agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-11-01 | |
Copilului sigur îi reveniseră în mintea obosită imagini rupte din trecut, unele suprapunându-se peste cele foarte recente, moșneagul fiind în gândurile lui un mare semn de întrebare.
În cele din urmă somnul se dovedi mai puternic decât amintirile copilului. Noaptea, o nouă noapte, sau poate aceeași, venise iarăși în parcul Cișmigiu. Dacă zilele sunt mereu altele, după cum reiese din înscrierea lor în calendar, înseamnă că și nopțile sunt altele. Se nasc odată cu venirea întunericului, își trăiesc orele, mai multe sau mai puține, în funcție de anotimp și de poziția pe glob și apoi, când se ivesc zorii, dispar. Așa ar fi cel mai simplu, să existe o singură noapte, a Terrei, dar, am spus și mai înainte, noaptea nu este la fel peste tot, așa că ar trebui să fie cel puțin atâtea nopți într-o noapte câte continente sunt, iar noi să trăim în noaptea europeană. Dar de ce să nu avem noaptea noastră românească, cu specific național? De ce să nu anunțe crainicii la jurnalul de seară: „Stimați telespectatori, vă anunțăm că în cinci minute va începe noaptea națională. Vă dorim noapte bună!” Nu ar fi frumos ca o întreagă națiune să știe că are propria noapte, așa cum nicio țară nu mai are? Ar fi, dar cum pe plan național mai există și regiunile istorice, cu mândria lor particulară, s-ar cuveni să avem și sub-nopți de tip „moldovenească”, „muntenească”, „dobrogeană”, etc., dar care, atenție, să nu care cumva să se substituie sfintei nopți naționale. Ar putea chiar și orașele să-și dorească propria noapte, pe care să și-o facă fiecare cum știe mai bine, adică mai mult sau mai puțin poluată, mai mult sau mai puțin animată sau mai periculoasă, că, doar se știe, fiecare cum își așterne așa doarme (noaptea). Și-acum, normal și firesc ar fi ca fiecare individ să-și aibă propria noapte, pe care să și-o petreacă și să se bucure de ea așa cum se pricepe. La o primă vedere s-ar părea că noaptea nu se deosebește de zi decât prin absența luminii naturale, însă nu este chiar așa de simplu. Natura e alta, viețuitoarele sunt altele, aerul este altul, însăși firea este alta, cum altele sunt și simțurile noaptea. Aceleași locuri, scăldate de lumină ziua, noaptea capătă altă înfățișare. Este adevărat că și sufletul omului se schimbă noaptea și altfel percepe lucrurile, dar toate acestea, adunate laolaltă dau farmecul ireal al nopții. De aceea se pare că nopțile se nasc în fiecare seară și mor în fiecare dimineață, lăsând în urmă amintiri, istorii scrise sau povestite, făcând acest lucru de milioane de ani și având resurse pentru încă multe milioane. Această perpetuă alternanță zi-noapte (viață-moarte?!), îi dă universului nostru siguranța și certitudinea că va exista întotdeauna. La fel și copilul nostru, dormind liniștit, știa că seară de seară își va găsi un culcuș unde să-și odihnească micul trup și se va trezi în fiecare dimineață cu forțe proaspete, gata s-o ia de la capăt într-o nouă zi plină de mister și neprevăzut, fiindcă acest copil era înzestrat cu un optimism nativ și știa să extragă partea pozitivă a fiecărei întâmplări prin care trecea. Dormea atât de liniștit în patu-i de frunze încât ai fi crezut că este un mic prinț odihnindu-se între foșnitoare cearceafuri de mătase. Nimic din înfățișarea chipului său nu trăda viața austeră și fără siguranță pe care o ducea. Obrazul, deși slăbuț, îi era curat și îmbujorat, umbrit de genele dese și lungi, acum închise peste ochii căprui-cărămiziu, cu priviri veșnic neastâmpărate, de viață căutătoare. Fruntea îi era netedă, acoperită de cârlionți negri, amestecați cu blana căciulii, pe care și-o pusese sub cap în loc de pernă. Nasul îi era subțire, puțin ascuțit chiar, cu nări fine, punctate ușor cu pistrui, parcă scăpați la întâmplare dintr-o peniță. Buzele îi erau mici și subțiri, dar frumos conturate, iar bărbia era ușor crestată în mijloc, dându-i un aer de mic Don Juan. Copilul dormea liniștit, neștiind dacă visul ce-l trăia era un simplu vis al vieții adormite sau viața însăși nu era altceva decât proiecția umană a visului altei lumi. El însă iubea ambele stări, indiferent care ar fi fost acestea, de vis sau de realitate, ba chiar îi plăcea această stare de incertitudine, pentru că astfel avea întotdeauna o variantă de refugiu. Acum trăia din nou visul în care era unicul stăpân al unui palat cu zeci de camere și mii de becuri fixate în imense candelabre de cristal, care nu lăsau nici măcar un colțișor neluminat. Copilul alerga neobosit pe coridoarele palatului, inspectând, întotdeauna la fel de conștiincios, toate încăperile. Toate, mai puțin una, unde știa, deși nu intrase niciodată acolo, că este camera părinților. Nimeni nu îi spusese că nu are voie să intre în această cameră, dar, totuși, nu o făcuse până acum. În pofida faptului că era atât de minunat, acest palat avea însă și un cusur. Era curat, bine îngrijit, aerisit și parcă dominat de o continuă stare de sărbătoare și voioșie, numai că îi lipseau locatarii. Deși îi revenea frecvent acest vis, aproape seară de seară, copilul nu întâlnise niciodată nici măcar un suflet de om sau de animal în toată clădirea. Este adevărat că nu intrase încă în camera părinților, dar poate că nici nu avea de gând să intre vreodată. Trăind atâta timp singur acum îi era teamă ca nu cumva să distrugă și această ultimă portiță, care ar fi putut să-i deschidă calea celei mai mari fericiri din lume, dar, la fel de bine ar fi putut să-i distrugă visul. Era ca atunci când stătea la casa de copii și aveau carne la ciorbă. De fiecare dată mânca mai întâi zeama lăsând bucata de carne la sfârșit, când o savura, bucurându-se de gustul ei. Erau însă zile în care nici nu o mânca, păstrând-o înfășurată într-un șervețel și ascunsă bine sub salteaua patului, ca să o savureze cu infinit mai mare plăcere după câteva zile sau pur și simplu să o arunce atunci când își dădea seama că se stricase. Dacă ar fi avut zilnic carne la masă poate că n-ar fi făcut acest lucru, dar bucătăresele rar se înduplecau să-și rupă din porția sacoșelor pline pe care le furau și să le mai lase și lor ceva carne. Așa și cu visul lui, își păstra pentru la sfârșit acea ușă, împingând întotdeauna la limită acest sfârșit, încât fiecare dimineață îl prindea fără să fi deschis ușa. El avea atunci o zi extrem de fericită, fericire care venea tocmai din acest joc al apropierii și îndepărtării iluziei, fără a o transforma în certitudine, dar, la fel de bine și fără a o destrăma în totalitate. Oare de unde îi venea acestui copil cunoașterea atât de profundă a vieții, de știa să se apere atât de bine de toate vitregiile ei? Cum de găsise el aceste arme simple, dar atât de eficiente, cu care reușea să-și țină la respect destinul? Era intuiție, desigur și numai Dumnezeu era „vinovat” de sufletul rămas curat, în ciuda experiențelor trăite, de inima curajoasă și mintea isteață, fără să fi fost cultivată, a acestui copil. Copilul se trezise din nou, fericit pentru că nu deschisese ușa. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate