Interfonul sună strident în liniștea nopții. Oana se ridică în capul oaselor și, cu ochii cârpiți de somn, încercă să vadă cât arată ceasul electronic. Cifrele începură să tremure ca niște meduze când interfonul se auzi din nou. Se gândi că iar au spart hoții mașina. Of, și i-a spus să n-o mai lase în stradă.
Ceasul arăta șase fără un sfert. Cine putea fi atât de dimineață?
Video-interfonul era pe hol, lângă camera lui Nae. Era normal să-l fi trezit.
- Alo! Aloo!
Parcă era Ceaușescu în decembrie '89, așa țipa bătrânul.
- Mă, n-auzi! Vezi că au venit. Fugi cu geamantanul la machidoni.
Oana văzu în ecranul interfonului un grup de oameni. Erau și polițiști. E clar. Au spart mașina.
Deschise ușa din lemn masiv, care scârțâi de veche ce era și se răsti la tatăl ei:
- Ce țipi, mă, acolo? Culcă-te, că n-a venit nimeni.
- Cum n-a venit, mă? Tu ori ești proastă? Fugi cu banii la machidoni.
Bietul de el. În vremea comunismului avea frecvent controale inopinate din partea miliției, în toiul nopții și prima mișcare asta era, soția sau una dintre fete trebuiau să fugă cu valiza plină cu bani la vecinii lor machedoni.
De obicei îl anunța Tilică, sectoristul lor, cu câteva ore înainte de aceste controale, dar se mai întâmpla să nu știe nici el mereu și atunci intrau toți în agitație.
- Da. Cine e?
- Poliția. Deschideți sau sărim gardul.
- Ei, na, că n-oți fi voi Maricica Puică! Hai să vă scutesc de un efort.
Și le deschise poarta.
În ușa marchizei apărură patru polițiști, dintre care doi în civil.
- Poliția pentru fraude economice, zise o polițistă mai înțepată.
Civilii îi băgară în ochi niște legitimații la care Oana nici nu se uită măcar.
- Așa și? Ce-ați venit cu noaptea-n cap? Nu mai puteați aștepta câteva ore?
- Doamnă, trebuie să facem percheziție. Vă rugăm să ne dați telefoanele mobile. Nu aveți voie să sunați pe nimeni. Este o acțiune concomitentă a poliției, care se desfășoară la 36 de adrese.
- Nu mă-nnebuni! Și la mine o-ți fi ajuns din greșeală.
- Nu este nicio greșeală. Faceți parte dintr-o rețea bine organizată care se ocupă cu fraude bancare. Vi s-au ascultat telefoanele.

- Băi, Adame, n-am. Ce să fac dacă s-a răzgândit clientul?
- Oana, crede-mă că nu mai pot să-l mint pă om. I-am tot zis că mâine, că poimâine, că se vinde, da' omu' își vrea banii.
- Lasă, mă, că i-i dau, că doar nu fug din țară.
- Știu, Oana, da' crește dobânda.
- Îi dau, mă, și dobânda, când îi dau toți banii.
- Aaa, păi nu merge așa, că omu' vrea și dobândă la dobândă.
- Bă, mă lași! Ia, că poate nu-i mai dau nimic. Ce, are vreun act cu mine?
- Stai, Oana, că nu-i așa. Știi că eu mi-am pus obrazul pentru tine..
- Și-acum începeți cu măgării.
- Nu-s măgării, Oana, da' omu' e afacerist. La el banii trebuie să producă.
- Vrei să spui cămătar, nu afacerist.
- Cămătar, ne-cămătar, asta e afacerea lui și omu' își vrea banii.
- O să îi dau când o să am.
- Treaba ta, da' omu' a zis că vine peste tine.
- Ce să facă, mă? Ia ieși tu afară din curtea mea. Fir-ați ai dracu de cămătari! Ieși!
- Oana, stai, Oana. Știi că suntem prieteni, ce dracu...
- Ce prieteni, mă? Javre ordinare sunteți și tu și cumnată-tu și toți. Când aveam bani veneați toți ciorchine la grătare, la munte. Plăteam revelioane pentru voi. Vă luam în Grecia, în Irlanda și acum vreți dobândă la dobândă, ai? Ieși! Niciun ban nu vă mai dau. Adică, o să scad din banii pe care mi i-ai dat tot ce am cheltuit cu voi și mașina pe care deja mi-ați luat-o și cred că mai aveți voi să-mi dați. Ieși, acum!
Aproape că l-a scos în șuturi pe cămătar din curte.
Fierbea de mânie. Atunci a hotărât să-l ia pe Haiduc. De fapt, voia un câine mare și auzise că o cunoștință vinde ciobănești caucazieni. Trebuia să se gândească și la copii.
