Prin neguri respiră lumina

Antropofag în deznădejde


A fost un moment în viața mea când boala, care într-un fel sau altul - mai discret sau mai puternic – era prezentă în clipele mele continuu, și-a făcut simțită prezența într-un mod tiranic și devastator. Am rămas doar eu și boala.
Dar unde mai eram „Eu“, cea acoperită de numele ăsta generic în acest malaxor al durerii în care pierdeam teren cu o viteză înfricoșătoare, atât în carnea trupului cât și în cea a sufletului, a spiritului? Eu ca materie mă transformam într-o rană deschisă! Imensă. Care-mi acoperea cu griuri murdare strălucirea materiei ce mă alcătuia altă dată. Tot ce mă înconjura, tot ce mă alcătuia, îmi devenea tot mai străin și tot mai ostil.
Unde mai eram “Eu” - ca lumină? Ca flacără? Ca fulger? În tot acest război penibil și umilitor? Cu această materie tot mai străină? Când pentru fiecare mișcare, fiecare respirație, trebuia să consum cantități uriașe de energie?
Unde eram „Eu“ în această mlaștină a disperării care amenința să-mi acopere și să-mi sufoce universul? Cu tot ce putea cuprinde el în hotarele cunoașterii mele?
Lumea mea se micșora din ce în ce mai mult. Până când a devenit un punct intens de durere! Mai exista ceva în afara ei? Nu!
Totul era redus la a face față durerii. Fără să simt că mă dezintegrez. Că tot universul îmi pulsează ca o rană purulentă în fiecare celulă de materie pe care o numeam corpul meu. Fusesem vreodată atât de acut conștientă că îl am? Febra durerii era atât de intensă încât tot ceea ce putea exista în afara percepției mele imediate pur și simplu se aneantiza. Doar durerea și eu.
De fapt, doar eu topită în durere. Strivită. Macerată. O materie dureroasă traversată când și când de frânturi de gânduri. De flash-uri, de amintiri. De spaime fără contur ori identitate. De nenumărate și nemăsurate privațiuni.
Un tăvălug de frustrări care ștergea orice urmă de lumină din amestecul ciudat de humă și spirit pe care-l numeam altădată, cu emfază - „Eu“.
Eram altădată un om cu un univers imens în care coexistau cei pe care-i iubeam. Pe care-i admiram. Oameni ce-mi erau indiferenți sau pe care eram supărată. O natură ce interacționa cu mine (în momente de grație) într-un mod fabulos! Și, mai ales, eram un șuvoi neîntrerupt de evenimente dramatice, tragice, absurde, comice, miraculoase!...Fenomene care-mi impregnau viața interioară cu lumină și întuneric! Cu miresme celeste sau duhori de infern. Evenimente ce-mi sculptau, îmi modelau caracterul, personalitatea. Modul meu unic, irepetabil de-a inspira și de-a respira viața.
Unde erau acum toate aceste „întâmplări“ care mă purtau într-un carusel amețitor pe serpentinele vieții? Făcându-mă să-mi asum și să-mi însum totul la cea mai înaltă intensitate? să ard în fiecare trăire până la scrumire? fără să contabilizez și să judec dacă și cât merită fiecare din investiția mea de energie și de suflet?
Acum nu mai exista decât o magmă traversată de șuvoaie de lavă fierbinte care distrugeau și bruma de viață ce mai putea respira conștiență! Trăire elevată! Respirație a sufletului dincolo de funcțiile anatomice ale vehicolului ce mă găzduia până nu demult, firesc! Fără să mă pună să plătesc o vamă atât de dureroasă.
Dimensiunile spațiului, timpului?! Reduse dramatic doar la un borcan fumuriu în care, ca o efemeridă nătângă, mă lovesc puternic și bezmetic de pereți! Încercând să găsesc o cale de ieșire. Spre ce? Spre unde? Cine poate să descifreze gândurile, visele unui fluture a cărui respirație se consumă între un răsărit și un apus de soare?
Spațiul ce mă conține și-n care ființez a-ncremenit parcă și a luat forma unui cub negru! Vâscos. Ferecat și izolat de restul universului. Aruncat într-o altă dimensiune! A Răului? A Binelui?
Nu știam și nici nu cred că are vreo importanță pentru cel ce este prizonier. Sângerând în cămașa lui Nesus.
Pereții camerei în care îmi duc viața larvară — un cub cu foarte multe unghiuri. Mult mai multe decât își amintea intelectul amorțit că are un cub. De care mă izbesc dureros ori de câte ori pornesc într-o aventură extraordinară până la baie sau până la bucătărie.
Pereții corpului meu - un cub cu și mai multe unghiuri în care mă pierd înspăimântător de ușor! Ori de câte ori vreau (ce cuvânt – energie greu ca o lespede de mormânt) să ies din starea de letargie dureroasă! Pentru a săvârși oricare dintre cele mai simple acțiuni ale existenței diurne! Acțiuni pe care altădată le făceam automat și aproape fără nici un efort.
Camera - un cub negru capitonat cu ghimpi agresivi, ce mă atacau fără încetare! Corpul meu - un cub negru ce rânjea urzicat la mine de sub epiderma solzoasă și gelatinoasă în același timp! Un cub ce-și rătăcea prin unghiuri prea multă materie pe care o aduna, din ce în ce mai greu, într-un cofrag căruia - eventual - să i se poată da o comandă de mișcare.
Însuși ochiul se transforma într-un cub negru în care lumina pătrundea zig-zagat precum reflexia ei într-o oglindă mătuită.
Noțiunile de materie „solidă“, „lichidă“ sau „gazoasă“ începeau să-și piardă înțelesul comun! Carnea lor în realitatea perceptibilă la nivelul celor șase simțuri se schimba aleatoriu. Ca-ntr-un teatru al absurdului, lipsit de repere fixe, imuabile la care să mă raportez când operez în plan material, intelectual sau afectiv.
Astfel, pereții camerei, pe care mintea și memoria le încadrau la rubrica: „suprafețe plane, solide, netede, stabile“, se preschimbau aleatoriu în suprafețe grunjoase, țepoase, care mă zgâriau, mă răneau! Ori în suprafețe lichide, ce iarăși mă vătămau atunci când eu, biată ființă îngenuncheată de boală, aveam nevoie de punctul magic de sprijin și constatam cu stupoare că am rămas repetentă la „lecția despre consistența materiei“.
când metamorfozele zălude ale materiei se aplică și corpului tău... Când jocul de substanță, de inversare și de reinventare a curgerii materiei într-o formă sau alta se „petrece“ în afara unei coerențe cât de cât logice, cel aflat sub șocul năpastei unei boli ce îl transformă în „legumă“-se simte încătușat într-un sorb halucinatoriu!
Intelectul îmi funcționează cu sincope! Dacă îmi mai funcționează! Afectele îmi sunt zigurate de seisme! Corpul nu-mi ascultă comenzile! Mă locuiește și mă părăsește ca un despot capricios, sadic! Iar eu, fluture orbit, hipnotizat de lumină, mă izbesc năuc, iar și iar, de sticla becului! Și nu înțeleg!
Nu pot înțelege de ce nu ajung în lumină! Ce barieră nevăzută se pune în calea unirii cu esența mea intimă, ultimă?!
Am folosit mușchii obrazului, ai fălcilor, ai gâtului, de nenumărate ori pentru a mesteca și înghiți mâncare. Pentru a mesteca și împrăștia cuvinte șoptite, urlate sau în curgere firească. Încât acum sunt pur și simplu bulversată când constat că fie și pentru o înghițitură de apă, consum cantități imense de energie și timp. Pentru că toți acei mușchi necesari acestor procese se pun în mișcare aleatoriu și absolut independent de voința mea.
Iar când și pentru comunicarea unor simple necesități curente trebuie să aștept ore în șir pentru ca fălcile să binevoiască să se descleșteze... Pentru ca limba amorțită să poată articula câteva cuvinte gâjâite... Când mijlocul de comunicare cel mai complex și cel mai simplu dintre oameni - cuvântul - îmi este refuzat atât de brutal... Este firesc cumva să mă simt respinsă de întreg universul. Ostracizată, izolată, aproape suspendată deasupra unei genuni care așteaptă, hulpavă, să mă înghită!
M-a cuprins disperarea? Oho, și nu numai. Și mânia și frustrarea și toate angoasele și pizmele și urile contra a tot și a toate! Și panta pe care mă prăvăleam devenea din ce în ce mai abruptă! Tăvălugul energiilor negative mă lua cu el în genune! Mă transforma într-o clisă fără să-i pese de geamătul stins al luminiței care abia mai pâlpâia în mine.
Iar eu, cu tot ceea ce știam că sunt în materie văzută și nevăzută, dispăream înspăimântător de repede! Toate putințele se transformau, aproape peste noapte, în neputințele mele! Eu însumi mă transformam în altceva! Într-un soi de monstru jalnic! Care nu putea inspira tuturor decât oroare, scârbă și, poate, un strop de milă.
Eu, omul voluntar, independent, care prețuiam libertatea mai presus de orice, am ajuns să devin dependent de alții aproape în totalitate.
Și crezi că asta nu mi-a murdărit sufletul și spiritul? Evident că da!
Când regresezi până la stadiul de legumă... O legumă tremurândă, imobilizată la pat, care trebuie hrănită, spălată, îmbrăcată, întoarsă în pat... Târâtă prin mașini și tramvaie pe la medici și prin spitale... Pe capul oricui cazi să te îngrijească – nu poți fi decât o povară! O imensă povară!
Iar când cei ce preiau sarcina asta sunt două rude ale mele (mama și sora) alături de care am plătit, iar și iar, vămi de violență și trădare, rămase cu multe polițe neplătite... Rude care-au vrut întotdeauna să mă manipuleze, să-mi supună spiritul rebel, să mă îngenuncheze, dar nu au reușit niciodată!
Așa încât au un bagaj mare de frustrări! Și totul începe să capete tușe de infern dantesc...
Prietenii, amicii, cunoștințele - te părăsesc aproape în totalitate...Unii îngroziți, oripilați de virulența unei boli misterioase! Alții dintr-un instinct de conservare exacerbat sau, pur și simplu, din egoism! Și dau astfel muniție din plin rudelor ranchiunoase să-mi reproșeze cu o satisfacție sadică (și pe bună dreptate cumva!): „Unde îți sunt prietenii de care ți-era plină casa și pe care-i găzduiai ca la hotel - acum când ai NEVOIE de ei? Ai fost bună pentru ei doar cât te-au folosit - acum ți-au dat toți un șut în dos! Erai în stare să-ți dai viața pentru ei, uitând de noi, rudele tale! Bine ți-au făcut, să te-nveți minte altădată!“
Astfel încât, aveam pe de o parte, frustrarea că toată lumea mă abandonează. Se leapădă de mine ca de necuratul. Iar pe de alta vedeam satisfacția imensă pe care-o simțeau ai mei, de-a evidenția tot timpul abandonarea evidentă a aproape tuturor celor ce-mi erau foarte dragi. Toate astea ofereau un circ complet. Cu toate ingredinetele strânse aproape în totalitate ca demonii să fiarbă o „supă gustoasă“ din mine în cazanele iadului!
Sufletul? Spiritul? Mai reușeam oare să-mi dau seama măcar ce reprezintă? Improbabil! Nu mai existam decât la nivel de vehicul: corpul care devenea din ce în ce mai greu, mai incontrolabil! Care mă purta (scârțiind din toate încheieturile) la bucătărie sau la baie, unde mă ciocneam de alt obiect de tortură: OGLINDA.
Cine era arătarea care se holba la mine din oglindă? Cu mușchii obrazului înțepeniți într-un rictus oribil? Cu gura căscată și balele curgându-i pe la colțurile buzelor pe bărbie, pe gât, pe piept?!
Rațiunea îmi șoptea înspăimântată: „tu ești“! Spiritul (atât cât mai exista, abia pâlpâind) refuza oripilat să suprapună imaginea mea din amintire peste ceea ce oglinda îmi arunca brutal în față și -mi spunea: „ești tot tu – ACEEAȘI“!...
Priveam hipnotizată reflexia chipul buhăit și nu înțelegeam! Pur și simplu mintea refuza să accepte că există vreo legătură între cele două imagini contradictorii! Cine era străina din oglindă care era, chipurile, tot eu - din moment ce-i comandam o schimbare de mimică și nu mă asculta?! Îi comandam să închidă măcar gura - dar rezultatul era nul?
Deci, cine era cea care mă privea imobilă din oglindă? Era măcar vie, căci aparențele nu prea mă duceau cu gândul la un răspuns afirmativ.
Toate semnalele realității înconjurătoare, toate semnalele propriului meu corp ajungeau până la mine distorsionat. Cumva estompat, ca și cum între emițător și receptor ar fi fost un perete de vată cu funcție de amortizare a oricărei vibrații a viului.
Între mine și cea care observa, manevra, integra cumva lumea fenomenală - începea să se formeze o prăpastie din ce în ce mai mare. Cu malurile din ce în ce mai îndepărtate.
De ce totul (aproape peste noapte) îmi devenea ostil? Aveam o lume în care mă mișcam și care-mi era, dacă nu „prietenă“ măcar „amică“. Acum totul îmi apărea din ce în ce mai dușmănos! În frunte cu propriul meu trup. Vroiam (ce verb consistent și greu, foarte greu - a vrea!) să beau apă. Mi-era sete - și buzele refuzau să se dezlipească, fălcile să se descleșteze, gura să se deschidă... Iar însetarea creștea proporțional cu eforturile mele de-a duce la bun sfârșit acest act pe care altădată îl făceam automat, aproape inconștient.
În fața cănii cu apă în care odihnea un pai mă perpeleam de sete ca-n mijlocul deșertului... Limba îmi era iască în gură, buzele uscate și crăpate, iar setea devenea atât de chinuitoare încât simțeam cum creierul mi se aplatizează. Că totul se transformă într-o mâzgă cleioasă.
Și când în sfârșit - după eforturi și așteptări - uneori chiar și de ore în șir - reușeam să beau câteva înghițituri... Cu prețul unor dureri cumplite la fiecare înghițitură... Eram atât de epuizată și fizic și nervos... încât nu mai simțeam nici o bucurie în potolirea setei. Apa nu mai avea nici o savoare, căpăta gust de leșie.
