Ne spusese maica și eu reținusem prea bine, deoarece spusele ei despre șarpele casei mă fascinaseră, mai ales de când îl văzusem anul trecut șerpuind prin troscotul mărunt de pe potecile din grădinița de flori din fața casei. Știam mult mai multe nu numai despre șarpele casei ci și despre șerpii casei și ceea ce-i spusese nurorii sale succint, deoarece se grăbea să ajungă la biserică, era nimica toată în raport cu cele știute de mine și tot ce știam eu, de la ea le aflasem tot aducând vorba despre subiectul respectiv și aruncând nade subtile. Credeam eu asta, dar mai târziu am realizat că maica se lăsa intenționat prinsă în naivele mele capcane chiar dacă nu o făcea cu plăcere pentru că mă considera prea mic pentru a-mi împărtăși din tainele știute numai de ea și transmise prin viu grai din generație în generație, dar simțea o nevoie irepresibilă să împărtășească tot ceea ce știa cuiva, însă acum, în zorii lumii celei noi, iconoclaste și chiar mai rău decât atât, nu găsea pe nimeni să o asculte și cu atât mai puțin să înmagazineze și să le transmită mai departe, lumea veche se dărâma odată cu un întreg sistem de valori și supraviețuitorii săi încercau să se adapteze, iar păstrătorii tainelor se prăpădeau unul câte unul.

Pe deasupra mai eram și băiat și multe din aceste taine se cuveneau a fi știute numai de femei.

Aceste date le adunasem de-a lungul a doi-trei ani în care vârstele copilăriei îmi permiteau asimilarea și interpretarea unor astfel de eresuri care nu o împiedicau pe bunica să le împletească armonios, aș zice acum, cu o riguroasă evlavie, fără să realizeze contradicția dintre credințele venite dint-un fond ancestral precreștin și profunda ei religiozitate, dovedind un spirit genuin asemenea celui al unui copil, nepervertit de excesele de bigotism generate în fond de credința bazată pe frică și nu pe cea bazată pe dragoste sau, la extrema cealaltă, de minimizarea fondului ei profund creștin în detrimentul credinței în lumea duhurilor benefice și a celor malefice, a farmecelor și a semnelor, în puterea tămăduitoare a descântecelor, a vrăjilor și a leacurilor.

Bineînțeles că la vârsta aceea marea mea încredere în bunica venea dintr-un fel de convingere interioară că, deși bătrână și ,,la mila copiilor’’ , după cum se plângea adeseori confidentei sale, țața Tudora lu’ Ghiduru, ea era cea care conducea cu mână sigură destinele universului familial, destine pe care le influența, le corecta și le dirija din tainițele ,,atilerului’’, cum îl numise mama, pe care maica și-l improvizase la foc în așa fel încât orice urmă a activității sale să poată fi ștearsă rapid în cazul în care ar fi apărut intempestiv dușmanul de moarte al acestor activități, ginerele dumneaei, ,,Mișule maică’’, respectiv tatăl meu.

Bunicul meu dinspre tata se prăpădise de tânăr, lăsându-l pe acesta orfan de la vârsta de opt ani. Moartea sa survenise rapid, bărbatul falnic se uscase pe picioare într-o lună de zile și după o altă săptămână cât zăcuse la pat, se stinsese, fără ca doctorul Lețu să-i descopere boala galopantă care l-a răpus. În ziua în care bolnavul nu se mai putuse ridica din pat, doctorul ridicase neputincios din umeri și-i spusese bunică-mi:

-Coană Lino, acum decât popa îl mai poate lecui pe Mihai al tău... Asta nu e boală curată, asta e făcătură... Sau, cine știe, umblă cu el prin babe, poate-i găsesc ele leacul...

Bunica Lina mai vânduse un pogon de pământ de la Săceni din zestrea dată de tatăl ei care avea și cârciumă acolo. De cumpărat îl cumpărase chiar tat-su, cârciumarul, pentru că mai avea o fată de măritat și nu voia să rămână să nu aibă după ce bea apă după ce o va mărita și pe asta. Nu a mai apucat să cheltuiască prea mulți cu babele, deoarece, după cum am spus, bunicul Mihai, ,,Mișu al meu’’ după cum îl striga bunica după orânduială, până când a pus pământ pe el, s-a dus în mai puțin de o săptămână.

Copilul crud nu a înțeles foarte bine curgerea evenimentelor, umblatul frenetic prin babe, moșmoanele de la diverse vrăjitoare de care dădea prin casă, i-a trezit o aversiune puternică față de oricare practici oculte, asociindu-le cu moartea tatălui său, ca și față de mirosul de tămâie sau de lumânările pe care nu le putea suporta. Din această cauză toate obiectele mai sus pomenite erau de obicei ascunse cu grijă ,,ca să nu le vadă Mișu’’.

