Întâmplările, fie ele mari sau mici, ne ajung pe fiecare din noi în zile obișnuite. Nu ai cum să îți programezi ieșirea din comun. Zilele neobișnuite sunt daruri și trebuie să fie ciudat să îți faci singur daruri.
Pe el l-am văzut încă de la intrarea în cimitir. Probabil era detaliul care se înscrie ușor pe lista mea de mirări. „Ce să caute un om de cel puțin 80 de ani în cimitir? Și încă viu...” Era atent la fiecare mișcare, orice gest normal trezea în el preocuparea, interesul, zâmbea, gata să izbucnească în râs la fiecare vorbă a trecătorilor. M-am așezat pe o bancă și am continuat să-l urmăresc. Era omul meu pentru ziua aceea. Poate că el e filosoful, omul care înghițise la viața lui toate lucrările alea uriașe care îmi stârnesc mie greața și durerea de cap prin prea puțina înțelepciune întinsă degeaba pe pagini mâzgălite. Poate era poetul dispărut din viața publică din cauza vreunuei strâmbe uneltiri și acum era timpul să îi facem dreptate! Clar că locuiește în casa aia dărăpănată, cu mii de cărți valoroase aruncate neglijent pe podea, cu pisica aia bătrână și urâcioasă, pe care de dragul lui am să o simpatizez sincer. Apoi viitorul! Omul va fi repus în locul pe care îl merită, iar eu dispar undeva în mulțime, fericit de fericirea lui... Acum nu-mi rămâne decât să îi devin simpatic, să îi intru în minte și să scormonesc acolo, să iau esența fără prea multă muncă. La urma urmei aparțin generației mele: „câștig mare, fără timp pierdut și multă transpirație!”. Haida de! Parcă nu m-am amețit demult cu așa poveste!
Bătrânul se așezase de câteva minute lângă mine. Știam că mă studiază cu privirea aia albastră și mirată care în egală măsură poate să distreze sau să enerveze grozav.
- Ce ar putea căuta aici un om tânăr, cum ești dumneata?
- Știu eu, plictiseală?
- Da, greu de trăit în toamnă fără plictiseală. Credeam că și dumneata ai venit pentru înmormântare.
„O fi fost vreo înmormântare... importantă”, gândesc eu.
- S-a dus și profesorul, continuă el. Și doar nu avea cine știe ce vârstă. Oamenii ca el ar trebui să trăiască cel puțin o sută de ani. Da’ uite că el a murit și eu trăiesc.
- Nu poate fi prea rău că trăiți... mă apucă pe mine cheful de gândit cu voce tare.
- L-am cunoscut de când era copil. Îi pot înșira toate năzdrăvăniile. Nu am uitat nimic. Îmi aduc aminte când tocmai terminase facultatea și a venit să mă scoată în oraș la o bere. De acum era deja bărbat. Eu ieșeam rar din casă, dar cum să-l refuz?! Am mers împreună la o cafenea ce tocmai se deschise în oras, undeva în centru. Bucuria prilejuită de evenimentul absolvirii era amplificată de cea a unui timp plin pe care îl vom putea petrece împreună. Doar că în decor nu s-a integrat nicidecum figura celui care venise să ia comanda. S-a așezat în poziție de drepți, atingând masa cu pantalonii săi verzi și fără a scoate un cuvânt aștepta comanda. Creionul ascuțit la mare artă își odihnea vârful pe foaia de hârtie. Toate astea ne-au stârnit un haz care nu avea să sfârșească prea bine. „Un pahar mare cu apă de mare”, încep eu. „Albastru, dacă se poate”, continuă profesorul. „Două paie... Ne ajung două?” „Mai bine ar fi un balot! Nu cred să coste foarte mult, zise el. Cât costă bucata?” Contrar așteptărilor omul nostru scria de zor pe hârtia de un alb strălucitor. Nici nu luă în serios întrebarea tânărului meu prieten. „Mai doriți altceva?” „Un baton de ghimbir”, am continuat eu jocul. „Și neapărat muștar!”, continuă distrat profesorul. „De echinacea...”, am completat eu. „Lapte praf nu vrei? Sigur au dintr-ăla scump, la fel de scump ca bebelușul vecinei de la unu.”„Aha, cel care scoate limba când vede vrăbiuțe! Ce simpatic e...”„Mai doriți altceva?”, continuă omul cu comanda, fără a schița vreun gest. „Nu, cred că ajunge. Se pot face și rezervări aici?” Fără să răspundă la întrebare, individul a dispărut în spatele unei perdele verzi. Am râs o vreme de toată întâmplarea, curioși de ceea ce va urma. După vreo cinci minute, o doamnă, în aceeași ținută se întoarce aducând două beri nedesfăcute, o portocală tăiată în patru și două scobitori. Le-a așezat cu grijă pe mijlocul mesei, apoi a aranjat în fața noastră două șervețele. Fără vreun cuvânt se întoarse și plecă. Am continuat partida de râs, dintr-odată însă profesorul s-a oprit zicând: „Stai! Ce scrie pe șervețelul tău?” „Wow!”, strig eu. Puse cap la cap, iată ce puteai citi pe cele două șervețele:

„Ieșiți singuri sau vă scot eu?
Ha, ha, ha!
Dacă nu ați plecat încă, citiți cu atenție sporită:
BINE AȚI VENIT!
la cafeneaua „Mama noastră, Nebunia”
Ha, ha, ha!”

- Te întrebi dacă l-am căutat pe șeful cafenelei? Nu, dintr-odată totul devenise sinistru... Am lăsat totul pe masă și am dispărut. Nu ne-am mai întors niciodată acolo.
Poate că ar fi trebuie să râd de întâmplarea povestită. Ceea ce exprima chipului bătrânului m-a oprit. Continuă încet, aproape în șoaptă:
- S-a dus și profesorul... Era încă tânăr.
Pe aleea cimitirului a apărut un bărbat îmbrăcat neglijent. „Vreunul din cei ce sapă gropi prin cimitir”, am gândit eu. S-a oprit în dreptul nostru și după ce m-a salutat scurt, i s-a adresat bătrânului:
- Au îngropat-o și pe asta! Hai să mergem la cantină, la Rița. Acolo o aranjat Valentina cu pomana. Ne dă și nouă ceva pentru acasă, că de nu eram noi era singură la înmormântare la mă-sa. Hai!
Bătrânul s-a ridicat greoi și a pornit spre poarta cimitirului. După câțiva pași, ca și când și-a adus aminte de mine s-a întors zâmbind:
- Vezi, asta-i viața! Oricând poți îngropa pe oricine. Să ai numa’ cui să-i povestești viața răposatului! Săracu’ profesor… adăugă el râzând.