În privința mâncării, “distracția” era și mai mare: după ce mi se băga o lingură cu mâncare în gură (din cauza tremurului mâinilor ca la boala Parkinson era absolut imposibil să mă hrănesc singură) de cele mai multe ori mi se blocau mușchii maxilarelor și ai gâtului și rămâneam cu mâncarea în gură până se făcea clisă. Sau se fluidiza atât de mult încât îmi aluneca pe gât și mă îneca.
Astfel, a îngurgita un bol de supă devenea o „aventură extraordinară“! Și pentru mine și pentru cel care mă hrănea. Și putea dura chiar mai mult de două ore. Evident că, exasperată de consumul uriaș de energie și nervi folosit doar pentru o masă, de cele mai multe ori aș fi renunțat bucuroasă la hrană. Dacă n-ar fi fost groaza de crampele teribile pe care le aveam ori de câte ori înghițeam medicamentele pe stomacul gol.
Medicamentele - alt instrument de tortură! Și înainte de declanșarea maladiei aveam o mare problemă în a înghiți o pastilă care nu era lucioasă. Corpul chimic - amar îmi producea o avalanșă de grețuri soldate cu regurgitarea întregului conținut al stomacului.
Acum însă, când rămâneam paralizată cu ele pe limbă, fără să pot nici să le înghit, nici să le scuip - până se topeau și-mi aduceau stomacul în gât - totul căpăta tușe de coșmar. Din care îmi doream cu înfrigurare să mă trezesc odată, pentru că pur și simplu nu mai puteam suporta!
Iar să mă mișc zi și noapte numai în limitele corpului fizic, fie și doar ca să-mi împlinesc nevoile fiziologice, îmi anihila toate celelalte lumi care-mi pulsau altădată firesc sub epiderma subtilă a spiritului, a sufletului.
Cei ce mă „îngrijeau“ mă bombardau cu priviri (ca niște lasere) exasperate că nu mai mor odată ca să scape de „povara“ de-a fi alături de mine. În ochii tuturor celor din jur mă oglindeam ca o stafie ștearsă din cartea vieții, astfel încât ajungeam să mă întreb dacă nu cumva, fără să-mi dau seama, n-am plătit deja obolul luntrașului Charon. Și că poate sunt deja în barca ce traversează apele întunecate ale Stixului, pentru a pătrunde în împărăția de umbre a lui Hades.
Iar dacă încă nu sunt moartă - de ce să mă mai chinui (și să-i chinui și pe alții - așa cum mi se reproșa adesea cu năduf!) să întrețin o viață atât de crispată? Într-o respirație de Lucifer în cădere?!
De ce, pentru cine, pentru ce - sunt întrebări ce-mi brăzdau conștiința ca niște fulgere din ce în ce mai des, mai chinuitor! Ce scop putea avea să accept să îmbrac cămașa lui Nesus, când nici o poartă de lumină nu părea să existe măcar undeva?! Într-un orizont îndepărtat?
Durerea fizică, în oase, în încheieturi, mi-a însoțit fiecare mișcare (mai intensă sau estompată) de când mă știu. Dar era cumva mai blândă. Îmi dădea într-un fel oarecare posibilitatea să mă bucur cu patimă de una sau alta din plăcerile nevinovate ale vieții. Spre deosebire de cea de-acum, pe care o simțeam că-mi jupoaie fiecare nerv. Că-mi destramă fiecare colțișor de simțire, de gândire. În care să mă ghemuiesc și să-mi spun (într-o clipă de odihnă): SUNT! EXIST! MI-E RELATIV BINE!
Pentru ce să mă lupt în fiecare noapte...? (Noaptea! Coșmarul nesfârșitelor nopți în care durerile de peste zi se amplificau la puterea “n”...) De ce să mai duc la bun sfârșit fiecare respirație? Pentru ce să veghez să nu mă înec cu saliva ce-mi umplea permanent gura? Salivă uneori vâscoasă, cleioasă - alteori fluidă ca apa ce-mi aluneca necontrolat pe gât provocându-mi adevărate crize de tuse. Pentru ce să aștept exasperată ca nesfârșitele ore ale nopții să se termine odată, ca să mai salut o dată venirea soarelui?!
Cui folosesc ca o piatră de moară atârnată de gâtul altora, precum și de-al meu însumi? La ce bun atâta consum de energie, de putere, pentru a întreține pâlpâirea unei vieți antropofage, inutile?
La ce bun să mai fac umbră pământului degeaba? Și aș depune mult mai puțin efort să încetez pur și simplu să mai respir, să renunț la viață (de fapt care viață?) să mă cufund în brațele calde ale morții! Ale uitării a tot și a toate. Instinctul de conservare mi-ar putea pune piedici în punerea în practică a acestei dorințe care-mi dădea târcoale îmbietoare, din ce în ce mai insistentă? Fără îndoială - nu! De-atâtea ori în trecut am acționat în situații-limită și l-am anihilat complet. Spontan sau rațional. Pentru obținerea unui deziderat mult mai înalt.
Așa încât acum aveam certitudinea că e suficient să spun un nu hotărât vieții pentru a pune un punct definitiv acestei „clipe efemere“! Pentru a trece în eternitate!
De ce încă n-o făceam - nu conștientizam prea clar. Poate simțeam că prin vreun cotlon obscur este ascunsă o sămânță de speranță! Poate simțeam că această aruncare pe rug servește la ceva, conform unor legi divine pe care nu le înțelegeam deocamdată! Poate...
Sau poate că pur și simplu eram atât de vlăguită de puteri. Toate percepțiile mele erau înlănțuite de tentaculele unei uriașe meduze telurice! Care îmi distorsiona toate semnalele curcubeului vieții! Așa încât mă lăsam invadată de cețuri mâloase...
Pur și simplu nu mai aveam puterea și voința să mă smulg din sorburile întunericului! Și cum să am, când citeam în fiecare zi, în privirea tuturor ce dădeau ochii cu mine: repulsie, scârbă, milă. Mila aceea lașă, distrugătoare, care este de fapt un exacerbat instinct de conservare! Care se apără furibund de tot ceea ce i-ar putea aduce aminte cât de fragilă e ființa umană, viața însăși!
Și ce grațios dansăm noi oamenii pe buza genunii! Împodobiți cu ghirlande de morți ce ne locuiesc - că vrem sau nu - că suntem conștienți sau nu!
N-am pus niciodată prea mare preț pe părerea altora despre mine. Dar când citeam în ochii tuturor dorința nestăvilită de-a fugi, de a-și feri privirea oripilați de ceea ce vedeau, când auzeam încurajări ipocrite, din spatele cărora răzbăteau adevăratele gânduri: „săraca, mai bine s-o ia Dumnezeu decât să se chinuie așa!“ când eu însumi eram oripilată de imaginea reflectată în ochii altora, toate coloanele templului pe care mi le-a „zidit“ până acum viața (cu lumini și umbre) se prăbușeau!
Prăvălirea s-a petrecut atât de repede, încât încă nu pot, sau nu vreau, să realizez ce se petrece. Încă mă amăgesc cu iluzia că trăiesc un vis rău. Un coșmar din care mă voi trezi în clipa următoare, nu se poate să nu mă trezesc...
Dar clipa se transformă în ore, zile, săptămâni, luni... Și eu trebuie, sunt nevoită să recunosc că trăiesc un vis real. Care mă destramă în fiecare secundă dilatată la nivelul veșniciei. Din cauza durerilor de tot felul ce mă ard ca pe rug.
E clar că trebuie să accept durerea ca pe-un tovarăș nedezlipit de mine în viitorul (oare ce-o mai însemna acest concept?) Dilatat sau comprimat ce mă așteaptă de acum încolo. Dar mie încă mi se pare că m-am translatat cumva în universul lui Hieronymus Bosch. Pe care-l explorez momentan doar ca pe o curiozitate.
Încă mă încrâncenez să nu accept că mi s-a întâmplat tocmai mie un lucru atât de rău! De groaznic! De cumplit! Că m-a lovit o asemenea năpastă tocmai pe mine!
Mă traversează o multitudine de stări și sentimente: nedumerire, mirare, bulversare, non-acceptare, revoltă, speranță, furie, ură, spaimă!
De unde tot universul era al meu și mă simțeam expansionată în întregime la nivelul lui, acum eram respinsă de el! Aruncată! Scuipată! Ascunsă ca o tumoare oribilă pe obrazul vieții.
Și cu fiecare clipă ce mă strivea sub greutatea ei era ca și cum ceva se rupea în mine. Că nu mai exista nimic care să aibă o formă inteligibilă. Armonioasă. Frumoasă. Că totul este fragmentat, distorsionat, scămoșat, destrămat...
Nu mai exista nimic rotund, întreg, lin! Totul era aspru, frânt, ciobit... Nu mai existau culori. Curcubeul a fost înghițit de un cenușiu murdar, pământiu. Eu însumi, la toate nivelurile ființei, eram cenușie, murdară.
Și atunci mă frângeam, parcă iremediabil mă frângeam!
Pe măsură ce eram tot mai dependentă de alții, creștea și exasperarea lor că „le-am picat pe cap“! În aceeași proporție mă îmbibam de toate energiile negative pe care mi le transmiteau cei din jurul meu. Erau exasperați că trebuie să mă îngrijească și mă acuzau că m-am îmbolnăvit (de parcă aș fi făcut-o intenționat - oare cum aș fi putut, fiind o boală genetică?), iar eu eram exasperată de nedreptatea lor. Și adunam, tot adunam sentimente de revoltă, ură, mânie...
Eu aveam niște dureri înspăimântătoare și ei erau cei care se vaitau și oftau din rărunchi! Lumea mea exterioară s-a redus drastic doar la camera mea (sau cea de spital) și ei se simt pedepsiți, martirizați!
Nu mai există conceptul „lumea și eu“ relaționând cu ea sub patina unor diverse coloraturi. Acum există doar „boala și eu“ pe de o parte, iar pe de altă parte parte, dincolo de un zid gros, fumuriu, lumea cealaltă. Care nu trebuie să se zbată pentru fiecare respirație și pentru fiecare mișcare. O lume care trăiește după alte legi decât cele care mă încorsetau pe mine acum.
Cât de departe mi se părea acum acea lume din care făceam parte integrantă cândva, acum câte milenii? - înainte să mi se lipească de epidermă acea durere cumplită, ca o piele de broască râioasă!...
Acum, încetul cu încetul încep s-o uit, mă înstrăinez de ea ca de-o altă galaxie. Pierd din ce în ce mai multe similitudini pe care le-aș putea avea cu tot ce se manifestă în afara mea. Mă pierd și pe mine însumi.
Pe cât de nemărginită mă simțeam înainte, pe-atât de crispată, redusă la dimensiunile unui punct intens de durere, mă simt acum. Pe oricare coordonate aș vrea să evadez, mă izbesc doar de ziduri zgrunțuroase, cofraje, cătușe.
Am nevoie de puteri. O nevoie chinuitoare. Dar pe oriunde aș vrea să scap mă lovesc doar de ziduri, numai și numai de ziduri.
Þip, implor, mă rog, șoptesc, urlu... Zadarnic. Nimeni nu-mi răspunde. Nici măcar ecoul. Sunetul se pierde gâtuit, strangulat, imediat după emisie. Cum să-mi încarc bateriile din rezervele nesfârșite ale universului când eu mă ciocnesc doar de pereții negrii ai cubului? Care-și micșorează din ce în ce laturile, storcându-mă de puteri, sufocându-mă, lichefiindu-mă?
Ușor, ușor, încep să uit lumina, culorile, vibrațiile, iubirea... Mă impregnez din ce în ce mai mult de întuneric, de spaimă, de ranchiună, de ură! Toate energiile negative pe care le emit cei din jurul meu – sunt absorbite și amplificate la puterea “n” din cauza exasperării durerilor devastatoare, cărora trebuie să le fac față.
Cu cât ei se poartă mai urât cu mine, (socotesc probabil că acum este momentul cel mai propice să-mi plătească niște vechi polițe) cu atât consider și eu că nu mai e cazul să-mi controlez nervii întinși ca un arc. Pentru cine? Pentru ce? Și dau drumul tuturor iritărilor și exasperărilor mele să explodeze!
Ei mă consideră pe mine o „povară“? Și eu îi consider pe ei o „povară imensă“! Pentru că sunt nevoită să le suport satisfacția hâdă (cu care mă biciuiesc zilnic) a dezideratului lor de viață: „Ai prieteni doar dacă ai bani sau le ești de folos în vreun fel. Altfel, la nevoie, la necaz, tot pe capul rudelor, săracele, cazi - piatră de moară!“
Duceau cu mine un război de exterminare la nivel fizic, dându-mi să mănânc tot ce nu aveam voie la diagnosticul meu. Pe deasupra și alterat. Așa ajunsesem să îngraș rădăcinile tuturor copacilor din curte cu conținutul stomacului. Dar și eu le-o întorceam, dezvăluind tuturor musafirilor (în fața cărora pozau drept sfinte mucenițe) adevărata „grijă“ pe care o aveau de mine.
Evident „scena martirajului“ se juca magistral și de o parte și de alta, cu accente de adevăr patetic și lacrimogen. Ca un joc de ping-pong prelungit la nesfârșit. Exasperare, multă exasperare și de-o parte și de alta. Din partea mea că eram neputincioasă, că „trebuia să accept“ să fiu hrănită cu lături. Care mai cădeau și pe jos, iar ei mi le puneau din nou în farfurie...Drept care și mie mi se părea normal să le vărs mâncarea în poală, anunțându-i că sunt bolnavă. Nu animal să mănânc mâncare asezonată cu țărână.
Din partea lor exasperarea era și mai mare: nu eram recunoscătoare pentru că mi se dădea o lingură cu mâncare! Și că nu eram lăsată să zac pur și simplu în pat să mă “mănânce viermii“. Mi se reproșa adesea că sora mea (cea care murise la 25 de ani de aceeași boală) accepta totul cuminte. Indiferent dacă îi convenea sau nu. Nu comenta tot timpul ca mine, „favorul“care mi se făcea că eram îngrijită.
