Se uitau unul la altul. Câte nu și-ar fi avut de spus. Dar nu puteau acum. Cel mic sporăvăia întruna, spunea despre calul lui de lemn, cum vin mereu copiii, nu numai din vecini, ci chiar din capul satului să-l vadă. El îi lasă pe unii, care-i sunt prieteni, să-l încalece, pe alții nu. I-ar lăsa pe toți dar atunci ar trebui ca el să stea numai pe jos și numai să se uite. Și apoi unii sunt răi. Ce au avut cu mânzulică al lui de l-au tras de coadă și i-au scos câteva fire de păr. Cum le va mai pune la loc? Ce-o să zică nenea Ion când o să vină și o să vadă calul cu coada așa de rărită? O să-i mai aducă jucării? Sigur că nu! Doar i-a spus să aibă grijă de el.
- Dar cum îl cheamă, Nuțule, pe căluțul tău?
- Cezar ca pe al moșului. Bine că Cezar al meu este de lemn altfel poate că-l luau oamenii răi, și pe el, și-l duceau la război. Dar, ticule, te-ai mai întâlnit acolo, pe unde ai tot stat tu, pe front, cu Cezar al lui Moșu`? Că data trecută, când ai venit de acolo. ai zis că v-ați întâlnit. Să-mi mai spui o dată cum s-a întâmplat și cum s-au minunat toate cătanele că te-a cunoscut, chiar dacă erai îmbrăcat altfel decât te știa el.
Fetița n-avea loc să vorbească de cel mic. Ar fi vrut și ea să spună cum s-a dus singură cu trenul până la Ocna de l-a adus pe doctorul care l-a salvat pe Nuțu. Și să știi, ticule, ar fi vrut să spună, că doctorul nu este un om rău, cu toate că-l cheamă Lupu.
Acasă îi aștepta mâncarea pe soba încălzită. Vecina Piștoaie, care avea cheia, a avut grijă să pună lemne, să mai deretice prin casă. După ce a auzit trenul intrând în gară și apoi i-a zărit venind, pe luncă, s-a dus în curtea ei de unde i-a privit pe tuspatru venind fericiți. Și de prin alte curți erau priviți printre găurile din gard. Aproape tot satul știa, de la poștăriță, că domnul învățător va sosi cu trenul.
Mirosea bine în bucătărie. Nae parcă n-a lipsit nicio zi de acasă. Vechiul lui obicei de se uita prin oale, mai ales atunci când și mirosul îi da ghes, îi reveni. Tăiețeii din supă păreau ghemotoace de ațe subțiri ce se vedeau în lichidul aproape limpede pe care plutea, ca niște bănuți galbeni, grăsimea de pasăre. De sub capacul cratiței au apărut găluștele aurii și carnea albă. Era felul de tocană pe care a mâncat-o prima dată la socrii apoi la casa sa în zilele de sărbătoare. Apa din oala, în care se pregătea de obicei mămăliga, aproape fierbea. Într-un castronel de pe marginea mesei se vedea salata de beuf . În cuptorul sobei, mirosul o spunea, era sigur o prăjitură. În timp ce Victoria punea farfuriile și tacâmurile, zise cu o voce ridicată:
- Nu se așează nimeni la masă până nu se spală pe mâini! Ligheanul, săpunul și ștergarul sunt la locul lor,
Au ieșit toți buluc și s-au întors pe rând.
- Ei, acum așezați-vă la masă. Vă voi servi după ce Nuțu va spune Tatăl Nostru.
Stăteau toți în picioare cu mâinile împreunate pentru rugăciune. Dar Nuțu n-a mai apucat să înceapă. Zgomotul unei căruțe ce trecea pe uliță s-a oprit sub ferestre.
- Moșul! Strigă cu putere Nuțu.
Victoria, care era mai aproape de geam, se uită și zise:
- Da, într-adevăr, ei sunt: tata și mama.
- Uraa, au sosit bunicii! strigară amândoi copiii deodată.
Prima a intrat bunica cu ochii în lacrimi:
- Bine că te-a adus Dumnezeu, dragul mamei. Cât au mai plâns acești nepoți ai mei, și copii ai tăi, după tine. Nu v-am sus eu, dragii mamei, că vine tatăl vostru. Dumnezeu a auzit rugăciunile noastre.
