Fugi!
Alergam cu continua senzație că mă voi prăbuși. Alergam pe un câmp cu maci, într-o zi înnorată de Decembrie, cu vântul tăios scrijelindu-mi obrajii și cu rochia lungă măturând pământul.
Greșisem. Nu negam asta, dar tot ceea ce ceream, pentru prima dată în viața mea, era îndurare. Soldați cu armuri din bronz și săbii de oțel îmi călcau urmele cu misiunea unilaterală de a mă ucide. Ecouri surde ca niște râsete de femei veneau din urmă către mine, îmi răpeau auzul, făcându-mi retina să gonească pământul. Și de ce? De ce toate astea? Pentru că am negat inconștientă cel mai frumos sentiment: iubirea, care până la urmă în majoritatea cazurilor se dovedește a fi doar un concept, iubirea propiu- zisă fiind inexistentă, ea cerând a fi reinventată. Mai aveam câțiva metri până la casa pe care o închiriasem amândoi în urmă cu patru zile. Mai aveam atât de puțin și sentimentul de neputință se accentua. Mi-ai fi pus cârje și un prosop de baie, în tabloul ăsta deplorabil. Mi-ai fi adus lacrimile sirenelor sub pernă, o broască și toate florile din lume, în noua noastră locuință. Am fi crescut meduze, am fi plantat castani, am fi călătorit în dimensiunea a patra și nimeni niciodată nu ar fi știut povestea noastră. Dar totul e istorie, o istorie nerealizată, imaginară, incompletă și inexistentă, la fel ca noi, ca noi doi, care ducem spre pierire același dor vechi, sângele aceluiași om, aceleași gânduri spre aceleași meleaguri. Și cu fiecare invenție nou apărută ne grăbim pierirea. Ce beatitudine mortală există în mintea omului! Ce sentiment dulce- acrișor! Senzație aparent de fericire sub masca căreia se află rubine negre din supa primordială a durerii omenirii.
Am deschis tremurând ușa cu traheea uscată și cu inima-mi gonind nebunește. Am intrat, am trecut în grabă pe lângă micul acvariu din care venea o ciudată lumină verzuie și mi s-a părut că m-a strigat peștișorul auriu. Nu am avut timp să mă întorc și să mă uit. M-am închis în baie și am dat drumul la apă.
Îți amintești interminabilele noastre discuții filozofice în nopțile caniculare de august? Îți amintești stelele, temperatura, crinii, perdeaua, mâinile, pielea, buzele, ochii... Îți amintești? Îmi spuneai că suntem singurele ființe care trăiesc pe pământ. Am râs ușor și mi-ai zis că majoritatea oamenilor doar există. Atunci am înțeles, dar am negat.
Marginea căzii era alunecoasă, m-am așezat cu grijă și mi-am numărat perlele de la gât. Erau patruzeci și patru. Am inspirat adânc și am auzit vocea fioroasă a tunului. Casa era înconjurată. Nici o șansă să scap...
În ultimul timp obișnuiam să te ignor. Recunosc, mi-a fost teamă că aș putea strica tăcerea de diamant dintre noi, sau că... pur și simplu nu ai înțelege. De-aș putea fi măcar pentru câteva secunde ca oricare alta! Ce sentiment dulce poți găsi uneori în banalitate, ce simfonie memorabilă! Ce alinare nerambursabilă!
Și cred că am găsit eternitatea. E marea amestecată cu soarele. E orizontul negăsit de niciun călător, e aspirația fiecăruia. Am văzut infinitul în privirile tale și m-am simțit, în mod ciudat, nemuritoare.
Aș fi vrut să fi fost acolo, să le fi spus să plece, dar... am așteptat ca apa să-mi inunde plămânii, eram dispusă să suport cea mai cruntă moarte. Apa era rece și îmi ieșeau aburi din gură, pentru un moment am crezut că e sufletul, dar inima care bubuia mai rău ca tunul de afară nega orice aparență.
Mă priveai din fotografii și-mi vorbeai din propriile-mi amintiri. Erai departe, cel puțin așa îmi spuseseră ei. Ãștia au venit să te răzbune și probabil nu știai nimic. Probabil... Am mai așteptat un pic, apoi uimită de imunitatea mea și de lipsa de efect a apei m-am ridicat și am ieșit din baie. Peștișorul auriu plutea patetic deasupra apei privind în gol. Ușa de la intrare era vulgar deschisă, iar toți cei ce mă urmăriseră erau acum în jurul meu. Și-au pregătit armele, au numărat până la patru și au tras. Zeci de gloanțe au trecut prin mine, o ceață de var de pe pereți s-a ridicat în aer și mă simțeam ca într-un film western, doar că era ceva mai rece. Mă simțeam ca o sită, perplexă de faptul că inima încă bătea, de conștiința care încă nu mă părăsise, de faptul că am ieșit din casă abia după ce mi-am redecorat sufrageria, cu vopsea naturală, roșu- aprins, cu suferință și țipete pe care doar eu le puteam auzi. Și ce amuzant era peștișorul care continua să plutească fără suflare!
Stop!