„Fără noi te-ar mânca câinii!“- devenise leit - motivul tuturor meciurilor noastre vocale. Și ca să-mi demonstreze că așa este plecau. Mă lăsau singură ore în șir. „Uitau“ că mai am și niște necesități firești care nu sufereau amânare la nesfârșit. Iar eu, depuneam eforturi considerabile, de-atâtea ori sortite eșecului, până și ca să ies din plapumă.
Ca să mă pun singură în poziție bipedă (după ce mă dădeam jos din pat, prin rostogolire pe dușumea) necesita o „muncă“ împănată cu disperări de cel puțin o oră. Pentru ca după aceea, din zid în zid, căzând și ridicându-mă, să ajung pe „tronul“ la care și regii merg singuri.
Mă inunda frustrarea când vedeam că mă lasă să mă umplu de vânătăi. Și aproape să-mi crape vezica. Și toate astea numai ca să-mi demonstreze că depind total de ele. Și “ar fi cazul să-mi țin gura dacă nu voiam s-o pățesc mai rău“?!
Singurul meu răspuns la astfel de amenințări era că mă puneam, pur și simplu, pe urlat. Pentru că știam că numai rușinea de-a ști și alții cum se comportă cu mine le mai tempera sadismul.
Așa că „circul“ își relua reprezentațiile inedite și gratuite zilnic. „Tochitura“ de nervi era garantată în porții din ce în ce mai mari. Zidurile între mine și tot ceea ce se „petrecea“ înafara celor câțiva metrii pătrați în care mă învârteam eu se îngroșau și se înălțau! Izolându-mă perfect.
Mai exista ceva, mai putea exista ceva în afara dansului halucinant între grotesc și demonic?! Dans pe care-l inițiam zilnic și în care începeam să căpătăm stofă de adevărați profesioniști?
Categoric - nu! Și dacă acest război al frustrărilor și-al neputințelor, epuizant, se desfășura între niște parametri cât de cât previzibili, dat fiind că relațiile cu familia mea au fost întotdeauna pe picior de război știam că totul se petrecea în planul fizic sau în straturile superioare, de suprafață, ale afectelor, ale trăirilor.
Însă adevărata luptă de gherilă, devastatoare, se ducea în lumea mea interioară!

***


Pe limba dragonului



În mult - puțina mea viață de până atunci, trecusem prin multe evenimente aflate la limita dintre tragic și nebunie. Dar care la acea vreme mă bulversau, îmi dărâmau eșafodajul de percepte morale umane și divine. Percepte pe care tot încercam să mă zidesc (templu păgân? biserică?) ca o ființă de lumină! Și ori de câte ori credeam că am isprăvit - mai rămânea doar împodobirea zidirii - venea un taifun peste mine care-mi spulbera coloanele templului în care mă ridicam!
Și iarăși, halucinant, din nou și din nou. Mă adunam din cioburi, din lacrimi, din frumuseți sfărmate, mă reconstruiam. Mai bogată, mai trainică, mai complexă -iar și iar! Iubeam, uram cu patimă devastatoare, total! Vibram în toate partiturile sentimentelor, până la ultima fibră. Ardeam și pârjoleam totul în jurul meu de nenumărate ori - dar întotdeauna aveam un punct de sprijin!
Acest punct de sprijin se numea prietenia! credința de nezdruncinat, de nestrămutat în prietenie, în prieteni! într-un fel spus, prietenia era pentru mine o noțiune mai sfântă, mai sacră decât noțiunea de Dumnezeu!
Pentru că în Dumnezeu aruncasem cu barda ori de câte ori, prinsă în sorburile unei karme violente nu puteam înțelege de ce EL permite să se întâmple atâtea lucruri oribile! Care contravin celor zece porunci.
Prietenia în schimb era pentru mine un tărâm sacru, pe care nu puteam să pășesc decât în vârful picioarelor, cu pioșenie; pe prieteni îi numeam: „duminicile sufletului meu“, „sărbătorile sufletului meu“ și nu-mi permiteam să apar în fața lor fără să fac o curățenie prealabilă în mine.
Cuvântul lor avea o foarte mare greutate în fața mea! Le ceream întotdeauna sfatul în „momentele cheie“ ale vieții și, chiar dacă nu le urmam întotdeauna (pentru că nu puteam sau contraveneau prea flagrant personalității mele, ori modului meu de-a acționa), ele erau foarte importante pentru mine! Și le puneam la păstrare în „caseta cu bijuterii” secretă! În care tezaurizam „comorile“ sufletului și spiritului și de care eram foarte mândră.
Iar dacă părerile și judecățile altor oameni în ceea ce mă privea aveau o putere relativ mică sau chiar nulă asupra mea, cuvântul prietenilor avea puterea cuvântului primordial! Cuvântul care zidea sau distrugea tot ceea ce eram. Ce culesesem cu atâta trudă de prin universuri plătind obol greu pentru fiecare tușă de culoare. Tușă pe care o adăugam portretului viu ce se crea și pe care îl creeam fără încetare sub semnătura mea. Eram gata să aduc totul ofrandă pe Altarul Prieteniei.
Ființam atât de total în prietenie cu luminile și rănile mele, cu uriașele potențe precum și neputințe, încât în afara ei eram aproape o umbră.
Și cum să nu mă zidesc în prietenie?!...
Încă din fragedă pruncie, „binecuvântată“ fiind cu o familie semianalfabetă, dotată cu trăiri doar la nivelul instinctelor primare, am fost nevoită să suport (pe lângă banalitatea percepțiilor lor asupra vieții) felurite, intense și îndelungate torturi fizice și psihice! Ai mei se înverșunau (parcă premeditat) să mă construiască schilodit.
Și când bătăile crunte și nedreptățile la care eram supusă dădea lumii mele o coloratură de infern...unde să respir un aer curat și să-mi construiesc un colț de rai dacă nu între coordonatele alegorice ale feeriei numită prietenie?!
Unde să mă refugiez să-mi ling rănile? Să capăt un sfat, o îmbărbătare prin împărtășirea „poverii“ cu un suflet ce vibrează într-o aceeași vocală universurile ce-mi amprentează celula?!
Copilăria și adolescența mi-au fost bulversate de nenumărate orori care îmi tot spulberau coloanele templului în care mă zideam O sinistră baladă a „Mânăstirii Argeșului“ în care Manole, Ana și Biserica sunt tot una. Și sunt un copil, un copil-bătrân, surpat în toată ființa lui interioară, iar și iar. De un blestem întrupat de cei care i-au dat viață și care ar fi trebuit să-i zidească templu de lumină.
Era necesar, se cerea ca o necesitate stringentă să se creeze un punct de sprijin pentru ca zidirea de humă să se adape din când în când și cu lumină! Spre a nu fi sugrumată de zgură.
Așa că, indiferent câte taifunuri treceau peste mine și-mi zdrobeau „bogățiile“ pe care le acumulam, indiferent cât de adânc rodea arsura de acid clorhidric a suferinței că tocmai cei ce-ar fi trebuit să mă iubească (fiind fructul dragostei lor) se-nverșunau să mă distrugă, știam, mai presus de orice îndoială, că acolo, undeva, într-un con de penumbră discretă, veghează întotdeauna un prieten! Îmbrăcând o haină sau alta. Prieten care-mi va oferi picătura de apă vie, necesară să-mi dea puterea de-a mă ridica din nou în picioare! Și de-a continua înfruntarea cu obstacolele vieții după fiecare îngenunchiere. Mai mândră, mai hotărâtă să înving toate umbrele ce amenințau să-mi sugrume lumina.
În toate etapele existenței, pe oriunde mă purtase corabia vieții în aventura mistică a cunoașterii universului și a mea însumi - nu-mi lipsise nici o clipă, niciodată măcar, un om adevărat. De care să-mi sprijin verticala într-o clipă de slăbiciune. De îndoială. Când spiritul mi se sfărâma și-și pierdea identitatea de „lacrimă de lumină“.
Niciodată n-am simțit că nu au existat cel puțin trei – patru ființe deosebite care investeau în mine timp, încredere, energie! Care mă iubeau într-atât de generos încât îmi spălau umbrele de pe suflet cu înțelepciunea lor caldă. În brațele cărora renășteam ca o pasăre Phoenix - mai puternică și mai strălucitoare.
Așa încât devine previzibil și justificat psihologic ca atunci când aceleași persoane care mi-au fost cele mai apropiate de suflet, în mâinile cărora mi-am pus și inima și viața, cu cea mai deplină încredere, total, mi-au scos sufletul și viața pe tarabă la vânzare, făcându-mi o „radiografie științifică“ a „spiritului meu malefic“ să constat cu groază că stăpânul Infernului avea zugrăvit un portret în culori parcă mai deschise decât al meu.
Când tot ele mi-au „jupuit“ orice acțiune (trecută sau prezentă), orice cuvânt rostit (în trecut sau în prezent) de orice gânduri bune, dându-le conotații negative, colorându-le în intenții diabolice, tot universul pe care mi-l clădisem cu prețul atâtor suferințe s-a prăbușit din nou (pentru a câta oară?)!
Care era motivația lor interioară de a iniția un astfel de (cum l-am numit mai târziu) proces al satanei?
Cum de persoane care mi-au văzut și mi-au simțit arderea de fiecare clipă au putut să-mi răstălmăcească fiecare vorbă și acțiune într-un mod atât de oribil, ce contrazice fundamental și personalitatea și propriul meu mod de abordare a vieții rămâne un mister pe care nu pot sau poate nu vreau să-l elucidez până la capăt.
Scopul cel mai apropiat - cel al debarasării de răspunderea de-a fi aproape, în orice mod, de-un om bolnav, neputincios - justifică oare totul? Impregnarea în forță a sugestiei (asupra unui om ultra vulnerabil) că tot ce am făcut până acum în viață a avut un scop josnic. Materialist. Malefic. Sugestionarea că toate suferințele de care am avut parte până acum au fost pe deplin meritate... Pentru că eram o persoană odioasă?!
Iar țelul declarat al acțiunii în forță (declanșat împotriva unui om pus de boală în imposibilitatea de-a vorbi, de-a se apăra) - acela de-a mă motoriza să ies din caruselul neputințelor mele de tot felul, în special fizice justifică oare cumva virulența prin care mi se impunea adevărul lor ca adevăr absolut?
Mi se prezenta totul sub forma unui verdict implacabil: „așa gândești, așa simți, așa ești“!... Ce dacă o lume total străină se zugrăvea peste a mea, când mi se afirma întruna, obsesiv: „acesta este universul tău, de fapt, jalnic și odios“?
Când știi ce impact covârșitor (datorat statutului de prieten) au cuvintele tale asupra cuiva, cum poate să fie o acțiune benefică să-i iei în derâdere „puterile“ care acum îi lipsesc cu desăvârșire?
Cum poate pecetea de „vierme profitor“ pus unui trup al cărui control nu-l mai ai - să aibă efecte pozitive asupra unui psihic deja bulversat de multitudinea neputințelor?
Cum poate să fie benefic să arunci în capul cuiva invective, acuzații - spunându-i că, de fapt, n-ai nimic contra lui, ci doar contra unor anumite acțiuni ale lui! Și întra-adevăr - ce acțiune malefică - să nu ai forța necesară să rupi o pastilă în două, sau să-ți ții singură cana cu apă?
Adevărul meu, spre deosebire de al lor, este că am fost năucită de acest atac pre¬me¬di¬tat asupra mea! Siderată că acolo unde mă așteptam să găsesc zâmbetele calde de prieteni, vedeam doar dușmani! Guri schimonosite de virulența unor acuzații absurde! Ridicole. Bul¬ver¬sată că acolo unde mă credeam în mijlocul unor îngeri ce-mi vor alina suferințele, m-am trezit deodată înconjurată de erinii cumplite! Cu misiunea să mă chinuie și să mă pe¬dep¬ses¬că pentru păcate grele pe care nu le știam, nu le conștientizam.
De fapt singura acțiune „benefică “ a acestui „proces al satanei“ a fost că a dis¬trus și bruma de „zidire“ ce mai rămăsese nespulberată de boală! Că „neputințele“ mele (des¬tul de multe la acea dată) s-au înmulțit vertiginos după... Că am intrat într-un carusel al dis¬trugerii și al autodistrugerii în care am rămas prizonieră iremediabil.
Că totul a avut efec¬tul unei avalanșe care a „măturat“ și-a distrus tot ce-a întâlnit în cale!
Asta se poa¬te numi „o acțiune benefică“ în sprijinul sărmanului însetat după o vorbă de în¬cu¬rajare? Da, poate, dacă îmi asum învățătura lui Voltaire, aceea că „tot răul din lume duce spre bine.“ Dar ce te faci dacă, după ce se trece cu buldozerul peste tine, nu mai ai puterea de-a te reconstrui altfel? Și rămâi să-ți „consumi“ o viață schilodită, amputată?
Însăși „Instituția Prieteniei“, pe care am venerat-o o viață întreagă, începea parcă să se fisureze, să se clatine, când tot interiorul meu se revolta și urla contra măștii care mi se punea pe chip.
„Nu sunt așa. Nu sunt un înger dar nici demon nu sunt. Nu pot fi!”- psalmodia sufletul meu chinuit. Mă întrebam la ce cataclisme să mă mai aștept de la viață și de la ceilalți, dacă cei pe care-i numeam „sărbătorile sufletului meu“ m-au pus la stâlpul infamiei!? M-au batjocorit și „s-au lepădat de mine“. Așa cum îmi cerea preotul în biserică la botez sau la cununie să mă lepăd de Satana.
Prima reacție după trecerea tăvălugului acelui „proces“ peste mine a fost că am rămas paralizată! Mintea refuza să proceseze derularea acelor evenimente ca fiind rea¬le. Se bloca pur și simplu. Pentru că dacă le-ar fi judecat le-ar fi încadrat la ru¬brica „im¬posibil“ să se petreacă vreodată. Nu mie. Tocmai mie - care însămânțez „ogo¬rul prie¬te¬niei“ atât de total! Și cu atâta smerenie și iubire.
