Pe la prânzul mic, tuciuriul, cu lacrimi în ochii lui verzi ca rămureaua de salcie tânără, îi spuse lui Dumitru:
- Nea Dumitre, eu zic să o luăm din loc, fiindcă aici putrezim la noapte! Cine știe pe unde-și râde-n barbă de noi afurisitul de Lambrachis. Cred că tot el îl trimise și pe ăsta cu buldozărul. Să se asigure că ne-am luat tălpășița de aici și că a scăpat de noi.
- Și un’ să mergem, bă, Covrig? Că nu cunoaștem pe nimeni...
- Mergem la autorități...Căutăm ambasada... Ce mama lu’ ăl spurcat, doar nu ne-or lăsa pe drumuri!
- Nu, Covrig, tată, nu! Cum să ne lase pe drumuri! Or să ne invite la ambasadă, o să dea o recepție în onoarea celor mai tăntălăi dintre români, de care și-a bătut joc Lambrachis...!
- Păi, și, atunci, ce facem?
- Mergem prin oraș. Am auzit că alți români, cu cheag, și-au deschis aici magazine alimentare. Vorbim cu ei. Sunt de un pământ cu noi. Găsim o cale. Așa, doi papagali ca noi nu or să izbutească niciodată să găsească ambasada în tot orașul ăsta.
- Păi, mata rupi câte ceva din engleză...
- Rup, Covrig, rup, da’ nu mai am dantura așa de bună, mai mult molfăi cuvintele...
- Hai, bre, matale îți arde de glume și scroafa-i moartă în cotineață!
- Păi, cine a omorât-o, Covrigene, nu noi? Hai să facem un tur al orașului, poate, poate...
Priviră cu năduf câmpia ce dormita ca o lăuză sub vipia soarelui. Rătăciră în zadar ore în șir. Dar era prea complicat să găsești o clădire într-un oraș în care nu-ți călcaseră niciodată tălpile și când cunoștințele tale de engleză erau nevoiașe. Se opriră câteva clipe într-un parc. De undeva, din apropiere, răzbătea până la ei un miros de pâine caldă. Tuciuriul îi spuse lui Dumitru: „Stai, bre, pe-o bancă, mai hodineștete un pic. Eu mă duc să văz care-i treaba cu mirosul ăsta de ne mută nările la spate”. Stătu Dumitru preț de o oră, dar tuciuriul nici gând să mai apară. Atunci își aminti că dâmbovițeanul pomenise ceva de niște prieteni de-ai lui, aciuiți în Cipru de ceva ani buni. Era sigur că îl lăsase acolo, fără nicio speranță pentru noaptea ce va să vină. Privi câteva clipe cu nostalgie gazonul tuns perfect din perimetrul parcului. Închise ochii și un miros de otavă proaspătă, vie, îi pătrunse prin nările alungite de mirosul îmbietor de pâine coaptă, ce suia înspre crugul cerului. Se revăzu la țară, pe câmpul unde tinerețea lui se istovise ca un armăsar de tracțiune, muncind alături de ai săi pentru pâinea de toate zilele. Iarba de acasă mirosea însă a bucurie. Avea culoarea fericirii unui cămin unde seară de seară își culca visele. Iarba câmpului său promitea roade bogate, an de an, și speranța unei vieți tihnite. De ce plecase după cai verzi pe pereții altor tărâmuri? Își dădu seama că răspunsul la întrebarea asta nu și-l mai poate da nici măcar el. Dacă ar fi întins mâna acolo, acasă, pe câmpul lui drag, ar fi dat de desaga în care mama îndesa pâinea de casă mirosind a dulceață de grâu copt. Aici, iarba asta și mirosul de pâine caldă, ce-i ațâța simțurile, nu însemnau decât niște lucruri interzise unui imigrant ca el. Se ridică de pe bancă, urmărind cu duioșie jocul unui carusel plin de țânci îmbrăcați multicolor și se îndreptă spre clădirea de unde urca mirosul acela cumplit de dorit. În corpul lui foamea de ieri noapte se lupta cu cea de peste zi și el nu putea spune care era mai puternică. Doar ghiorțăitul mațelor lui rebele se lua la întrecere cu claxoanele mașinilor ce străbăteau bulevardul, absente parcă la trăirile lui. Văzu o clădire mare, ce avea desenate pe firmament snopuri de grâu împletite în colajul unor specialități de pâine aurii. „Zorpas”. Acesta era denumirea magazinului de panificație, de unde urcau spre umorile lui flămânde acele amăgiri de foitaj și franzele proaspete. În buzunar însă nu avea niciun ban. Lambrachis le promisese că la finele lunii vor încasa primul salariu. Acum știa că acea promisă lună nu va mai avea pentru el obișnuitele 30 sau 31 de zile, ci va fi asemenea celebrelor calendae grecești. Zări, deodată, pe asfaltul încins, devenit o melasă stacojie, un bănuț strălucitor. Se aplecă și-l ridică. Era o monedă de 50 de cenți.