naște cu merite. Dar, obsesiile unora sunt ca aureolele...
Eu, o pensionară care a muncit la combinatul chimic ani de zile și uite-mă întreagă, sănătoasă și încă dornică de viață. Dar nu mai pot, crede-mă, nu mai pot să o ascult cu toate problemele ei. Le am eu pe-ale mele. Multe. Și un oftat greu sparge tăcerea care se așternuse preț de câteva minute. Fiindcă nici nu mai știam cum să reacționez: să o compătimesc, să o cert...
Știi, bătrânețea e urâtă. Toți te ocolesc. Nimeni nu mai are nevoie de tine, doar de banii tăi. Atât. Se întreabă cineva dacă nu cumva tocmai bătrânimea are nevoie de ajutor, nu invers?!
O ascult pe femeia aceasta a cărei vârstă doar de aspectul fizic este trădată, sufletul fiind îmbibat de tinerețe, și mă minunez cum poate un om ca ea, singur, cu o pensie mizeră să-i ajute pe cei în care ar trebui să-și pună speranțe. Viitorimea...
Mă întorc în apartamentul meu. Cu toate aceste întrebări împăturite ca pe niște avioane de hârtie pe care vreau să le trimit în spațiu. Poate vor ateriza pe acele piste pe care trebuie...

(25 oct. 2011)