A doua zi Adam a început s-o terorizeze cu telefoanele și mesajele. Ãsta e stilul cămătarilor. Țin clientul într-o continuă tensiune până când acesta cedează și ori le dă mașina, ori le dă casa, ori își pune capăt zilelor.
Adam insista să obțină o întâlnire. Zicea că a găsit o relație care poate rezolva situația.
Într-un final Oana a acceptat întâlnirea. A doua mare greșeală. Prima o făcuse când a luat bani cu camătă de la Adam. Mă rog, el zicea că sunt de la o cunoștință de-a lui.
A venit cu o dulceață de fată.
- Andreea, s-a prezentat. Broker de credite.
I-auzi! Deci asta era soluția. Hm! Fetița e prea dulce să fie o escroacă. Și totuși, cum naiba de o cunoștea golanul de Adam?
- Uite, Oana, Andreea se ocupă de credite. L-a ajutat pe un prieten de-al meu să ia un credit mare. El mi-a recomandat-o. Are relații la mai multe bănci.
- Așa?
Oana se uita cu admirație nedisimulată la Andreea. Era înăltuță, subțirică, păr lung, ochi mari și limpezi (cu lentilele aste de contact nu mai știi sigur ce culoare au), ascunși în dosul unor ochelari de mare stil. Ce să mai vorbim, dulce, prezentabilă și de încredere. Cel puțin așa părea.
- Și care ar fi afacerea?
- Uite, o las pe Andreea să-ți explice. De fapt, eu am puțină treabă. Vorbim mai încolo. Și plecă.
Fane, vecinul cel gras de vis-a-vis, văzuse că, de fapt, nu plecase deloc. Stătuse tot timpul lângă gard, atent la tot ce se discuta sub umbra deasă a viței de vie.
- Am înțeles că aveți un teren pe care vreți să-l vindeți.
- Da. Adică... Spune-mi Oana. Nu-mi place să mi se vorbească așa, cu dumneavoastră.
- Ok. Și tu să-mi spui Andreea. Te-nțelegi mai bine cu omul când renunți la politețuri.
- Așa e. Știi, eu nu prea aș vrea să vând acum, că sunt prețurile varză, dar trebuie să dau niște bani înapoi și n-am încotro.
- Păi, atunci uite cum facem. Eu îți obțin un credit de la bancă și tu lași garanție terenul. Apoi, când mai cresc prețurile, găsești un client, îl vinzi și ai scăpat de bancă. Dar venituri ai, să justifici că poți plăti ratele?
- Am din chirii. Barul, pizzeria și service-ul auto.
- Asta cât înseamnă?
- 2000 de euro.
- Ia să calculăm. Câți bani vrei să iei de la bancă?
- Păi, cam 200 000 de euro.
- Mda. Nu ajung veniturile.
- Cum așa? Da' cât e rata.
- Aproape 1 700 de euro pe lună și trebuie să reprezinte 30% din venitul total net al familiei. Adeverințe de salariu nu aveți?
- De unde, că nu avem nicăieri cărți de muncă?
- A-ha. Ar da bine la dosar să figurați și ca salariați.
- Ar da, da' nu e cazul.
- Am eu o cunoștință care vă poate face cărți de muncă la o firmă. Numai că trebuie să plătiți dările către stat pe șase luni în urmă, că actele sunt legale. Dar asta înseamnă o sumă frumușică.
- Da? Cam cât?
- Păi, să vedem. Trebuie să aveți salarii mari, să acoperiți rata. Da' tot n-ajunge. Nu vreți să închiriați casa?
- Cum s-o închiriez? Aici locuim noi, copiii și părinții. Nu, nici gând.
- Nu asta am vrut să spun. Găsim pe cineva, o firmă și facem un contract fictiv. Numai că trebuie să plătiți impozitul pe vreo trei luni înainte și după ce obținem creditul reziliem contractul.
- Daa?
Oana era pierdută. Andreea se uita la ea cu ochii ăia mari și limpezi și cu atâta siguranță îi vorbea încât nu-i puteai rezista.
- Și cât ar mai fi de plată?
- Să vedem. La 3 000 de euro pe lună înseamnă 12% înmulțit cu trei luni, face 1 000 de euro impozitul plus 1 000 celui care închiriază. La angajare e altă poveste. Tu și soțul ar trebui să aveți cam 6 000 de ron salariu net înmulțit cu 6 luni... Mda. Cam 8 000 de euro dările către stat și 2 000 celui cu firma care vă angajează.
- Aaaa... Tot euro?
- Păi, da.
Oana nu mai avea grai.
- În total cam 12 000 de euro.
- Păi, n-am. De unde să iau eu 12 000 de euro?
- A, uitasem. Ar mai fi și evaluatorul pentru teren. Trebuie făcut un dosar beton, altfel nu se aprobă.