Între timp a intrat și moșu`, după ce a legat calul de un stâlp și după ce i-a pus traista cu ovăz după cap.
- Da de ce plângi tu, fomeie, trebuie să râzi și să te bucuri că ți-a venit ginerele. Apoi către Nae: Hai, dragul tati, să-ți strâng mâna și să-ți spun bine ai venit.
Nu se putu abține și îl îmbrățișă. Simți că și lui i se împăienjenesc ochii. Apoi, căutându-se prin șerpar după năfrămuță:
- Na, că parcă mi-a intrat și mie ceva în ochi!
- Dar de unde ai știut, tată, despre bucuria noastră? Cum de ați venit tocmai la țac, cu puțin după ce a ajuns Nae?
- D-apoi n-am fost eu primar mai bine de douăzeci de ani? N-am vorbit de atâtea ori la telifonul din primărie cu poștărița voastră? Uite că acum a țârâit ea la primăria noastră, a vorbit cu Gheorghea Visicului, vecinul meu, care de la o vreme îi boactăr la primărie. O venit Gheorghe într-un suflet și ne-a spus vestea. Tot într-un suflet am prins iapa asta, care-i ține locul lui Cezar, la căruță, și iacătă-ne că am venit.
Deodată la ușă se auzi un lătrat subțire, dar puternic.
- A venit Leu, strigă fetița. Da, îi Leu, strigă și Nuțu care sări de la masă și deschise ușa. Cățelul nu îndrăzni să intre în casă, dar dădea din coadă și scâncea de bucurie.
- Da năzdrăvan îi câinele ăsta ! Cum s-o fi dezlegat din lanț? N-am vrut să-l luăm cu noi și uite că, totuși, a venit.
A spus Nuțu rugăciunea mai frumos ca niciodată. Nae și bunicii au lăudat gospodina. Și-a pus fiecare, din castronul de supă, apoi din cratița cu tocană, de câte două ori în farfurie.
- Ne va ierta bunul Dumnezeu că ne-am dedulcit atât de tare în postul mare. Cu bucuria asta am uitat de cele sfinte, zise bunica.
- Toate-s bune cu măsură, și postul și veselia. Nu știi ce pățești tu în fiecare an după șapte săptămâni de post atunci când începi să mănânci de dulce? Întotdeauna ești beteagă din a doua zi de Paști și până la Dumineca Tomii.
- Lasă-le, Niculaie, pe ale noastre, că nu de asta am venit. Să ne spună mai bine Nae cum i-a umblat în astea șase luni cât a colindat prin Rusia.
- Știi ceva, mamă? Cel puțin până după Paști n-o să spun nimănui despre cum mi-a umblat pe acolo. Acum sunt acasă și asta-i important. Până atunci mai bine mi-ați spune noutățile de pe la voi că nu mai știu nimic.
- Dar, ticule, mi-ai promis că o să-mi mai spui odată povestea aceea cum te-ai întâlnit cu Cezar și cum te-a cunoscut de departe, după voce.
- Că bine zice nepotul acesta, al meu. Știam dintr-o scrisoare ce i-ai trimis-o Victoriei că ai întâlnit pe Cezar al nostru departe, prin Rusia. Acum mai aflu că te-a cunoscut după glas. Ia zi-i cum s-a întâmplat?
- Păi, cum să fie…era acum 2 ani când am ajuns prima dată în Rusia. Știți că n-am stat mult, doar câteva săptămâni, că pe la începutul lui octombrie am fost rănit în apropierea Odesei la Dalnik. Cu o zi înainte de a intra în luptă, făceam instrucție cu soldații plutonului. Pentru că erau și șefi prin apropiere, dădeam comenzile cu glas ridicat. Deodată am băgat de seamă că soldații parcă erau atenți la altceva. Am tăcut și atunci am auzit și eu un zgomot, parcă un tropăit de cal. Da, era un cal care fugea repede, în cercuri tot mai mici, în jurul plutonului nostru. Când a ajuns foarte aproape, l-am cunoscut. Era Cezar. S-a apropiat și și-a pus botul pe umărul meu. I-am înconjurat și eu gâtul cu mâna dreaptă și am rămas așa, ca îmbrățișați, preț de câteva minute.
