În vizită la Grădina Zoologica din Beijing

Era într-o după amiază de primăvară, când dorul de liniște și libertate pune mai tare stăpânire pe toate ființele. Contrar acestei logici, noi, românii, împreună cu câțiva chinezi, însoțiți de copii lor, apăruserăm cu vreo trei mașini la poarta Grădinii Zoologice din Beijing pentru a vedea cu ce au greșit bietele animale de tot felul de au ajuns să fie ținute într-un fel de închisoare, această grădină zoologică, care, se spunea că era una dintre cele mai mari din lume.
La început ne-am pierdut în amănunte: niște animale mici închise în niște cuști de sârmă. Copiii chinezilor cu care eram nu mai puteau de încântare să vadă animaluțe drăgălașe. Până am dat de niște gratii înalte de după care o maimuță a început să se prăpădească de râs de neghiobia noastră care venisem să vedem o lume de animale nefericită, cu personalitatea zdrobită, după ce-și pierduseră toată libertatea. Mai jalnic era că unele animale, chiar mari, și-au trădat nostalgia de independență, libertate. Acum se pretau să facă “numere“ în fața vizitatorilor, de dragul unor ciubucuri. Elefanți mari au uitat de pădurile tropicale nepătrunse, acum erau stăpâniți de eterna amăgire de a pufăi tare, de a-și arăta mușchii (întocmai ca unii oameni mari și grași ajunși în mintea copiilor). Și cu câte un ochi mic și fix scrutând mâinile oamenilor de după gratii care-i întindeau mici momeli de zahăr sau de pâine.
Alte animale nu mai aveau chef nici de atâta, dormeau inerte, fără a mai trăda aspirațiile seculare ale speciei. Căci cum ar putea fi amăgit urșii polari cu un bazin cu pereți înalți de 3 metri, închiși într-o suprafață joasă, cu multe pietre, destul de întinsă, creând o palidă senzație de răcoare. Vedeam cum niște urși albi, imenși umblau impasibili prin bazin, ursuzi, gândindu-se, poate, la paradisul alb de la Polul Nord pierdut pentru vecie.
Mult mai naivi mi s-au părut niște urși grizli, masivi, într-un alt bazin, mare și acesta, care desfășurau niște expediții crâncene în jurul bazinului, expediții rapide, fioroase, manifestând patimă, ură față de tot și toate pe lumea asta. Urcau vitejește pe niște stânci artificiale, foarte colțuroase, stânci așezate chiar în mijlocul bazinului. Astfel, bieții urși, își amăgeau idealurile înalte moștenite din străbuni.
Ca să nu ajungem să comentăm comportarea jalnică a unor urși și mai mici, care au uitat de mult orice demnitate a speciei, acum s-au dedat pe panta lingușirilor la gratiile cu spectatorii, umblând în două picioare, cu ochi rugători, vânând orice bucățică dulce oferită de oameni.
Mai încolo am dat de un “sat“ de maimuțe mici, închise în niște gratii înalte, imense, având preocupări așa de variate și de comice, că nu te îndurai să pleci de-acolo.
Multe tragedii ar fi putut fi povestite de o mulțime de animale cărora li s-a luat libertatea, aruncate după gratii. Cele mai multe asemenea tragedii nici n-avea cine să le mai ia în seamă: cerbi, mistreți, iepuri, antilope fine și atente la orice mișcare.
Erau luate în seamă doar anumite cazuri mai ieșite din comun: girafele, hipopotamii, rinocerii, zebrele. Acestea parcă le simțeai tânjind după starea lor naturală. Stăteau îngândurate și triste, cu capul în pământ, suferind de căldură și de nemișcare. Și asta după ce toate tentativele de evadare le-au eșuat.
Emoții mari aveai când treceai pe lângă niște amenajări ample de stânci, văi, peșteri artificiale, făcute pentru lei și tigri. Deși erau ademeniți cu niște iepuri aruncați în zona lor, leii se comportau într-adevăr regește, nepărăsind deloc ascunzătorile lor din peșteri, așa că am putut admira doar atitudinea lor, nu și prezența lor. Dacă erai norocos, puteai vedea măcar coada vreunui leu, sau hreava de păr de pe spinare.
Erau și vulturi închiși în colivii foarte înalte, acoperind un pâlc de copaci. Vulturii stăteau moțăind pe ramuri, măreți și imperturbabili, ca niște prinți de sânge nobil căzuți în robie!
După ce am mai privit nepăsarea hâdă a unor șerpi uriași din niște hrube întunecate, după ce am mai salutat un maimuțoi flegmatic, care sfida lumea, mâncând cu dibăcie portocale, curățindu-le de coji și scuipându-le în lături, am ieșit din acea imensă gradină zoologică, pe care am văzut-o doar parțial. Eram nerăbdători să respiram aerul curat din afară, sub adierile de vânt, și să privim arborii din parcuri cu frunzele aurite de razele soarelui apropiindu-se de apus…