Starea de paralizie mentală și afectivă a durat mult timp! Toată ființa mea respingea ca „pe-o blasfemie cruntă“ realitatea aces¬tor eve¬nimente! Nimic nu se putea petrece aievea. Totul trebuie că era plăsmuirea unor minți bolnave. Care puteau întina aurul cel mai curat cu o mâzgă vâscoasă!
Hulisem mul¬te lucruri în viață! Spirit rebel, mă ridicam contra minciunii și a ipocriziei în viața de zi cu zi! Și eram cunoscută ca o iconoclastă care spulberă litera, dar respectă spiritul unei dog¬me.
Niciodată însă, absolut niciodată, n-am fost acuzată că n-aș fi respectat ins¬ti¬tu¬ția Prieteniei! Că n-aș fi avut față de prieteni o comportare ireproșabilă, conformă celor mai înalte standarde! Că aș fi profitat de pe urma unui prieten sau l-aș fi batjocorit!
Și cum aș fi putut înfăptui asta, când „nevoile și bucuriile lor“ au stat întotdeauna înain¬tea alor mele. Când în preajma lor, de multe ori, îmi era teamă și să respir prea zgo¬mo¬tos ca să nu-i supăr cumva. Când îmi anihilam de-atâtea ori până și „instinctul de con¬ser¬vare“ pentru a putea fi alături de ei cu gândul și cu fapta - puternică și stră¬lu¬ci¬toa¬re - oricând ar putea avea vreo nevoie!
E drept că mă simțeam răsplătită din plin pen¬tru toată investiția mea în „ogorul sacru al prieteniei“. Că simțeam de-atâtea ori re¬văr¬sându-se asupra mea valuri de lumină și putere numai la gândul că ființează ase¬me¬nea oameni pe acest pământ binecuvântat. Și că eu, prin grație divină, pot respira același aer rarefiat al iubirii alături de ei.
Simpla evocare a numelui sau a imaginii lor era su¬fi¬cien¬tă pentru ca să mă umple de fericire. Mă consideram extrem de bogată, multimiliardara pla¬netei că puteam număra câțiva prieteni printre oamenii care relaționau cu mine în viață.
Prie¬tenii erau izvorul meu de apă vie! Dacă depuneam eforturi să-mi îmbogățesc cul¬t¬ura, să-mi multiplic și să-mi rafinez percepțiile asupra lumii fenomenale și spi¬ri¬tuale, dincolo de setea mea interioară de explorare a universurilor eram mânată și de im¬pe¬ri¬oasa dorință de a-i face să se mândrească cu mine. Nu să se rușineze. Și să-mi lărgesc din ce în ce mai mult paleta culorilor, prin care-mi filtram dragostea. Pentru a o întoarce asu¬pra lor și a întregii creații - mai vie, mai strălucitoare, mai puternică!
Singura acuză pe care mi-o puteau aduce Prietenii era că (deși în mod normal reu¬șeam să-mi țin sub control sentimentele, în limitele unei detașări rezonabile), eram câteodată bântuită de niște doruri năpraznice! Încât veneam asupra lor ca o tornadă (cum mă poreclise un iubit al meu) inoportunându-i poate câteodată cu prezența mea.
Asta probabil și datorită firii mele profund mistice care avea uneori nevoia tiranică să se convingă că acești oameni minunați există și în lumea reală. Că nu sunt niște simple plăsmuiri ale imaginației și a necesității mele acute de a fii iubită.
Și-atunci apărea o cerință despotică de a-i atinge! De ai privi. De-a le vorbi. Ca avarul încercat să-și numere arginții - pentru că numai așa poate simți bucuria extatică a posesiei comorii lui.
Iar dacă îi supăram vreodată cu ceva, asta se datora fără îndoială imperfecțiunilor caracterului meu. Asperităților și intransigențelor mele. Și în nici un caz valorizării obscure ori dubioase a acestui sentiment în cadrul propriei lumi interioare.
A fi deci acuzată că mă folosesc în mod abject de prieteni pentru a-mi satisface nu știu ce interese materiale sau sociale, reprezenta nu numai o imensă nedreptate ci și o lovitură de măciucă dată în moalele capului. Care-mi anihila complet personalitatea construită de-a lungul vremii. Centrată pe acest unic sentiment venerat și niciodată contestat de-a lungul numeroaselor mele prăbușiri.
În cele din urmă a trebuit să accept că e real. Mi se întâmpla să fiu ostracizată. Să fiu pusă la stâlpul infamiei. Și poate, din moment ce mi s-a petrecut, chiar o merit! Ce mai contează că lumea mea interioară și exterioară s-a prăbușit? Ori a dispărut? Și a lăsat în locul ei niște hârci înspăimântătoare ce-mi batjocoreau lacrima scursă tăcut pe fața împietrită?
Înlăuntru - întuneric și vuietul surd al prăbușirii! Înafară – doar ziduri ce mă strângeau și fețe ostile care rânjeau sardonic! Și peste toate astea se inflitra și se impregna în tot, grea, vâscoasă - înstrăinarea.
Nu mai aveam nici o direcție în care să merg. Nici un țel pe care să-l ating. Nu-mi mai păsa de nimeni și de nimic pentru că nici lumii nu-i păsa de mine. De vreme ce mă expulza din universul preocupărilor ei. Nu mai eram decât o străină. Într-o lume străină. În care nu mă recunoșteam nici măcar eu însumi.
Unde îmi erau culorile care mă împodobeau altădată ghirlandă și făceau deliciul tuturor cunoscuților mei? Acum totul era tern. Cenușiu. Fără vibrație. Și de n-ar fi fost durerea fizică năucitoare, aș fi putut crede chiar că am murit! Și dacă tot n-am făcut nimic bun în viață și sunt și o ființă abjectă care murdărește totul în jurul ei, pentru care rațiune să mă mai împotrivesc distrugerii provocate de boală?
De undeva, din străfundurile memoriei mai urca la suprafață câte o revoltă stingheră: „ce interes material josnic poți să ai când găzduiești și întreții pe cineva mai mult de un an sacrificându-ți singurătatea dragă, liniștea, tabieturile, odihna?”
De ce e un lucru negativ să încerci să ajuți pe cineva să își creeze un nou început în viață? Să-l înveți să aprecieze și să iubească libertatea? Independența? Să se aprecieze, să se iubească și să se pună în valoare pe sine? Îmbogățindu-și totuși neîncetat paleta culorilor ce-i pictează esențele pe pânza mirifică a vieții?
De ce e un lucru negativ să încerci să dăruiești și altora din prea plinul inimii tale? Să le arăți și altora alte și alte lumi pe care le pot explora? De aromele și frumusețea lor de care se pot îmbăta?
Că n-am avut întotdeauna puterea să mă ridic la cotele cele mai înalte în cadrul „misiei“ pe care mi-o asumasem cumva, de Pygmmelion ce trebuie să elibereze din marmoră frumusețea orbitoare ce-și plânge înlănțuirea?
De acord. Dar cine se poate lăuda (în afara eliberaților) că se poartă linear în cadrul manifestării, în arderea cea mai pură și mai incandescentă a ideii care zidește?
Evident că mai aveam și scăderi ori sincope datorate în primul rând rezistenței din ce în ce mai scăzute la oboseala fizică. Care se tot acumula în urma nenumăratelor nopți nedormite. La care se adăugau dureri din ce în ce mai mari în tot corpul, la nivelul tuturor încheieturilor și a mușchilor.
Cum să înțeleg ceva din acuzațiile aberante ce mi se aduceau? Când eu știam că la baza tuturor acțiunilor mele însămânțasem un gând curat de dăruire! De frumusețe! De creștere! Și mergeam neabătută pe drumul ăsta chiar dacă prețul plătit era subminarea gravă a propriei mele sănătăți?
Cum să înțeleg și să accept „rolul benefic, salvator“ al acțiunii în forță care mi-a subminat și bruma de încredere pe care o mai aveam! Pe care o mai puteam avea, izbindu-mă de atâtea neputințe, în forțele mele. M-au pregătit intens și la foc mare pentru confruntarea cu o boală foarte gravă – strivindu-mă din „iubire“ și ca să mă motiveze să lupt! Să mă fac bine!
Tot din „iubire“ față de mine au hotărât ei în locul meu pe cine iubesc și pe cine urăsc! Ce mă doare și ce nu! Ce pot să fac și ce nu! Ce am voie să gândesc, să vorbesc și ce nu!
Iar dacă am îndrăznit să spun că percepțiile lor în ceea ce mă privește sunt foarte departe de realitatea mea, m-au atacat virulent „demonstrându-mi“ că numai din ticăloșie nu vreau să accept ca indubitabile „adevărurile“ pe care mi le aruncau în spate.
Și totul țâșnea „iubitor“ din ei! Mă copleșea! Mă strivea într-o derulare nebunească! În virtutea principiului: „eu îți arunc adevărul meu sub formă de cărămidă în cap, iar dacă te va ucide - e , eu n-am nici o vină.“ Așa că mintea mi- a intrat în colaps, atâta vreme cât nu putea găsi nici o rațiune și nici o logică a inițierii acestui „proces“.
Dincolo de cutremurul care mi-a distrus trei prieteni și mi-a lăsat în loc trei dușmani, creierul nu mai procesa decât imaginea de apocalipsă a distrugerii! Se fixase și încremenise doar pe fotograma surpării coloanelor de templu ce-mi susținuseră până atunci zidirea interioară.
Nici faptul că o altă prietenă foarte bună, încercase cu multă duioșie să mă scoată din sorbul derulării la nesfârșit a imaginilor de coșmar din timpul „procesului satanei“, nu ajutase prea mult! Vedeam mereu fețe schimonosite în scuiparea năvalnică a unor „adevăruri oribile“ care își schimbau identitatea într-un iureș atroce! Ochi bulbucați și însângerați sub avalanșa acuzelor! Urlete pătimașe ce dizlocau pereții cuvintelor și le surpau înțelesul!
Prietena mea, cumva depășită și ea de înțelegerea faptului că încă depindeam într-o măsură covârșitoare de părerea altora despre mine — nu reușea să mă smulgă din acest carusel sălbatic al rememorărilor.
După consumarea tuturor revoltele interioare contra portretului hidos ce mi se făcuse de oameni ce pretindeau că mă iubesc, după ce am adus nenumărate argumentații ca avocat al apărării într-un recurs mental la procesul care mă bântuia iar și iar, ca un coșmar repetitiv, la acest recurs am căpătat dreptul (refuzat cu obstinație la cel real) să mă și apăr!
Să-mi justific (de ce sub cupola iubirii trebuie să justifici ceva?) acțiunile! Să rememorez niște momente, nu atât de multe pre cât aș fi vrut, când am fost lângă lacrima omului! Indiferent cine era acesta și căutând doar să alin și să ajut cu toată ființa mea.
Nu am pretins niciodată că aș fi vreun model de bunătate, dăruire, răbdare! De altfel, renumele de Recalcitrantă și Iconoclastă mereu ocupată să demoleze și să demonteze socluri, statui, concepte, dogme - era solid și binemeritat! Dar pretindeam că îmi conduc corabia vieții după un cod moral destul de înalt.
Și mai ales spuneam ( și o simțeam în fiecare fibră) că „am venit pe pământ sub semnul darului! Și sub pecetea lui vreau să-mi sărbătoresc aventura misterioasă și efemeră a acestei „clipe terestre“.
Că din prea multă pasiune, ignoranță, entuziasme copilărești, mai dădeam cu bâta în baltă și nu mă comportam conform celor mai înalte precepte morale, de foarte multe ori - perfect de acord!
De altfel, ori de câte ori conștientizam vreo greșeală comisă, aveam frumusețea s-o recunosc! Să-mi cer iertare și să repar - dacă era cu putință - răul făptuit!
Dar de aici până la acuza că acționez premeditat malefic pentru urmărirea unor neclare scopuri josnice - era o distanță uriașă.
Ei potențau ideea cu sugestia clară (repetată insistent și în forță) că e posibil ca eu să denaturez anumite evenimente deoarece creierul nu-mi mai funcționează cum trebuie! Că miliarde de neuroni îmi mor zilnic și nu se mai refac și din cauza bolii și din cauza vârstei! Că memoria îmi joacă feste penibile! Că probabil nici nu-mi mai dădeam seama cum acționez și ce vorbesc (eram în transă sau aveam crize de nebunie - nu mi s-a precizat), așa că în concluzie, eram un om pe ale cărui fapte și vorbe nu se poate pune bază!
Drept care e mai bine să mi se interzică orice fel de relații cu oamenii normali, în speță cei în apropierea cărora trăisem în ultima vreme! Pentru că aveam o influență distructivă asupra lor. Când mă înecau în această hazna - e clar cât de benefică și terapeutică putea fi acțiunea mea „de salvare“!
Dar probabil că mintea mea nu funcționează cum trebuie dacă gândesc că unui om deja căzut cu capul în budă - șocat de „năpasta“ (boala fizică) ce-a dat peste el, nu-i este de nici un folos copita măgarului ca imbold să se redreseze! Pentru că riscă să intre integral și definitiv în ea. Cu atât mai puțin cu cât știi că omul acela a ajuns la doctor pentru boala sa în ultima fază. După ce ani de zile a tras de el, tratându-și „neputințele“ fizice cu foarte multă asprime.
Dar, se prea poate ca acestea să fie doar reflexiile unei minți bolnave. Care a „pierdut contactul cu realitatea“, nu? După cum a decis inițiatoarea Procesului în calitate de „prietenă și psiholoagă“ imperturbabilă și zâmbitoare.
Unui om deja căzut, deja foarte complexat și pe vremea când era în putere că nu poate să facă multe lucruri, oricâtă energie, voință și ambiție ar înmagazina pentru a obține victoria îi este „de mare folos“ să-l sugestionezi că e un om de nimic, rupt de realitate, cu o memorie și o capacitate de a raționa distruse. Care ar trebui, eventual, să se ascundă în fundul pământului pentru a nu mai „inoportuna“ cu prezența sa și pe alții.