- Așa?
- Da. Dar am eu pe cineva. Cere 4 000 de euro pentru un dosar.
- Deci 16 000. Auzi, Andreea, știi ceva...
Oana se pregătea s-o dea afară în șuturi, când în curte își făcu apariția Adam.
- Ei, cum e fetelor, v-ați înțeles?
- Băi, Adame, tu ești nebun? Ce mi-o trimiți p-asta aici să-mi ceară o căruță de bani, când tu știi bine că eu nu am să-ți dau nici ăia 2 000 dobânda?
- Câți bani, Oana? Ia zi-mi și mie Andreea.
Brokerița i-a expus și lui situația, fără să clipească măcar când pomenea de sumele enorme.
- Așaa, zise și Adam. Și banii ăștia trebuie dați toți odată? La început? Nu putem găsi o soluție?
- Nu știu. Măcar jumătate trebuie să-i dăm înainte. Pentru ceilalți facem o hârtie la notariat.
- Așa da. Păi, vezi, Oana? Sunt numai 6 000.
Bandit, tăiase din start 2 000.
- Daa? I-auzi! Păi, ia dă-mi tu, Adame, ăștia 6 000.
- Ți-aș da, sora mea, da' știi că nici eu nu am. Da' găsim soluții.
- Iar îmi vii cu cămătarii tăi?
- Ai mei?! Vai viața mea! Îi cunosc și eu ca și tine. Am avut nevoie de ei. Uite ce zic eu. Mașina ta cât de veche e?
- Păi, are doi ani de când am luat-o.
- Bun. Nu cred să luăm 6 000 pe ea, da' 5 000 tot luăm.
- Ce ai, mă, ești nebun? Eu nu vând mașina. Și oricum, nu cu banii ăștia.
- Păi, cine a zis s-o vinzi? O lăsăm semn la cineva care dă bani.
- Mă, bolândule, eu fără mașină nu stau. Ce nu-nțelegi?
- Of, mă omori tu pă mine! Uite cum facem. Vorbesc io cu omu', faci acte cu el la notariat, da' tu păstrezi mașina la tine și, când îi dai banii, în 2-3 săptămâni, stricați actul.
- Ei, așa mai merge. Da', înc-o mie?
- Lasă-mă să mai vorbesc cu cineva.
- Dar se rezolvă cu creditul?
- 100%. Zi-i și tu, Andreea.
- Ei, nu chiar în procentul ăsta, dar 99% sigur.
- Așa e ea, mai precaută, dar se rezolvă sigur, că nu ești tu primul client.
Andreea tăcea, modestă.
După ce au plecat cei doi, Oana a rămas minute bune în curte, învăluită încă în parfumul optimist al Andreei.
Fane fuma la fereastră, gânditor, scuipând fumul, cu silă parcă.
A doua zi Adam a anunțat-o că pe mașină obținuse numai 4 000, dar vestea bună era că găsise la un alt afacerist să împrumute diferența de 2 000. Dobânda, însă, nu mai era de 10%, că nu sunt lichidități pe piață, deci e marfă scumpă. Ziceai că sunt cotați la bursă cămătarii ăștia. Toată lumea dădea cu 20%, dar el, Adam, pentru sora lui obținuse o dobândă de numai 15%.

- Câte persoane sunteți în casă?
Polițista, înaltă și uscată, avea o privire tăioasă și rece, iar glasul, impersonal, parcă era croit să pună întrebări. Ar fi făcut carieră la Gestapo.
- Eu, soțul, copiii, părinții și femeia care se ocupă de părinți.
- Nu părăsește nimeni domiciliul.
- Vă rog să nu-mi speriați copiii. Și părinții sunt bolnavi. Tata e paralizat. Nu cred că e cazul să fiți atât de duri. Spuneți-mi numai ce vreți și eu vă dau.
Văzând că nu au de-a face cu interlopi, așa cum se așteptau, polițiștii s-au mai înmuiat. În cele din urmă au acceptat și câte o cafea, când atmosfera s-a mai detensionat.
Oana le-a adus toate actele de la băncile unde depusese dosare pentru obținere de credite și de la firmele unde le făcuseră angajare.
Polițiștii au vrut să ia și computerele, însă pe-ale copiilor le-au lăsat, după ce au făcut o sumară verificare.
Dar asta nu a fost tot. După ce au încheiat procesul-verbal făcut în urma percheziției, semnat și de cei doi martori, sculați și ei cu noaptea-n cap, nimeni alții decât Gabriela și soțul ei, Titi, au fost nevoiți să meargă la secția de poliție pentru interogatorii.
Acolo aveau s-o întâlnească și pe Dulce-Andreea, fără ochelarii de intelectuală și lipsită în totalitate de aerul încrezător care-i stătea atât de bine.