(vezi Ziua când moare maica (I) )



Maica se așeză greoi pe marginea patului care scârțâi, deși, vorba mamei, rămăsese din ea o mână de om și văzând că m-am trezit, mă privi cu duioșie:

- Pupe-te maica pe tine, te sculai, da’ lasă că poți să adormi la loc după ce pleacă maica la biserică. Apoi strigă:

- Nono, adu-mi fa câteva lumânări și câteva boabe de tămâie de-acolo de la foc și caută-mi și mie bastonu’ de dumenică... Nu-l găsii fa în garderop...

- Păi bia mamă, matale ți le pitești și pe urmă, ,,adu-mi Nono!’’... Unde ți-e bastonu’ ? Nu te-ai schimbat la garderop săptămâna trecută când veniși de la biserică? Că uite, tămâia și lumânările le găsii la locu’ lor aci în atileru’ matale...

- În ce atiler fa, că sunt acolo la foc, pă corlată, sui-te pă laviță că sunt puse mai înspre zid..

-Ho, de, că le găsii, nu este aici la foc atileru’ matale de descântat, da’ să vedem bastonu’... Ia vezi, fa Zoico pe dincolo, da cred că tot ăia mici știu mai bine, că mama le cată-n coarne și sare și se-nfoaie ca o cloșcă atunci când vede uliul dacă mă mai fac și eu spre ei cu nuielușa...

- Ce vreți, fa fetilor, la anii mei se mai teșmenește omu’, nu mai cătați voi pricină la copii...

- Da unde Dumnezeu pleci, mamă, că azinoapte aci la foc ziseși că ești hotărâtă să mori azi și văd că acu’ îți arde de plimbare...

- Azi mor fa, da’ nu trebuie să mă duc la sfânta biserică așa ca în fiecare duminică? Vrei să mor negrijită?

- Nu ești tot matale aia care ziceai că ți-e cam rău, ce, nu puteam o duminică într-un an să-l chemăm pe popa să te grjească acasă? Îi dam lu popa Ion zece- cinșpe lei și-i făceam o cafea d-ai bună, naturală, adusă de Anton și era popa Ion de-o mie de ori mai mulțumit...

- Taci, fa păgâno că nu e popa Ion Stănescu din ăia... el e popă bătrân, cu credință mare-n Dumnezeu. Lasă că prinde mai bine grijania în Sfânta biserică... Da’ juratili alea nu mai veniră? Nu le trimiseși vorbă prin Costică aseară?

- Ba da bre, dac-o fi ținut și nea Costică minte aseară că era cam țuicărit nițel că mi-a zis mie fina Marioara că avea tras ghiociu’ în față la cârciuma lu’ Mieluș. Da’ vezi de treabă că acu’ te trezești cu ele, ce, le lipsește duminică să nu fie aci ca să-ți raporteze, da’ numai că nițel mai târziu că ele sunt cocoane de oraș, au alt program, sau ai auzit că au început să se scoale și ele cu noaptea-n cap...Dacă zici că te duci la biserică, le găsești moț aci când te întorci.

,,Juratele’’ erau surorile mai mari ale mamei care stau mai aproape de centrul târgului, acesta fiind motivul pentru care, în absența lor și nu numai, erau supranumite generic ,,cocoanele de oraș’’.

- Hai fa jurato odată și tu, cată bastonu’ ăla și dămi-l că începe liturghia...

- Zoico, găsește-i bia bastonu’ mamei că fără ăla nu poate să se ducă la biserică... ce vrei, e bastonu’ ei de la fiu-său...

Tanti Zoica intră pe ușa care da la foc odată cu o pală de aer rece pentru că ușa care da spre bolta de zaibăr alb , acum desfrunzită, era larg deschisă.

- Olio, maică ce-ți veni să te duci acu’ la biserică. Matale de-abia îți tragi sufletu’ și înțelesei de la moșița că mai vorbești și prostii...

- Auzi fa, oi fi tu olteancă jurată, da’ când te-oi croi cu ciumaga asta! Ce vorbă e asta că vorbesc eu prostii?

- Ai bre maică, iartă-mă, da’ ce vorbă e aia și pă tălică că mori azi? De murit îți arde matale când uite, e atâta treabă de făcut! Copilașii ăștia ce-or să facă? Pauluș al meu de dimineață, nu, că merge și el la maica și Bibi n-a făcut picioare bine și uite-așa dă din ele: maica, maica!

Maicăi i se umeziră ochii când auzi de copii:

- Hai fa nu mă mai întoarce tu ca la Ploiești că știu că ești bună de gură, d-aia mi-a plăcut de tine, că nu ești mutăloaică ca altele! Se îmbună ea. Hait de-mi cată bastonu’ ăla, că tot o să-i zic eu lui Grigore până să mor, să-ți moaie fa nițel oasele...