Nesfârșite, obositoare și chinuitoare erau monologurile justificatoare care se tot derulau pe ecranul minții mele! Dar totul era în van! Pentru că acuzatorii, după ce-și terminaseră acțiunea benefică de-a mă aduce aproape în starea de „catatonie psihică “ se estompaseră total într-o realitate care mie mi-era interzisă.
Ce simplu și ușor e să arunci pietre în capul unui om și-apoi să întorci imediat spatele. Fără să-ți asumi nici măcar responsabilitatea de-a admira rezultatul operei tale „eroice“! Niciunul din acuzatori nu și-a asumat consecințele inițierii unui astfel de proces de îndreptare cât încă eram în puteri! Știau că i-aș fi spulberat - și-aș fi râs pantagruelic de neghiobia aberațiilor lor! Precum nici unuia nici nu i-a trecut prin cap să-și asume răspunderea accelerării înfiorătoare a simptomelor bolii mele în urma intervenției lor! De unde atâta verticalitate și frumusețe?
Poate de așa ceva dau dovadă doar cei „rupți de realitate“, „cu memoria și creierul distruse“! Poate...
Așa se face că în cele din urmă am reușit (cu ajutorul celor dinafară și al infirmităților interioare) să-mi pierd unul din principalii piloni de susținere în viață: certitudinea că nu sunt singură.
În trecut, chiar dacă în arenă eram aparent solitară, aveam o lume interioară și exterioară invizibilă, extrem de populată! Care-mi erau de un real ajutor în toate luptele pe care le purtam cu mine și cu alții, încercând să fac față cât mai onorabil jocurilor de acceptare-neacceptare ale vieții.
Acum, pentru prima oară în viață mă simțeam complet părăsită în arenă, înconjurată și atacată de toți monștrii tuturor relelor din univers. Mă simțeam atât de copleșită de multitudinea și ferocitatea tuturor „problemelor“ cărora trebuia să le fac față! Luptele mele se dădeau pe atât de multe fronturi încât ajunsesem să mă simt din ce în ce mai depășită de întreg corolarul adversităților.
Câtă vreme mai aveam puterea să adăpostesc în mine frustrări, ranchiune, frici, invidii și chiar uri la adresa tuturor celor alături de care respirasem până nu demult, încă mai era bine! Chiar dacă acum - ca un Pilat din Pont multiplicat - se lepădaseră de mine instantaneu, cu oroare și evidentă ușurare! Încă era bine că mai era în mine ceva vibrație, negativă, dar totuși vibrație.
Adevărata prăbușire a catedralei din mine a început să se producă in momentul în care am început să uit! Mai întâi chipurile unor „amici de periferie“ ce-mi populau mai deunăzi spațiul și timpul. Apoi al celor pe care-i consideram prieteni (unii chiar îmi erau). Apoi a întregii omeniri în ansamblul ei. Încet, încet mi se ștergea din memorie chipul arhetipal al omului! Când cineva se apropia de mine aproape că nu mai înțelegeam nu cine e ci ce e.
Natura, care îmi fusese atâta vreme izvor nesecat de energii mă părăsise prima - sau o părăsisem? Totul căpăta consistența unei magme cleioase care se îndepărta de mine la distanțe astronomice! Lăsându-mă cumva suspendată înafara visului, înafara vibrației.
Cu o repeziciune extraordinară am început să UIT felii întregi din trecutul meu! Parcă eram prinsă într-un vortex - ce mă absorbea fără putință de scăpare! Cu toată bogăția de lumini și umbre ce mă alcătuiau ca rădăcini.
Tot ceea ce zidisem interior până atunci începea să se spulbere! Ca și când nici aș fi ființat vreodată sub acest soare! Care și el începea să se disipeze într-un vid ce înghițea totul neiertător.
Nu mai aveam trecut, nici viitor!
Prezentul nu mai avea nici o dimensiune a trăirii. Nici de întuneric nici de lumină. Totul încremenise în mine, sub privirile unei Gorgone Meduze înspăimântătoare!
Creierul era o mâzgă cleioasă. Inima așijderea. Iar dacă n-ar fi fost durerea cumplită care să mă străpungă și să mă țină cumva în chingă, poate c-aș fi crezut, cu bruma de conștiență pe care încă o mai aveam, că am murit. Oricum, apatia care îmi împâclise toate arterele corpurilor mele subtile, cotropitoare, era tot o moarte! Mai distructivă și mai parșivă decât cea reală pentru că-mi sufoca și mutila spiritul.
Când ai pierdut orice verticală interioară, orice repere morale, afective - mai mult - nici măcar nu-ți mai pasă nici de tine nici de alții, când nici măcar nu mai înțelegi vreo formă de manifestare și interacțiune dintre tine și tine, sau dintre tine și ceea ce este în spatele unui zid gros de ceață, ce mai rămâne?
Nu mai au nici o semnificație toate gesturile care se fac asupra mea. Precum și cele pe care le fac eu. Limbajul însuși începea să se transforme într-o necunoscută pentru mine.
Ce rost mai au, la ce folosesc aceste ritualuri zilnice, îngrozitor de obositoare, ale spălatului, îmbrăcatului, mâncatului, chiar și a respiratului, care începeau să-și piardă orice revelanță și coloratură a răului și a binelui, în această magmă inertă ce mă prinsese în șuvoiul ei și mă ducea cu ea, din ce în ce mai goală, mai pustiită.
Asezonată cu dureri cumplite, mâncam o mâncare stricată fără măcar să-mi mai pese de efectele ei asupra mea. Înghițeam lichide, medicamente, salivă. Din ce în ce mai murdară, mai plină de purici, mai apatică la tot ce venea dinafară asupra mea. La tot ce aș mai fi putut revărsa în afară.
Nici măcar nu mai puteam spune că totul curgea egal înspre și dinspre mine. Ci mai degrabă că totul împietrise și doar părea că se mișcă din când în când.
Din ce în ce mai mult, creierul (golit de gânduri, amintiri, de tot universul spațio-temporal ce mă însoțise până atunci în traversarea tuturor răscrucilor vieții) începea să se transforme într-o masă amorfă. Netraversată de nici o vibrație.
Mândrie, umilință, tristețe, bucurie, iubire, ură, frustrare - noțiuni care își pierduseră orice semnificație pentru mine. Dispăruseră din dicționarul meu interior. Programul de recunoaștere se ștersese de mult. Nici nu băgasem de seamă când! Totul nu era decât o împâclire atotputernică.
Nu-mi mai puneam nici un fel de întrebări. Și nu mai căutam nici un fel de răspunsuri. Pentru că nu mă mai interesa nimic. Legăturile cu celelalte corpuri - afară de cel fizic - fuseseră tăiate brutal. Tot ce era articulat în mine până atunci, în gândire, simțire, vorbire, manifestare, se aneantizase.
Nu mai eram decât o masă fizică care gemeam, urlam, mă mișcam în spațiul fizic al instinctelor primare. Al supraviețuirii la acest nivel.
În rest...totul se ocultase desăvârșit - existase vreodată și altceva? Nici timpul, nici spațiul nu mai aveau nici o noimă aptă a mă face să vibrez în vreun fel. La orice alt tip de stimuli (exteriori sau interiori) afară de durerea fizică.
Că aveam o mișcare, o curgere sau nu - nimic nu ajungea până la vreo periferie a înțelegerii mele. Nicidecum la vreun centru. Așa că...viața ca o moarte. Existență vegetativă. Inodoră, incoloră, care mă locuia repetitiv! Ca un perpetuum-mobile.
Într-una din aceste zile egale cu ele însele în „netrăire“ am plecat singură (deși chipurile eram îngrijită permanent) la toaleta din curte aflată la distanța astronomică de 25 de metri. După nenumărate bușituri, complet extenuată în urma chinuitoarei „aventuri“ de a străbate singură (în mai mult de o oră) cei câțiva metri, am ajuns la destinație. Dar la plecare, după numai un metru, nemaiavând nici un punct de sprijin, am căzut ca o scândură, cu fața, pe aleea cimentată și pietruită a curții în care locuiam.
Și pentru că toată bruma de energie pe care o mai aveam, o consumasem în încercarea de a ajunge unde aveam nevoie, zecile de tentative disperate de a mă pune în poziție bipedă au fost sortite unui jalnic eșec.
Eram precum un sărman gândăcel răsturnat de o rafală de vânt, care își mișcă frenetic piciorușele în încercarea zadarnică de a se întoarce invers. Cu singura deosebire - majoră - a potențialului de energie vitală investit, eforturile au fost la fel de inutile. N-am putut nici măcar să-mi întorc obrazul rănit. Zdrelit de contactul dur cu cimentul și pietrișul aleei pe care căzusem. Sângeram, dar am fost incapabilă să-mi întorc obrazul pe partea cealaltă.
Și cum zăcutul greu, fără nici un control al mușchilor, pe burtă - îmi bloca aproape în totalitate procesul respirării (și în condiții normale destul de dificil) am început să răcnesc după ajutor! Doar-doar, mama, care meșterea în garajul din spatele casei cu muzica dată la maxim, mă va auzi.
Am răcnit până n-am mai avut voce. Până am răgușit complet. Și-am reușit să alertez toată strada. Oamenii stăteau agățați de gardul de plasă privindu-mă cum mă zbat. Fără nici o posibilitate de a mă ajuta dincolo de o poarta zăvorâtă.
Când în sfârșit, admonestată de vecini, mama a venit să mă ridice de jos, să mă târască până în casă unde mi-a dat drumul în pat am căzut într-un fel de somn-letargic. Așa, murdară de țărână, pietriș și sânge - de care nu s-a obosit să mă curețe.

***


Scânteia


Când mi-am revenit tot corpul mă durea înfiorător de la atâtea izbituri de asfalt. Și printre gemete de durere am auzit o voce care-mi spunea: „a venit Vasile, iubitul tău din Călărași să te vadă!“
Mi-au trebuit minute bune să procesez informația. Să înțeleg ce-mi spune. Să caut sub nisipurile atâtor chipuri și noțiuni pe care le îngropasem demult sub lespedea uitării, într-un fel de implozie necontrolată.
Apoi, prin ceața privirilor am văzut apropiindu-se de patul suferințelor mele un chip familiar. Parcă drag cândva. Încă foarte confuză, nu înțelegeam prea bine ce se petrece. Nu vedeam decât agitația febrilă a mamei, în jurul meu, ca să-mi șteargă fața. Plină de pământ, pietriș și sânge închegat, cu vată și spirt. Asta la patru ore de când căzusem.
Mă obosea atât de mult toată această agitație târzie, încât pur și simplu i-am cerut hotărât să părăsească camera.
Aveam nevoie de liniște să mă pot concentra asupra persoanei care venise să mă viziteze. Și care se apucase să-mi curețe chipul. În timp ce ea îmi curăța fața cu spirt, mi s-a limpezit privirea. Și m-am putut scufunda în ochii lui.
M-am cutremurat!
Din trecut, din vremuri imemoriale, simțeam cum mă acoperă ca un lințoliu pufos, protector, o înțelegere adâncă ca o genune! Sfâșietoare în compasiunea ei vibratilă!
O empatie atât de dulce și de tandră mă cuprindea în brațe ca într-un pântece cald! Și mi-alina lacrima neagră, că aproape mă durea șuvoiul copleșitor de trăire în suferința mea, cu-atâta iubire și bunătate!
Ca un fulger care biciuiește cerul zgâlțâindu-l din temelii - așa a venit peste mine revărsarea de compasiune și iubire Dumnezeiască! Să-mi spargă carapacea de Niobe în care mă ascunsesem! Poate de prea multă urâțenie, de prea multă monstruozitate! Un fulger care să-mi smulgă masca imobilă de pe obrazul vieții!
M-am scufundat în privirea lui și un ocean de tandrețe m-a împresurat! Luându-mă într-un prizonierat sfâșietor de dulce. Și din ochii lui au început să curgă lacrimi fierbinți! Îmi săruta mâinile și plângea!
Plângea și mă ruga să-l iert! Să-l iert dacă mi-a greșit vreodată! Dacă a fost prea aspru sau m-a rănit cu vreun gest ori vreun cuvânt. Îmi săruta mâinile și mă ruga plângând să-l iert că nu și-a dat seama cât de bolnavă sunt. Că m-a respins, poate, de-atâtea ori, a fost poate rău uneori, când se simțea copleșit de iubirea mea tumultoasă.
Eu mă oglindeam în ochii lui și încercam să recuperez din faldurile beznei, crâmpeiele de amintiri în care mă învăluia tandrețea lui fluidă. Mă oglindeam..Mă oglindeam și deodată, ca o explozie de lavă purificatoare, a coborât peste mine ca o binecuvântare celestă amintirea!
Mai văzusem cândva acea revărsare de compasiune profund vibratorie! Îmi mai scăldasem cândva sufletul rănit de groaza pierderii în brațele morții a surorii mele, în ochii lui. În apele întunecate de-o durere aproape tangibilă ale ochilor lui. Mai palpasem cândva, într-o secundă de grație, acel suflet extraordinar de sensibil, de-o duioșie rafinată și extrem de fragilă! De care mă îndrăgostisem fulgerător și iremediabil atunci!
Și dacă Pronia Cerească mi-l trimisese atunci să-mi îmblânzească talazurile de furie, de durere și revoltă că moartea ia în stăpânire o ființă atât de tânără fără să întâmpine nici un obstacol, acum mi-l trimisese ca să topească împietrirea înghețată în care mă refugiasem! După ce punctul critic al suportabilității suferințelor fusese depășit cu mult!
Doar m-a privit cu acea durere compasivă care aproape-l surpa sub povara ei și am simțit cum zidurile care îmi acopereau universul încep să se clatine. Să se crape și chiar să se prăbușească.
M-am privit în lacrima din ochii lui și parcă pentru prima oară m-am văzut! M-am văzut cu acea privire totală! De deasupra timpului și-a spațiului! E un non-sens? Categoric nu. Poate doar în lumea fenomenală. M-am văzut și m-am îngrozit! Astfel că întrebarea lui obsesivă adresată sorții, destinului, vieții: de ce, de ce? a început să dospească în mine alte valențe!
Mult mai dramatice! Întrebări ce angrenau în mine energii mult mai subtile, venind de dincolo de dimensiunea cunoscută spațio-temporală.
