Să fi fost în urmă cu vreo doisprezece ani, când Remus Vodeanu, patronul unei firme prospere, sărbătorea împlinirea unei jumătăți de secol de viață. Mă rog, este o alăturare de cuvinte nu tocmai potrivită, deoarece este adevărat că împlinise 50 de ani, dar, simplul fapt că golise, în doar două ceasuri, o sticlă de vodcă, și asta de unul singur, nu se prea chema că sărbătorea.
În ciuda faptului că avea nenumărate cunoștințe, totul se rezuma la relații de afaceri, iar dacă Remus afișa întotdeauna o mină deschisă și veselă, atunci când se afla în societate, nu același lucru se întâmpla și atunci când era singur. Și singur era tot timpul când nu se afla la birou sau la vreo întâlnire de afaceri.
Se căsătorise târziu, pe la 40 și ceva de ani, pentru că pur și simplu nu avusese timp mai înainte. Terminase facultatea de arhitectură și se angajase la un institut de proiectare, însă și-a dat seama până la urmă că, cei șase ani de facultate nu îi erau suficienți pentru a ajunge un arhitect recunoscut și a i se încredința lucrări de mare anvergură, după cum visa el, așa că, după ce lucrase doi ani la institut, reușise să obțină o bursă de perfecționare, nu la Moscova, așa cum se obișnuia, ci la Paris.
Stătuse în Franța trei ani, timp pe care nu-l pierduse plimbându-se sau colindând bistro-urile, ci perfecționându-se, că doar de-asta plecase din țară.
Se întorsese plin de entuziasm și încrezător în posibilitățile sale. Murea de nerăbdare să le pună în practică, numai că, între viziunea lui occidentală și realitatea existentă în acel timp în România era o prăpastie peste care nu era aruncat nici un pod. Ar fi construit el acel pod, chiar avea în minte un astfel de proiect, dar nu putea să-l pună singur în practică, și chiar dacă ar fi putut nu ar fi fost lăsat să-l facă.
Apăruse atunci proiectul cu Casa Poporului, actualul Palat al Parlamentului, proiect care i se părea cel puțin grandios, așa că a obținut să facă parte din armata de arhitecți care au lucrat la planuri.
Nu i-a trebuit mult timp să-i dispară tot entuziasmul. Nu numai că nu-i asculta nimeni ideile, dar de cele mai multe ori nici nu-l lăsau să vorbească. Îi dădeau numai ordine și sarcini pe care le-ar fi dat unui simplu student.
A înțeles după numai șase luni că ideile sale vor muri înainte chiar de a se naște, nu numai la acest proiect, ci oriunde ar fi încercat să facă ceva în această țară, așa că a obținut o nouă bursă, acum de specializare, peste ocean, în SUA.
Avea atunci 30 de ani.

O bătaie ușoară în ușă îl trezi din visare. Aproape uitase că era la birou.
Vera era îmbrăcată de plecare, însă în mână ținea un plic pe care îl lăsă ușor pe birou și se retrase spre ușă.
Era o copilă atunci când venise la interviu pentru postul de secretară. Abia terminase liceul. Îi plăcuse timiditatea ei (de care nu se dezbărase nici acum, după atâția ani) și faptul că nu se îmbrăcase provocator, cum erau îmbrăcate celelalte candidate.
El o învățase tot ce trebuia să facă și îi plătise chiar și studiile superioare, dar cu toate acestea păstrase față de ea o atitudine rece și rezervată, purtare care, probabil, îi menținuse fetei timiditatea de la prima întâlnire.
Vera nu știuse niciodată că fusese motivul, cel puțin declarat, de divorț al soției lui Remus.
Dar să nu anticipăm.

În SUA, Remus Vodeanu făcuse ceea ce se cheamă carieră.
După numai trei ani prezentase un proiect revoluționar care fusese acceptat și pus imediat în practică. Acest eveniment îi adusese nu numai bani și notorietate, ci și recunoașterea capacității sale în domeniul în care activa.
Fericit de cursul ce-l luase viața sa, Remus nu a vrut să rămână dator destinului și s-a ocupat numai de carieră, neglijând total viața personală, astfel încât aproape că nu a băgat de seamă când au trecut cei aproape zece ani de când era plecat din țară.
Doar realizările profesionale îi aminteau că, totuși, acești ani nu au trecut pe lângă el. Atunci a început să conștientizeze că, de fapt, este foarte singur și că ar mai vrea și altceva de la viață.
A luat hotărârea de a se întoarce în țară, mai ales că lucrurile păreau să se fi schimbat după evenimentele care zguduiseră Europa de Est în 1989.
Așa se face că în 1997 Remus se întorsese în România și la numai câteva luni se însurase cu Elena Vătășescu, o fostă colegă de facultate, care însă nu profesase niciodată meseria pentru care se pregătise.
Lucru curios era faptul că, în timpul facultății, Elena nu prea avusese ochi pentru el, poate și pentru faptul că Remus avea o înălțime de numai 1,69 m, iar ea cu aproape 10 cm mai mult.
La 40 de ani aceste detalii nu prea mai contează, așa că, după ce ieșiseră de câteva ori în oraș, se hotărâseră să se căsătorească, la sugestia oarecum voalată a Elenei.
Nemaifiind niciunul dintre ei tocmai tânăr, copilul venise în mod firesc anul următor. Era o fetiță, frumoasă ca maică-sa, pe care o numiseră Maria-Roberta și care se născuse în aceeași zi în care era născut și Remus, 25 martie.
La puțin timp după aceasta Remus Vodeanu își deschidea propria firmă de consultanță și proiectare în arhitectură.
Din nefericire, căsnicia nu-i adusese liniștea la care sperase, poate că și din vina lui, fiindcă își petrecea foarte mult timp la firmă.
A fost o surpriză totală în ziua când a găsit casa goală și un bilet de la Elena, care îl anunța rece că a intentat deja acțiunea de divorț, fără să-i și motiveze acest gest.
Trecuseră numai trei ani de la căsătorie.
Divorțul avusese un singur termen până la pronunțare, asta și pentru că Remus nu se opusese în niciun fel cererilor Elenei, însă lovitura cea mai grea o suferise când aflase că fosta lui soție, împreună cu fiica sa, plecaseră definitiv în SUA.
Aflase ulterior de la niște cunoștințe comune că Elena era convinsă de existența unei legături între Remus și secretara lui, Vera.
Își amintea că îi mai făcuse unele scene în trecut, dar el, știindu-se nevinovat, nu le dăduse prea mare importanță. Totuși, aceleași cunoștințe îi spuseseră că Elena plecase în SUA cu un fost iubit din facultate, divorțat și el.
Își amintea de acest tip ca fiind un cuceritor de profesie și din cauza căruia Elena suferise un întreg semestru atunci când o părăsise.
Despărțirea de Elena, dar mai ales de Maria-Roberta, îl făcuse pe Remus să se închidă foarte tare în el și să nu mai accepte decât relații de serviciu.