- Ehe, maică, nu dă Grigore în norocu’ lui...

- Nu dă în tine Grigore că e mămăligă, dacă n-aș ști eu că l-am ouat, aș zice că nu e băiatul meu. Uite că gura prostului adevăr grăiește, chiar am nimerit-o, el e ouat nu fătat, d-aia e mămăligă. Lasă că și io sunt de vină că i-am învățat să asculte și de muieri, da’ nu chiar așa, să stea cu grumazu’ sub papucu’ lor! Dacă s-ar fi însurat și dosnicu’ ăla de Nicu, aș fi leit-poleit soacra cu trei nurori, voi mi-ați mânca capul.

,,Da ăla e însurat cu pușcăriași când iese de acolo se cunună cu oala și chiar dacă s-ar gândi să se însoare, ce amărâtă să-l ia și pe el în halul în care e...’’ gândi ea, întristându-se brusc, după care se oțărî iar:

- Hai, fa, se burzului dintr-o dată, cată ăla, nu mai sta cu gura căscată.

Eu, care știam ce știam, întrdeshisei ochii și prinsei glas:

- Tanti Zoico, vezi bre că parcă am văzut eu ceva lucind colo sub pat, mai în fund așa...

- Mai în fund, așa, văzuși tu, ia să vedem ce-ai văzut tu mai în fund, așa...

Tanti Zoica se lăsă în genunchi și cu vătraiul de la sobă scoase de sub pat bastonul cu pricina. Era un baston solid, frumos lucrat din lemn de abanos cu un mâner de argint minunat cizelat în formă de cap de vultur pe care i-l adusese unchiul Anton în urmă cu vreo cincisprezece ani, de fapt nu ei, ci lui bunicu pe care eu nu l-am apucat în viață, bâtu Licsandru după cum ne învăța maica să-i spunem când ne uitam la niște poze vechi și cam slinoase de la atâtea mâini. Bastonul semăna în imaginația mea cu o țeavă de flintă și de aici pînă la a vedea în el o flintă haiducească nu era mult.

Așa că înainte cu o săptămână, când fusese o duminică la fel de frumoasă ca aceea în care se desfășoară acțiunea acestei narațiuni, profitasem de faptul că și mama și maica ieșiseră pe canapeaua de la poartă să mai stea ,,la taină’’ cu vecinele și luasem bastonul din garderob și desfășurasem acolo în cameră o bătălie imaginară cu Bică pe care-l înarnasem cu o mătură cu o coadă mică din lemn, promițându-i că mai încolo vom schimba armele între noi, lucru pe care nu aveam de gând să-l fac. Faptul că am auzit deschizându-se ușa de la intrare m-a scutit să-mi duc ticăloșia până la cap, în schimb, pentru a nu fi prins în flagrant delict de sustragere și folosire a bastonului în alte scopuri decât acelea cărora le era dedicat, i-am dat drumul prin fanta îngustă rămasă între pat și perete, bastonul ajungând astfel chiar în locul pe care-l indicasem cu destulă precizie mătușii mele. Amândouă m-au privit mustrător dar nu au zis nimic și când mama a întrbat pe tanti Zoica dacă s-a găsit bastonul cu pricina, aceasta arăspuns:

- Da bre moșiță, era între garderop și perete, a uitat maica să-l bage înuntru. Eu m-am făcut în continuare că plouă.

- Fetilor, uite eu vă las cu limbă de moarte, mie bastonu’ ăsta să mi-l puneți în tron că cine știe dacă nu ne-o trebui și p-acolo! Ori lu’ Licsandru, ori mie, nu poți să știi cui îi trebuie și în primul rând trebuie să-i dau omului lucru’ înapoi că e bastonu’ lui de la fiu-său.

Bastonul cu pricina a avut o istorie relativ complicată, independentă de voința proprietarilor succesivi și așa cum nu a fost înmormântat cu bâtu Licsandru care își manifestase dorința expresă de a-l avea și în lumea celor drepți, vom vedea că nu o va însoți nici pe maica pe ultimul drum. Ulterior mi-a amintit cumva de trama unui film a anilor ‚60 numit Rolls Royce-ul galben care povestește ,,aventurile’’unei aristrocratice mașini a cărei marcă am pomenit-o mai sus în trecerile sale succesive pe la trei proprietari de diferite categorii sociale: un lord englez, un gangster și o frumoasă și curajoasă americancă. După cum am aflat mai chiar din povestirea unuia din vremelnicii săi posesori, mai precis de la unchiul Anton, și bastonul cu pricina își schimbase proprietarii de-a lungul timpului.