Ce ți-ai făcut? Ce ai permis altora și ție însuți să-ți facă? Factorilor exteriori și interiori?! Cărora le-ai permis să-ți mutileze lumina din tine! Astea sunt întrebări mult mai pertinente și la obiect!
Că în oglinda din ochii lui am văzut o arătare hidoasă, scheletică, încă n-ar fi fost nimic. Dar am văzut o hidoșenie neputincioasă. Deodată mi-am amintit. Ce revelație cutremurătoare!
Cândva mă oglindeam în ochii lui ca iubită! O iubită zănatică ce venea asupra lui cu toate avalanșele, dezghețurile și trezirile la viață ale primăverii tumultoase.
El, o ființă a tonurilor calde, pale, rafinate - se simțea cumva agresat de mine! O ființă a tonurilor tari, vii, fremătânde!
El se simțea copleșit de erupțiile mele vulcanice! De evantaiele de ruguri cu care-l împresuram! De altfel, într-o scrisoare mă numise tornadă! Și-mi spunea rugător: „Nu merit eu iubirea ta. Ești prea mult pentru mine. Tu meriți să te iubească un bărbat puternic, care să aibă ce să-ți dăruiască. Eu abia mă târăsc pe mine, nu am nimic de dăruit!“
Eu râdeam în hohote și-i spuneam că nu vreau nimic de la el! Că mi-a dat deja totul prin simpla lui existență! Pentru că a permis într-o clipă de grație sufletelor noastre să se scalde într-o aceeași lacrimă-lumină!
În rest...nu poți opri iubirea să curgă! Cum nu poți resorbi un fluviu! Cu foarte multă trudă îi poți devia doar cursul! Îi poți construi diguri înalte care să-i acopere frumusețea, dar nu-l poți anihila.
Râdeam și-i spuneam că pot face multe la cererea lui! Mă pot lua la trântă cu întreg universul pentru el!
Un singur lucru nu pot (și nu vreau) face: să ucid iubirea!
Pot să opresc șuvoaiele de poeme cu care-l împodobeam! Pot să ocultez toate evantaiele multicolore prin care iubirea mea dansa în lume! Pot eu însămi să mă retrag în penumbră ca să nu-i mai rănesc culoarea! Asta dacă ceea ce vine de la mine nu-l bucură și nu-l îmbogățește. Universurile vor înflori de dragostea mea pentru el și dacă el refuză să împărtășească cu mine elixirul iubirii.
Râdeam și spuneam că știu să mă predau iubirii necondiționat! Drept care iubesc dincolo de gest și cuvânt! Dincolo „de-a cere“ „și-a face“ ceva. Râdeam și nu înțelegeam spaimele lui! Spaimele că „tornadele” mele îi pot tulbura locuirea călduță într-o semi-vocală fragilă! Chipurile într-o „non-manifestare“ dorită!
Iar acum, oglindită în ochii iubirii și-a strălucirii de altădată - imaginea era în¬fri¬coșătoare!
Unde era sălbăticiunea mândră care înfrunta toate universurile pentru a-și apă¬ra lumile ei fantastice? În care cuvântul vibra lumina în forme mirifice! În care to¬tul avea vibrația focului și-a gheții în modulații rebele? Unde era sălbăticiunea pu¬ter¬ni¬că în ființa larvară ce uitase tot universul și se uitase și pe sine?
Și cum se putea în¬fă¬țișa iubirii atât de jalnic?!
Când iubirea este putere și frumusețe!
Nu mi se părea că greșeam profund față de divinitate? Față de univers? Ucigând lumina din mine! Vibrația din mine! Sărăcisem benevol orchestrația lumii de nota mea unică! Omorâsem Dumnezeirea din mine?
Pentru că iubirea este Dumnezeu și Dumnezeu este iubire.
N-am fost niciodată o credincioasă practicantă. Dogmele mi-au fost străine și chiar dușmănoase uneori. Dar mă consideram cândva o ființă religioasă, mistică. Crezând în toate atributele creației, iubirii, îndumnezeirii.
Nu știu prea multe idei- forță din Biblie, dar cunosc una mai presus de toate: „că omul e făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.“
Poate n-am fost niciodată o persoană extraordinar de inteligentă sau de talentată, dar în mod sigur mintea mea de poetă și de ființă cât de cât alfabetizată și cultivată nu și l-a putut imagina niciodată pe Dumnezeu ca pe un vierme ce se vaită neputincios sub toate vânturile ori vânticelele vremii! Fără conștiință de sine! Zburătăcit și strivit sub toate adversitățile lumii!
Ridicolă, hilară imagine, mai mult – o blasfemie! Alături de ea imaginea copilărească a unui Dumnezeu ca un moș Crăciun - bunic sfătos, călărind norii- are dimensiuni megalitice și scuza unei viziuni candide în simplitatea ei!
Dacă imaginația mea creatoare a zburat vreodată mai sus de vârful nasului, dacă vibrația mea a îmbrăcat măcar o dată mantia curcubeului, atunci ar trebui să-mi fie o rușine cumplită că mi-am prostituat în așa hal lumina din mine!
Că m-am lăsat prinsă în acest maelstrom abject al unei sinucideri lente, aproape inconsistente! Sub anestezicul puternic al apatiei! Al non-vibrației!
„Omul după chipul și asemănarea Tatălui!”...
Așa să fie?
Ești exemplificarea cea mai bună, oare? Dacă nu, ce faci Oana ca să fii într-adevăr?
Și, mai ales, ce măsuri iei să stopezi alunecarea aceasta parșivă în ceva mai rău decât moartea?
Amintește-ți: „un gram de practică face cât tone de teorie“!
Amintește-ți, reamintește-ți!
Gând, vorbă, acțiune! Cu o distanță cât mai mică între ele. Până la trecerea fulgerătoare la faptă!
Începând de Acum!
Nu de mâine! Nu de luna viitoare! Nu de viața viitoare!
Clipa de-acum, o dată pierdută, nimeni nu ți-o mai poate înapoia! Iar curgerea sau necurgerea clipei tale viitoare, în această structură fizică, nu depinde de hotărârea ta. Poți să mai beneficiezi sau nu de grația clipei ce va să vie!
Deci...acțiune!
Și încep printr-o evaluare cât mai exactă și cinstită a situaței în care mă aflu Acum.
Și pentru că spiritul sălășluiește și are nevoie de vehicolul numit trup să începem cu el. Cum arată?
Un schelet ambulant. Cu mici goluri - cred că ușor se pot învăța pe el la lecția de anatomie - cele 208 de oase ale corpului uman. De ce a ajuns să arate ca al deținuților? Deținuții eliberați din lagărele de concentrare la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. (După evaluări ulterioare aproximative aveamsub 40 de kg...) De ce acest dezastru?
Răspunsul este evident: pentru că niciodată nu l-am iubit! Niciodată nu l-am tratat cu grijă, cu duioșie, cu tandrețe.
I-am cerut foarte multe! L-am pus să-și depășească limitele de foarte multe ori! L-am bicuit să dea mai mult, și mai mult, l-am adus de multe ori până în pragul colapsului. Niciodată n-am fost blândă cu el. Iubitoare. Niciodată, dar absolut niciodată nu i-am mulțumit pentru că m-a purtat. Că m-a purtat mii și mii de kilometri în viermuiala activităților zilnice.
Să nu mă ascund acum sub pălăria bolii! Ori a mediului înconjurător! A oamenilor ostili din jurul meu!
Știu foarte bine că eu sunt vinovată în totalitate de situația dezastruoasă în care am ajuns.
Unde am uitat iubirea?
Unde am pierdut iubirea?
Dacă eu nu m-am iubit pe mine - cum puteau alții să mă iubească?
Dacă eu îmi disprețuiam și chiar îmi uram trupul, atunci când nu-mi era indiferent, ce energii emiteam în jurul meu?
Nu știam oare că ceea ce urăsc și disprețuiesc cheamă forțele distrugerii să asaneze locul? Că „sanitarii universului” au îmbrăcat pentru mine forma fizică a mamei și surorii mele, e mai puțin important. Postura de victimă mi-am creat-o singură prin neiubire! Antagonismul dintre ce am fost chemată să fac în acest cofrag, al acestei clipe trecătoare și ceea ce-am făcut eu, purtarea irațională, bezmetică, a fost atât de mare, încât se cerea un cutremur să-mi dizloce orbirea.
Împrejurările, mediul, oamenii care m-au luat drept țintă: doar unelte prin care divinitatea m-a tras de urechi. Să-mi amintească că n-am voie să distrug ceea ce nu-mi aparține. Este doar împrumutat.
Îmi place oare în ce hal de decreptitudine am ajuns?
Am permis „templului“ sfânt pe care Creatorul l-a sculptat cu atâta dragoste pentru a avea unde să ascundă o moleculă din lumina Lui ca un dar, ca o comoară de o valoare inestimabilă, să se surpe în el însuși!
Ca între fălcile hulpave ale unui balaur ce se autodevoră.
Cum pot măcar pretinde că am celebrat vreodată iubirea dacă îmi permit să apar în fața ei în veșminte de lepros?
Unde-mi sunt „podoabele“? Pe care le primisem din abundență ca să pot sărbători cu fast ritualul magic al iubirii? Ce fel de sacralitate am dat luminii ce mă învăluia, din moment ce am permis tuturor cariilor, ruginii, moliilor - să ciumpăvească lucrarea divină de tot ce are mai strălucitor în pulsația clipei efemere?
Tot ce am avut, am, sau voi avea vreodată, este un dar! Care se potențează căpătând valențe infinite, în funcție de valoarea pe care o ofer eu însumi conținutului! Conținut ce se mișcă în țesătura miracolului, fecundând-o!
Nu-ți amintești? Cine spunea: „Am venit la voi, printre voi, sub semnul Darului și așa vreau să exist, să respir“?
Erau doar niște foneme ce le pescuisem din Akasha-loka? Niște forme gând lipsite de conținut, nedigerate, neamprentate, neînsumate de propriul meu eu, unic într-o irepetabilă clipă?
Simțeam cum irumpe printre crustele rănilor, fragil și puternic totodată (precum ghiocelul îmblânzește și străpunge crusta tare și înghețată a pământului) reproșul învăluit într-o tristețe blândă! Amintirea-reproș care încerca să mă scoată din mortificarea în care mă clădisem prizonieră!
Prizonieră mai cu voie, mai fără de voie!
Din neiubire și nebăgare de seamă: „Tu, tu erai aceea care spuneai, simțeai și trăiai vibrând până la incandescență sub semnul Darului! Tu puneai la dospit cu pioșenie în cuptoarele Magiei Darului, bucățica ta de pâine harică! Pâine pe care s-o frângi la Cina zilnică cu oamenii întru Împărtășire!”
Da, eu, eu eram dar...
Și dintr-o dată m-a despicat un Fulger!
Clipă de Magie ce cântă pe strunele spațiului-timp dilatându-te și comprimându-te simultan! Pentru a vibra măcar o secundă pe frecvența luminiii pentru o Înțelegere Iluminatorie!
N-a fost falsă. N-a fost nici slabă. Nevolnică nici atât. Și totuși. Trăirea mea sub amprenta vibratorie a darului nu m-a putut apăra de nimc exterior! Pentru că am (mi-am) subminat din interior puterea magică! De îmbogățire pe toate palierele ființei a Darului!
Pentru că întotdeauna am revărsat numai în afară ceea ce culegeam cu atâta trudă și foame devoratoare de cunoaștere de prin universuri! Care m-au numărat aleatoriu în epiderma lor cântătoare. Pentru că am considerat că pot face risipă de daruri altora, însetați și înfometați sau nu!
Nu am stat să judec, să discern cine și cât se perpelește în nevoi! Cine și de ce își reclamă răsunător o bucățică de cer, un crâmpei de curcubeu!
M-am străduit să învăț să privesc viața ca pe o binecuvântare! Atentă să percep și să alin vibrația de durere din pulsația inefabilă a semenului meu! Am învățat să privesc și să mă minunez de miraculosul Darului în tot ceea ce disloca aerul în afara mea! În tot ce manifestau jocurile divinatorii ale creației într-o continuă curgere și metamorfozare.
Da, e bine, e frumos să revărs asupra tuturor ce am strâns avar în peregrinări solitare! Urzicându-mi adesea variabilele fragile ale culorilor de înaltă vibrație! Dar de ce nu am putut niciodată să mă văd pe tine însămi ca pe un dar? Să mă dăruiesc pe mine însămi mie!
Ca pe cea mai bogată și sacră bineuvântare a universului manifestat!
De ce nu m-am gândit vreodată?
De ce am acționat întotdeauna ca și când între ceea ce fac eu și ceea ce sunt ar fi o falie? Ba chiar o contradicție...
De parcă aș sluji Luminii separat! În interiorul meu și înafara mea! Ca în două lumi diferite! De parcă aș putea ființa în ambele, fără să fac nici o legătură între ele!
Într-o dedublare șchioapă și oarbă de chintesența creației. De ce? Pot sau nu pot ști acum. De ce nu am curs unitar în scocul miraculos al vieții atâta amar de vreme?
Aproape că nu pot descifra codul „întâmplării” de-a fi?! Sau poate că ȘTIU. Prea dureroasa despărțire de sine în nonvibrația iubirii a ceea ce SUNT în curgerea duală a VOINÞEI DIVINE! Deși am ars în gest, în cuvânt, în acțiune – fără precupețire, total, am vibrat în iubire oarecum infirm! Am purtat, ascunsă cu grijă în mine, ca pe o cangrenă, ca pe un foetus mort, mumificat, NEIUBIREA!
Ne-iubirea și lipsa aprecierii de sine! Ceea ce eroda, impurifica curgerea și parcurgerea în spirala luminii a propriilor sim¬fonii. Acționând neunitar cu mine însumi, mi-am băgat singură în cetate calul troian! Mi-am șubrezit zidirea! Contradicțiile manifestărilor mele în dualitatea răz¬boa¬ie¬lor -interioare și exterioare- mi-au transformat construcția într-un joc de domino! Ex¬pus pericolului prăbușirii totale în orice moment.