Dar va veni timpul să spun pe larg altă dată povestea devenirii tatălui meu, a unui om care a fost, cu toată inteligența sa nativă, total lipsit de aspirații, aceasta nu din cauza unui caracter mărginit ci din cauza unei precauții întinsă până la limita unei temeri permanente de viitor și cumulard a multor fobii și antipatii pe care le ascundea cu grijă, relevâdu-le în momentele critice când, din cauza lor, îi punea pe cei din jur în situații imposibile.



***

Moașa Zoica o conduse pe bătrână până la poartă și o urmări cu privirea până când luă colțul pe strada care ducea spre biserica Sfântul Ilie. Când întoarse capul în partea cealaltă a străzii, le văzu venind legănându-se pe cele trei jurate: grase, aproape pătrate, se apropiau lent, fiecare ținând în în mână câte o plasă plină. Porni sprințară spre ele și când se apropie le auzi gâfâitul.

-Săru’ măna, maica vă așteptă ce vă așteptă și plecă la biserică... Uite-acu’ luă colțu’ pă Tudor Barbu...

- Da’ ce e Zoico, începu s-o ia razna, cu prostiile de le vorbește...

- De, Ipco, i s-o fi făcut dor d-alde matale și a vrut să vă vază neapărat azi...

- Hai, bia, nu vorbi cu păcat, că ne vede mai des decât pe tine, care stai în aceeași bătătură...

- De, bre, eu sunt decât noră, alde matale sunteți fetele ei! Da’ tanti Domnica nu veni?

-Șii tu că o lasă tocsunu’ ăla de Lambe până nu termină toate ale casei? El nu pune mâna pe nimic, e fiert după avere, boncăluiește de dimineață până la opt la nouă seara în atileru’ lui de tâmplărie, l-am găsit lucrând și duminica ca păgânii... Da ăia țin și ei măcar sâmbăta. Vin io tocma’ din capu’ târgului și ea nu poate de frica lu’ Lambe! Vorba vine, că mi-e și ea o cutrăăă...

- Hai fa Floareo, nu vorbi cu păcat, că nu-i e nici ei ușor, să bucăturească trei copii și să-i trimită la școală...Crezi vaca se mulge singură și cine o dă în văcărie dimineața, nu tot ea? zise țața Lina.

- Iete cine vorbi de copii, tocmai Lina și Fania pe care nu le deranjează nimeni și pot să-și țină casa ca un pahar. Da’ io care trebuie să rânesc după Cati a mea care până la șaiș’pe ani n-a pus mâna pe coada măturii...

- Ia taci fa năroado din gură, că nu e nici o fericire să n-ai copii, da’ dacă n-a vrut Dumnezeu! se rățoi Ipca. Poți să te pui cu el? Că n-a fost duminică lăsată de la Dumnezeu și nici biserică din orașul ăsta să nu dăm acatiste, io cu Lina când eram mai tinere și puteam să avem. Ba și la Curtea de Argeș am fost! Și nu i-am dat și lu’ Anton când a fost în Moldova, ca să dea pe la mânăstiri...

Deocamdată surorile tăcură îmbufnate, suspendând harța aceasta care, oricum, dura de când se știau și își îndreptară atenția spre mai tânăra lor cumnată. Prima o luă în primire țața Lina:

-Zoico, mai du și tu, bia fină, plasa asta, că-mi ieși sufletu’ pân’ aci!

- Olio, săru’mâna, nașă, iartă-mă că nu-mi dădui cu seama... sări Zoica, luându-i plasa din mână și cădelnițând-o ușor ca să-și dea seama de greutate.

- Dați-le bre și alde matale plasele alea, că sunt mai hodinită, adăugă moașa Zoica nu fără malițiozitate.

- Lasă, bia, că până aci tot tu le duseși, zise Ipca punând în vorbă o cantitate infinitezimală de venin, deoarece sesizase răutatea, dar Floarea, tanti Șoara, cum îi spuneam noi copiii, îi întinse plasa ei.

-Dă-i și tu plasa, Fănicuțo, că Zoica e tânără și vârlavă..

-Lasă că, să nu-i fie de deochi, a mai pus carne pă ea, a făcut și ea nițel cur, că când a luat-o Grigore era slabă ca un țâr... Iete c-am început să fac poezii, chicoti tanti Șoara. ,,A făcut nițel cur, / era slabă ca un țâr’’ se autocită ea, încântată.

- Vezi că ai început să pleznești pe la încheieturi de deșteaptă ce ești, neapărat să le spui și ălora mici ai Nonei poezia ta ca să se mândrească și ei cu tușa lor, poeta.

-Ai mă fetilor, atâta minte am io? Zoico, nu te supăra fată, mai glumim și noi , ne mai râdem, că destul om fi serioși pe lumea ailaltă, se scuză tanti Șoara roșie de râs.

Intrară toate patru pe poartă, moașa Zoica în față cu cele trei plase, opintindu-se și icnind ostentativ deoarece, la drept vorbind cele trei plase nu erau cine știe ce grele.

-Zoico, vezi să nu nei de picere javra aia, ca să nu pățim și noi ca biata mama să ne facă injecții de turbare în burtă.