El, unchiul Anton adică, îl câștigase la o memorabilă, pentru el, partidă de poker, ,,o partidă de represalii’’ zicea el care era om citit, în care ,,îl lăsase în curu’ gol’’ pe fostul proprietar al bastonului care, la precedenta partidă îl trimisese pe el, pe unchiul Anton, acasă în izmene. Îi dăduse doar lodenul ponosit al servitorului său căruia, în mod ostentativ, îi dăruise pardesiul lui cu tăietură englezească făcut din stofă fabricată tot în perfidul Albion adusă prin contrabandă pe căi întortocheate în vremurile acelea de război și lucrat la un croitor de lux pe Calea Victoriei pe firma căruia scria că este furnizor al Casei Regale.

Maica se aplecă și scoase dintr-un cotlon de ea știut o cârpă de finet cu care șterse cu atenție bastonul, în timp ce bodogănea în surdină aruncându-ne priviri mustrătoare:

- Nu poate să țină omu’ nimic încasă de voi...Cotrobăiți peste tot până m-oi nerva io rău de tot să-l încerc și p-ăsta pe spinarea voastră da’ mi-e că vă dăulez rău...tot mai bună e o nuielușă d-aia ageră de alun...Mai e fa Zoico alunu’ ăla colo la capu’ casei? Să-mi tai și mie o nuielușă pentru închinații ăștia că nu mă mai înțeleg de loc cu ei...

- Lasă mamă că ți-o dau eu pe aia de gutui că e bună și aia, interveni glasul mamei de la foc de unde trăsese cu urechea la discuția din cameră ...

- Ia lasă tu că nu știi ce-mi trebuie mie și pentru ce-mi trebuie, că te frige pe ficați să știi tu tot, de tragi cu urechea și te bagi în vorba noastră...

- E, atunci lasă să ți se urce-n cap...

- Hai fa închinatelor și voi, nu mă mai țineți de vorbă că acu’ toacă popa și s-aude clopotu’... Zoico, hai să mă ajuți să mă dau jos de pe prispă că e treapta aia prea înaltă ...

- Păi da, că tot podoabele de nepoți au făcut-o așa, că le sta în cap treapta aia de jos, că s-au adunat cu răitanu’ de

Pauluș al tău și au dat-o la o parte pentru că voiau ei să vadă dacă e acolo șarpele casei... Fetelor, ce gând n-ai gândi le trece ăstora prin cap... Mișu al meu era să cadă în chelie când a plecat de dimineață la piață și a călcat în sec. Da’ chiar m-a uns pe suflet, fi-i-ar burta aia care nu se mai satură de băutură a dracu’, că a căzut și cu bicicleta la poartă, asta tot că i-au reparat-o copiii...

- Aolio, moșiță, eu nici nu mai vin dacă aveți șerpi... Hai bre maică, te duc eu până la biserică și vin pe urmă tot eu să te iau când se sfârșește slujba și aud clopotu’...

- Lasă fa așa cum zic eu... Ce, te speriași de amărâtu’ ăla de șarpe când pe la voi pe devale colcăie... Dacă- l vedeți, să nu cumva să-l omorâți că e mare păcat...Da cine știe pe unde s-a ascuns săracu’, doar n-o fi prost să stea p-aci, în drum, de răul pezevenghilor ăstora. Da’ toate ca toate, trimite vorbă lu’ Grigore să pună el treapta la loc, că o să cadă oamenii cu tronu’ când m-or scoate din casă...A, și să dea el tronu’ și crucea jos din podul de pe pimniță, să le șteargă nițel și să-l cheme pe Sandu Jugravu să mi le scrie...

- Hai bre că și gluma are un rost, ce Dumnezeu!

-Voi faceți ce spun eu că știu ce vorbesc, nu o să mă prostesc taman acu’... Și tu, Nono, fata mamei, scoate-mi țoalele alea, știi tu care și pânzuiala să le ia nițel Soarele că destul or sta de s-or mucezi până or putrezi la umezeală și la întuneric... Hai, nu mai stați că eu, fix când apune Soarele, o să-mi dau sufletu’...

Zoica o ajută să coboare treapta prea înaltă după ce ,,închinații’’ dislocaseră pe cea mai de jos treaptă și o târâseră alături la vreun metru. Maica se întoarse și scociorî cu vârful bastonului într-un șomoiog de buruieni uscate băgat ca un dop într-o gaură rotundă aflată la baza scării betege de o treaptă:

- Uite fa, închinații, a dășchis ușa casei șarpelui și o închiseră la loc... Ce-o fi fost în capul lor, că eu le-am spus și le-am tot spus, de-am făcut bubă-n gât că să nu-l supere pe Șarpele casei, că aduce belele mari asupra cășii... Ia, ce e în tinicheaua din colțul ăla de lângă scară, de parcă ar fi lapte... Cred că e lapte... Ia uite ia, pupe-i maica pe ei că i-a adus șarpelui să mănânce lapte! Ei nu știe că șarpele doarme până-n mai dacă e mai răcoare, Dar ei fac tot ce l-i se năzare lor...

***