Mi-a scăpat din vedere că nimeni și ni¬mic nu mă poate distruge atât de cumplit și de total ca mine însumi! Că cea mai im¬por¬tantă lecție a iubirii care trebuie învățată și crescută (pentru că nimic nu se naște matur) este cea a iubirii de sine.
Nu era deloc suficient (cum mi se părea) să revărs asupra alto¬ra ceea ce am primit (împrumutat) din univers, dar asupra mea nu!
Nu-i deloc suficient să-mi exersez capacitatea de a vedea lumina numai din alții- aproape instantaneu! Iar lumina din mine s-o bag sub oboroc. Dacă nu poți să fii în armonie cu tine însuți , cum să fii în armonie cu universul care cântă în infinite arpegii!? Cum să fii vibrația multifațetată a fiisnței miriapodice ce ne conține?
Amintește-ți, după cum spunea un poet (citat din memorie), iar și iar: „când între patru pereți și întuneric tu pe tine te dori - nu lovi într-o singură coardă“...
Dacă universul, prin cei mai apropiați reprezentanți ai mei (părinții) m-a amprentat dur, (pe vremea copilăriei – când nu aveam nici forța nici discernământul de a-mi construi o armură.), dacă s-a încercat mutilarea mea cu o imagine debordând de negații: ne-iubirem lipsă de talent, nepricepere, nebunie, dacă prin repetare - an după an - mi le-au fixat cu fierul roșu în memoria conștientului și subconștientului, odată cu maturizarea intelectuală și afectivă am făcut mult prea puține pentru a schimba programarea! Programare ce mi-a fost impusă atunci când eram prea crudă și neinformată ca să mă pot apăra.
Ce scuză am că de-a lungul nenumăratelor mele surpări și reclădiri în arhitecturile mereu în schimbare ale vieții fenomenale, afective și spirituale am perpetuat aceste codificări negative dintr-o inerție fatalistă, stupidă și aberantă?
Am adunat de-a valma diamante de prin toate universurile! Dar le-am îngrămădit sub cenușa reziduală a numeroaselor mele scrumiri! Fără să-mi dau seama că în acest fel le mătuiesc strălucirea. N-am realizat nici că, deși tot ce-am adunat cu trudă și migală am împărțit generoasă tuturor, mulți nu vor recunoaște diamantele primite în dar! Pentru că sunt ascunse sub mătuirea cenușii din mine.
Așa multe din darurile mele au fost risipite , poate, în van!
Când primești în dar de la un cerșetor un bănuț murdar îl arunci scârbit, de frică să nu te contaminezi de cine știe ce boală! Nu-ți vine să-l speli, să vezi că este din aur pur. Că are înmagazinat în structura lui informația cea mai rafinată și strălucitoare a soarelui.
Stă în firea umană să disprețuiască esențele pure dacă vin spre ea în straie simple, umile! Ne fură ochii doar ce are fast , strălucire. Chiar dacă de sub ambalajul opulent ne rânjește hâd doar nimicul.
Așa că din cauză că nu mi-am împodobit fastuos trupul și spiritul (din pricina lipsei de iubirii și de ne-apreciere) multe din darurile mele așadar au fost aruncate cu dispreț.
Deși erau diamante de multe karate s-au fanat în atingere cu dizarmoniile mele.
Numai cei puternici, adevărați Șlefuitori de suflete, de spirite au știut să răzuiască cenușa și să pună în valoare strălucirea orbitoare, multifațetată, a diamantului.
Dar ȘlefuitoriI sunt oameni împliniți, ce-și ajung lor înșiși!
Pot comunica și se pot bucura împreună cu tine de bogățiile universului!
Dar nu au o stringentă nevoie de tot ce poți tu dărui.
Adevăratele daruri sunt cele făcute celor cu adevărat însetați de lumină și a căror lacrimă oarbă îi împiedică să vadă frumusețea universului.
Ca să poți întradevăr exista și respira sub semnul darului așa cum simt că este misiunea mea sacră din acestă existență, va trebui, mai mult, am datoria sfântă să am grijă de mine! Și implicit ambalajul darurilor mele vor căpăta o altă strălucire, oamenii le vor valoriza altfel! O altă potențare a lucrării lor la nivel subtil se va pune în mișcare.
Nici o marfă nu se vinde dacă are un ambalaj jerpelit!
Voalul sărăciei miroase (și impregnează) a sărăcie și ocultează și cea mai de preț comoară.
Așa că ... dau drumul energiilor transformatoare să asaneze „mlaștinile“!
Odată conștientizată problema și clarificate cauzele care m-au adus într-un unghi mort, dincolo de care nu mai există decât instincția, dacă „nu tai nodul gordian” - ca cea mai simplă și hotărâtă cale de rezolvare a tuturor problemelor, nu am decât să mor!
Astfel încât nu mi-a mai rămas decât să urnesc angrenajul acțiunilor. Am făcut o evaluare corectă a situației dezastruoase în care mă aflu acum! Pe toate palierele existenței. Deci acțiune!
Și pentru că sunt în pericol iminent de a-mi distruge complet ambalajul spiritului, care concret este corpul meu - la acest nivel trebuie să iau primele măsuri! Ce-mi distruge structura fizică cel mai mult, dincolo de importanța covârșitoare a factorilor psihici, afectivi și spirituali? Evident - hrana.
Mâncarea alterată și care conține foarte mult cupru ce mi se servește zilnic. Parcă premeditat să mă ajute să dau „colțul“ mai iute. Deci trebuie exclusă imediat și total Despre cum să-mi fac eu cumpărături sau să-mi gătesc, deocamdată nici nu se poate pune problema. Singura cale de-a nu mă mai lăsa otrăvită de rude era să refuz orice mâncare gătită de ele. Și să mănânc pur și simplu numai pâine goală. Măcar așa n-o să mai regurgitez tot ce mănânc.
O altă problemă a decrepitudinii fizice totale e atrofierea musculară. Cauzată de nemișcarea aproape totală în care m-am țintuit benevol. Din cauza durerilor provocate de contracțiile musculare permanente. Durerea, mai mult sau mai puțin acută, n-a încetat nici o clipă.
Dar nemișcarea mi-a topit musculatura.
Mi-a lăsat doar un schelet care nu se dezarticulează pentru că-l oprește pielea. Am fost o ființă sportivă. Știu ce înseamnă disciplina unui antrenament consecvent. Și totuși m-am lăsat distrusă de conlucrarea diverșilor factori exteriori și interiori cu o indiferență criminală.
Prin ce am demonstrat eu creației cî nu merit acele dureri atroce?
Prin nimic. Am arătat doar că nu-mi pasă!
Iar Creeația a izbit puternic în nepăsarea mea! Ca să-mi dizloce încrâncenarea! Încrâncenare prin care mă lăsam devorată de sorbul nimiciri! Fără nici o luptă. Fără nici un țel. La cât eram de terminată mare lucru nici nu aveam forța fizică să fac.
Dar măcar o părere, o umbră de gimnastică, chiar în poziția orizontală, aproape permanentă, puteam să fac!
Desigur, niște simple îndoiri ale membrelor superioare sau inferioare pe o structură musculară atrofiată, contractată și foarte rigidă, nu poate decât să provoace dureri! Dureri și mai terifiante decât cele de până acum! Dar asta e. Trebuie să suport consecințele hotărârilor, sau nehotărârilor mele dezastruoase pe care le-am luat până atunci!
Doare? Continuă. Doare și mai tare? Continuă.
Trebuie să demonstrez în practică Divinității și mie însumi că am ales viața!
Și că sunt dispusă să fac ceva ca s-o valorizez! Chiar de pe buza prăpastiei!
Că mă sustrag, indiferent de consecințe, deliberat și hotărât tăvălugului distrugerii!
Că salut viața! Reîntoarcerea ei în trupul și spiritul meu! Aproape mumificate de privirea mea interioară mortificată
Faptul că am schimbat radical modul de raportare la bătăliile vieții s-a văzut aproape imediat. În atitudinea celor din jur. Care nu numai că n-au comentat hotărârea mea în ceea ce privește crochiul de gimnastică pe care-l încercam, dar am primit chiar încurajări să continui pentru a „putea să mă înzdrăvenesc“. Suficient încât să mă pot întoarce în garsoniera mea.
Unde să mă descurc de una singură. Să scape și ele o dată de “povara” îngrijirii mele.
Cel puțin la nivel declarativ lucrurile se mai destinseseră. Ce gândeau ele cu adevărat despre abordarea complet diferită a bolii pe care o manifestam, încetasem de mult să mai ghicesc. Pentru că de nenumărate ori în viață m-au surprins cu decizii năucitoare.
Fără să mai consum energie punându-mi întrbări fără rost, m-am ținut zilnic de programul stabilit. Chiar dacă durerile erau atât de mari încât aproape leșinam. Iar disperările mușcau atât de adânc mine, încât de multe ori acționam ca într-un fel de transă, parcă teleghidată.
Nu era strălucit, dar conform principiului că acțiunea e superioară non-nacțiunii măcar dizlocam aerul din jurul meu, care începuse parcă și el să se pietrifice.
Era greu, foarte greu și parcă totul era în van!
Dar continuam să mănânc numai pâine goală. Măcar nu mai vomitam toată ziua. Și să fac bruma de mișcare pe care o puteam face. Cu o imunitate aproape de zero. Pusesem în mișcare încăpățânarea specifică zodiei. Aceea de a acționa într-una, indiferent de finalitate.
Iar Pronia Cerească mi-a răsplătit eforturile și perseverența. Mai mulți factori exteriori au conlucrat excelent pentru a mă scoate de sub IMINENÞA MORÞII. Care mă pândea tăcută, gata să mă ia, izbăvitoare sau nu, din acest Auschwitz pe care mi-l pregătiseră rudele mele.
Apoi venirea iernii cu zăpezile și frigul ei. Care a dus la un consum crescut de lemne, necesar încălzirii camerei în care locuiam. Ceea ce-a activat puternic zgârcenia furibundă a surorii mele. Observând că provizia de lemne se topește văzând cu ochii, a început să-mi solicite imperios să mă mut înapoi în garsoniera mea.
După care, nevoia stringentă de ajutor a unei familii venite din Moldova. De a scăpa din bojdeuca în care locuiau temporar care avea acoperișul spart, prin care puteau admira liniștiți luna întinși în pat.
Astfel că propunerea lor de ai primi să locuiască împreună cu mine în garsoniera mea a fost salutară. În schimb, s-au obligat să se îngrijească în toate trebuințele mele de bolnav neputincios. Și s-a cuplat foarte bine cu cerința avară a sorei mele de a nu-i mai consuma lemnele.
Toate astea m-au scos de sub “îngrijirea” cu finalitate morbidă a familiei tale.
Încă o dată Dumnezeu și-a aplecat privirea iubitoare, compasivă asupra mea. Demonstrându-mi că atunci cănd aduc măcar un strop de cinstire Vieții toate elementele universului concură spre a-mi netezi arena bătăliilor mele. Îmi repetam astfel mereu ideea-forță: „dacă tu faci un pas către Dumnezeu, Dumnezeu îi face pe ceilalți zece către tine“.
Că pașii dintre tine și Divinitate pot fi parcurși instantaneu, sau după ani ori veacuri de căutări sau dospiri în „cuptoarele suferinței“ depinde doar de ființa umană! De Liberul ei Arbitru de a-și fugări propria coadă o secundă sau un veac!
Cei șapte sau zece pași sunt de dealtfel iluzorii!
În esența ta nimic nu te desparte de Dumnezeu, faci parte integrantă din El!
Oricum, față de mine Pronia Divină își arătase îndurarea din plin. Scoțându-mă din acest prizonierat malefic și la propriu și la figurat - întru-cât eram închisă cu cheia în curtea rudelor mele. În care ajunsesem aproape să nu mai pot respira.
Surprinzătoare- sau poate nu- hotărârea mamei de a-mi încuia poarta, spre a nu mai permite accesul noii mele prietene - de altfel și singura care mă vizita zilnic - pe care n-o suporta din cauza remarcilor ei la adresa îngrijirii pe care mi-o acorda. Acest act extrem, în loc să mă demoralizeze, să mă înfrângă (după cum spera ea) mi-a dat „muniție“ să lupt pentru viață.
Deja mersese mult prea departe. Nu-i ajunsese că mă distrugea psihic și fizic zilnic. Vroia să-mi ia și puțina și iluzoria libertate că pot face ce vreau, transformându-mă într-o prizonieră reală, când eram oricum aproape în totalitate o „prizonieră a patului“.
Ce resurse de forțe nebănuite s-a activat când mi-a fost luat cel mai de preț dintre darurile lui Dumnezeu - libertatea, nu știu!
Sau poate era doar o manifestare a negativismului meu turbat, constatat de fostul meu soț, care spunea tuturor, mai în glumă mai în serios :„dacă vreți să obțineți ceva de la nevastă-mea spuneți-i să nu facă un anumit lucru, că atunci sigur îl va face!“
Dar orice o fi fost, cert este că ființa umană, înghesuită rău într-un colț poate să ofere surprize! Să-și concentreze energii nebănuite (în bine sau în rău) în scopuri neașteptate! Și tocmai atunci când credeai că totul e pierdut!
Există o singură condiție pentru ca aceste „miracole“ să se producă: aceea ca gândirea ta să fie vie! Fremătătoare, nu vegetativă! Nu flască ca de moluscă!
Cât de puțin, cât de înspăimântător de puțin, cunoaștem despre om! Despre noi înșine! Așa ajungem să ne înminunăm pe noi! De ce suntem în stare să creăm sau să disturgem când punem în mișcare energiile voinței!
Ca o binecuvântare a venit, a fost simțit și primit darul reîntoarcerii în locuința mea! Petrecut cu o zi înainte de trecerea într-un nou an! Altă perspectivă. Alți zori dospeau pentru mine pe cerul speranței! Alte și alte posibile miracole! Oricum, la nivel interior, vibratoriu, saltul făcut a fost uriaș! De la mediul ostil, murdar - și fizic și psihic - la mediul familiar (al meu până la ultima vibrație) cald, curat, plăcut!