- Da, îi ca un om Cezar ăsta al nostru. Cu ceva vreme înainte n-a fost el cel care m-a ajutat, poate mai mult ca un frate, atunci când mi-am rupt piciorul la via din Rusu? Când și-a dat seama că nu mai pot nici măcar să mă târăsc, a fugit într-un trap năpasnic până acasă s-a pus între rudițele căruței și a bătut din copită până a ieșit Mărie din casă și l-a înhămat. Zic bine Mărie?
- Da, bărbate, așa a fost. L-am înhămat m-am suit în căruță și n-a trebuit să pun mâna pe hățuri, ori pe bici, că a fugit într-un galop până la tine. De-abia te-am putut sui în căruță ca să te duc până la Șeica la doftor. Dacă nu era Cezar acolo în câmp, puteai sta câteva zile. Eu știam că ai mâncare la tine și că tu mai ai obiceiul să dormi noaptea, în colibă, la vie înainte de cules, Da, da, vrednic animal Cezar. O mai fi în viață?
- Vrednic, întări Victoria. Vrednic, dar n-am știut a-l prețui. De câte ori n-am venit călare, și cu bagaj, de la Ruși până aici la Loamneș, și în loc de mulțumesc dădeam cu pietre după el, să se întoarcă acasă. Fugea bietul de el pe drum, printre semănături, dar niciodată nu se oprea să facă vreo pagubă. Ne spuneau asta oamenii care erau pe câmp, la lucru.
- Și ce s-a mai întâmplat,`nu l-ai putut ține pe lângă tine, zise moșu.
- Cum nu l-aș fi ținut dacă puteam. Mă uitam la băieții din pluton. Aproape toți erau feciori de țărani și aveau lacrimi în ochii. În curând au venit să vadă minunea ofițeri și soldați, aflați pe câmpul de instrucție, nu numai din compania noastră ci și din altele. A venit și un medic militar. Zicea că Cezar este folosit la transportarea răniților de pe câmpul de luptă și că este un cal ascultător. Mi-a promis că va avea grijă de el. Eu, a doua zi, am intrat cu plutonul meu pe câmpul de luptă. În după amiaza acelei zile am fost rănit și apoi adus în țară așa că nu mai știu nimic de Cezar.
Dar ce noutăți mai sunt pe la Dumneavoastră?
- Apoi nu cine-știe-ce, mai nimic. Atâta doar că vaca noastră a început, ca din senin, să dea lapte tot mai puțin. Și nu înțelegeam de ce. Primea, ca și înainte, fân pe îndestulate ba pe deasupra și napi amestecați cu făină de cucuruz. Avea poftă de mâncare, dar laptele era tot mai puțin.
- Doar n-o să te apuci acum să vorbești despre strigoi, îl întrerupse bunica.
- Ba, chiar despre strigoi, că doar ne-a întrebat Nae ce noutăți avem. Asta nu-i noutate?
- Ba-i interesant, zise Nae. Au luat strigoii laptele vacii?
- Și eu m-am întrebat, iar ieri noapte am rămas în grajd și am păzit. Abia a terminat de cântat cocoșul, de miezul nopții, că am simțit o răcoare. Aproape adormit, cum eram într-o iesle, mi-am dat seama că a intrat cineva. Pun mâna pe coada furcoiului și dau. Năluca în care am dat a fugit lăsând în urmă un lepedeu alb. Măi, să fie…. O fi chiar strigoiul mi-am zis, altfel lătra Leu. Ori o fi cineva cunoscut la care nu latră câinele? Azi dimineață am trimis-o pe nevastă mea, aici de față, să ducă o oală cu lapte vecinei noastre. lelea Ana lui Gustin. I-a lăsat laptele, iar biata lele Ană i-a mulțumit, stând întinsă în pat zicând că o doare spatele.
- O, bată-te să te bată, bărbate, cum nu mi-ai spus toată ziua că ai dat azi noapte, cu coada furcoiului, în strigoi.
- Așa cum nu ți-am spus eu azi să nu zici nici tu mai departe, că sigur strigoiul nu va mai veni și…lelea Ană îi o femeie harnică, dar săracă. Înțelesu-m-ai?
Au râs cu toții.

Au plecat destul de târziu bătrânii. Leu a mai rămas un timp în curte jucându-se cu copiii. La un moment dat a zbughit-o, pe sub poartă, fugind apoi întins în direcția în care a dispărut căruța cu bunicii.