Saltul calitativ făcut era uriaș și primit cu umilă recunoștiință!
Cât meritam sau nu ceea ce tot primeam, asta era deja o altă problemă asupra căreia mai trebuia să mai meditez. Iar cel mai important lucru era că mă simțeam tratată ca un OM!
Bolnav întra-adevăr, dar ca un OM! Nu ca un animal, sau un obiect care nu e decât un chin și o povară! O pată pe obrazul existenței!
Ce binecuvântare să pot mânca o mâncare gustoasă, caldă, proaspătă! Fără să fie asezonată cu lacrimi de obidă și umilință! Fără insulte și reproșuri!
Ce binecuvântare ca cineva să se aplece asupra „nevoilor“ mele cu bunăvoință și cu răbdare! Să nu-mi creeze senzația implicită și explicită că nu sunt decât un gunoi! Pe care nu poți (pentru că așa merită) decât să scuipi!
Deja în custodia maladiei mă simțeam mizerabil în propria-mi piele! Nu mai era nevoie de cineva care să-mi accentueze până la grotesc stările negative, inerente oricărei boli.
Ce binecuvântare să mă simt CURATÃ după ce am făcut -mi s-a făcut- baie în cadă, cu apă din abundență! După ce atâtea luni eram “scăldată” de două ori pe lună în câte cinci litri de apă! De mă simțeam slinoasă, îmbâcsită. Depozitul tuturor paraziților și murdăriilor lumii!
Ce lucruri comune și simple! Atât de simple și banale! Dar care pot schimba dramatic - în bine sau în rău- geografia spațiului interior! A fiecăruia dintre noi! Nu ne dăm seama de importanța lor decât când împrejurări speciale care ne pun în imposibilitatea de-a beneficia de ele!
A mânca, a bea, a face baie, a îmbrăca o haină curată...
Cât miracol ne cuprinde...și cât ne trebuie să-l vedem!


***

Copacul din sămânță


Așa de puțin ne trebuie ca să schimbăm filtrul prin care privim universul! Și pe noi înșine!
Cu adevărat un an nou! Un drum nou! Într-o abordare total diferită - a ceea ce este și ce va să vie peste și pentru mine!
În sfârșit cineva mă privește în ochi sperând că mă voi face bine! Nu cu acea condamnare la moarte deja pronunțată! În sfârșit cineva îmi este alături! Și mă ajută fără să mă privească ca pe-o pedeapsă! Și ca pe-o povară! Aplecându-se asupra neputințelor mele cu nesfârșită răbdare și duioșie!
În aceste condiții, în mod firesc energiile cu care lucrez își schimbă frecvența vibratorie! Devin mai pure! Mai înalte! Astfel, încet-încet am început să ies la suprafață din beznele vâscoase care mă ținuseră prizonieră până atunci. Să refac una câte una legăturile cu lumea fenomenală. Să mă integrez unei normalități ce-mi fusese refuzată până atunci! Să reîncep să comunic. Să vorbesc. Aproape că și uitasem cum se articulează cuvintele, de când începusem să mă mortific.
Acum însă, încep să mă simt și eu parte din țesătura vieții! Cu tot ce comportă ea - în bine și în rău! Nu exclusă, expulzată într-un vid amorf, cleios.
Evident că am continuat să fac umbra de mișcare pe care pe care o puteam executa deocamdată! Iar și iar, plină de entuziasm am căutat să diversific! Am încercat să mănânc supă fără ajutor - deși stupoare - când am pus mâna pe linguriță mi-a scăpat din mână! Pur și simplu nu mai aveam nici măcar puterea să țin o linguriță în mână!
Și abia atunci am realizat cu adevărat ce mi-am făcut și m-am îngrozit.
Abia acum am conștientizat adevăratele proporții ale dezastrului! Mi-am dat seama că tot ce fac pentru a-mi recăpăta vigoarea nu este nici pe departe suficient.
Că trebuie să mă mobilizez mult mai în forță! Asta ca să pot să ies din starea de dependență aproape totală. Atunci m-am amintit că am un aparat în formă de dublu T, care se prinde cu labele picioarelor. Trăgând cu mâinile de un arc foarte puternic, în funcție de poziția adoptată, puteam să-mi pun în mișcare (să-mi lucrez) toate grupele musculare ale trupului.
Și pentru că poziția „șezut” îmi era imposibil s-o abordez fără un punct de sprijin (de fapt două), îmi puneam aparatul pe picioare dimineața, întinsă în pat și-l mai scoteam seara.
Astfel că în serii de trei - patru trageri (pentru mai multe nu aveam suflu) toată ziua mă mișcam. Seriile de trageri au fost maratoanele mele - atât de epuizată eram în urma lor! Evident că fiecare mișcare îmi scotea gemete de durere! Că lacrimile îmi udau tot timpul chipul crispat de suferință! Că mă mai încercau din când în când crize de disperare! Dar în general tonusul meu era bun.
Oricum, hrana bună și îngrijirea atentă îmi adusese puțină culoare în obraji! Nu mai priveam viața cu frustrare. Nu mai puneam semnul egal între viața mea și boala mea! Drept care nu-mi mai consideram viața o povară! Existența devenise doar o problemă. Mai gravă sau mai puțin gravă! Care trebuia (musai!) să fie rezolvată!
Climatul era bun. Parteneriatul cu familia ce venise să locuiască cu mine în garsonieră era bun. Reciproc avantajos. Ei locuiau acum în condiții relativ bune, nu într-o casă scăpată parcă din bombardament. Eu eram hrănită, spălată, îmbrăcată în cele mai optime condiții.
Începusem chiar, din când în când, când reușeam să mai uit (anesteziez) durerea copleșitoare. Și să mă bucur că sunt în viață. Că respir. Că mai văd și astăzi (ca și ieri) lumina soarelui mulțumită Grației Divine!
Aș îndrăzni să spun chiar că undeva în adânc, deși poate mi-era și frică să recunosc înmugurise un firicel de Speranță! Ce nebunie frumoasă! Că maladia - deși genetică și nevindecabilă- se va ameliora suficient de mult încât să nu-mi mai provoace atâta suferință!
În rest, când nu eram în stări de semi-leșin provocate de istovitoarele exerciții fizice, urmăream prin toate mijloacele: conversații (foarte greoaie din cauza dificultăților de vorbire), emisiuni variate la tv., citit (mai rar, din cauza problemelor de vedere) să-mi pun în mișcare din nou creierul!
Să-mi antrenez din nou capacitatea de gândire! Capacitatea de procesare a informațiilor și evenimentelor! Care veneau peste și la mine din mediul înconjurător!
Trebuia să sparg odată domul de pâcle ce mă ținea de-atâta timp prizonieră. Și mă rupea de orice pulsație. Pulsație albă, pulsație neagră. Trebuia să-mi recâștig într-un târziu curcubeele. Ca să simt și eu - chiar de nu arde cu vâlvătaie - măcar pâlpâie în mine focul sacru al vieții, al adevăratei vieți!
Într-una din zile, când îmi trăgeam sufletul după o serie din istovitoarele exerciții am auzit două rândunici gureșe pe pervazul ferestrei mele. Și deodată am simțit o copleșitoare lumină cum mă inundă!
O lumină a înțelegerii. Cutremurătoare. Beatifică!
Ce miracol divin irumpe în jerbe subtile dintr-un boț de humă! Un pumnișor de ființă vie! Splendidă în manifestarea ei!
Cât poate să dăruiască lumii doar prin simpla ei existență în deplinătatea, măreția și simplitatea ei! Ce tușe de culori diafane sensibilizează pânza vieții! Doar când odihnește o clipă să stea de vorbă cu veșnicia!
Am simțit că inima bate cu o putere năpraznică! Că nu mă mai cuprinde! Că se dilată să cuprindă tot universul, pentru că frumusețea ce o inundă să încapă. Să nu se spargă în acest șuvoi uriaș ce curge... curge...
Într-o transă divină m-am predat total luminii beatifice!
Fără gând, fără conștiența că mai sunt ceva sau cineva!
M-am simțit îmbrățișată! Încorporată parcă unor izvoare vindecătoare. Să-mi mai aline durerile! Să-mi mai spele negurile...
Nu știu cât a durat starea de transă. Nu am decât imagini fugitive, fulgurante, despre ce s-a petrecut acolo, în acele lumi mirifice în care am călătorit. Nu știu decât că m-am trezit inundată de lacrimi! Lacrimi albe, nu negre de durere. Lacrimi de copleșitoare frumusețe și recunoștință pentru darul divin al lui Dumnezeu - viața! Pentru lumea de miracole în care ne-a permis să ființăm prin Grația Sa.
Am realizat, ce revelație zguduitoare, că m-am bucurat din plin- cu fiecare fibră a trupului și sufletului meu- dintotdeauna de miliarde de miracole! Că m-am hrănit cu ele. Că am trăit în ele. Dar niciodată, absolut niciodată nu am mulțumit divinității pentru darul pe care mi l-a făcut!
M-am bucurat fremătător crezând că totul mi se cuvine! Dar n-am conștientizat niciodată că mă bucur de ele doar datorită Grației Divine!
Probabil că trebuia să mi se ia total capacitatea de-a mă mai bucura de ceva! De orice! Pentru a conștientiza că nimic nu mi se cuvine doar pentru că exist! Că trebuie să învăț să trăiesc într-un spațiu al sacrului. Conștientă de grația ce mi se acordă.
Că trebuie să încetez să mai trăiesc năucă! Că e bine c-am învățat să privesc partea plină a paharului! Că nu mai sunt ceea ce un iubit din tinerețe numea: „arhi - paleo – pesimista“ și „iubita lui de un pesimism noros “! Că mă bucur de tot ceea ce vine la mine în bine și în rău! Dar prea cred că mi se cuvine totul! Și o să am parte și mâine și în toate zilele ce vor urma - de frumusețile și miracolele de astăzi.
Și văd ce ușor pot sărăci de un paradis! Deși trăiesc! Capacitatea de a respira frumusețe mi se poate lua oricând!
Și-atunci tot Universul meu interior se poate mumifica! Iar eu voi muri chiar dacă aparent voi ocupa încă un loc în acest univers fenomenal.
Urmăresc să savurez conștientă deliciile bucuriei de a trăi! Să consum în mod lucid conștient, energiile acestei bucurii năvalnice! Și în straturile profunde ale ființei mele, în adâncurile inefabile unde cristalizează lumina, în jurul firului de nisip, perla divină a sinelui meu va crește, și va crește!...
Perlă a Îndumnezeirii mele prin iubire.
Abia atunci voi putea spune că-mi trăiești viața - nu mă trăiește ea!
Că sunt în vibrația clipei trează! Și nu doar visez această fenomenală și miraculoasă aventură a cunoașterii în clipirea vrăjită a veșniciei!
Totul era atât de nou și fantastic încât eram tentată să încremenesc într-o reverie fără sfârșit! Eram atât de preocupată să analizez (să demontez) resorturile tuturor trăirilor interioare, încât aproape că uitasem că mai există și un suport material al ființei vibratorii ce se crea acum în mine! Aproape...

***



Gerul care arde și arde



Și ca să-mi aduc aminte că viața înseamnă mișcare, nu împietrire, fie în durere, bucurie, ori în visare a căzut peste mine ca un trăsnet, o altă „întâmplare” - eveniment năpraznic!
De ceva vreme, familia -mama și sora- făcea presiuni asupra mea să mă întorc din nou la casa părintească. Nu din drag de mine - ci din motive pecuniare. De mai mulți ani erau în proces cu RENEL pentru că măsluiseră contuarul electric, spre a nu înregistra consumul celor câtorva reșouri electrice pe care le țineau în priză.
Iar în momentul când fuseseră prinse consideraseră mai util să inițieze un proces în care să demonstreze că negrul este alb, decât să-și recunoască și să-și plătească greșeala. Acum evident că venise și ziua scadenței – când, prin hotărâre judecătorească, furtul trebuia plătit împreună cu dobânzile aferente câtorva ani pe care se întinsese procesul.
Și cum înșelăciunea și ne-asumarea oricărei responsabilități a faptelor erau proprii ambelor rude, imediat și-au făcut o socoteală meschină - că eu ar trebui să mă mut din nou la ele. Ca să poată să-mi închirieze garsoniera spre a face rost de bani, ca să-și plătească furtul.
La refuzul meu de-a mă întoarce în carceră într-o recluziune benevolă, într-un lagăr concentraționar ale cărui delicii le gustasem din plin vreme de opt luni nesfârșite, au început din ce în ce mai ferm să emită pretenții, să îmi aduc și eu contribuția bănească la plata zecilor de milioane pe care le datorau companiei.
Pentru ele nu conta că nu eu furasem curent. După cum nu eu beneficiasem de fructele furtului lor. Ele nu știau decât că datoriile familiei trebuie plătite de întreaga familie. Pentru că nu mai locuiam în casa părintească de peste douăzeci de ani, nu vedeam de ce aș avea eu datoria să preiau responsabilități ce nu-mi aparțin.
În urma refuzului meu de a plăti măgăriile comise de ele au venit cu o altă idee! Precum că le-aș datora banii pe care-i primești de la Primărie pentru handicap și ajutor de însoțitor! Pe motiv că ele au umblat pe la comisii și instituții și mi-au scos formele legale de trecere de la gradul doi de boală la gradul întâi - unde de altfel se încadra maladia mea, alături de cancer, Hiv, leucemie și care necesita evident și ajutorul de însoțitor.
De mai mult de două luni alte persoane mă îngrijeau cu dragoste și responsabilitate și pe mine și căsuța (garsoniera) în care locuiam – dar alții considerau că li se cuvine răsplata materială. De ce oare?
Poate pentru că boala – de natură genetică - o datoram moștenirii parentale - în consecință specificația de handicap grav plătită de Primărie li se datora lor. Numai că eu plăteam pentru acei bani cu toate durerile, mizeriile și umilințele, iar ele vroiau doar beneficiul material!
Când m-am oferit, deși nu le datorma nimic și nu mă simțeam deloc responsabilă pentru excrocheriile lor, să le dau în fiecare lună un sfert din banii încasați, au sărit indignate că vor toată suma, pentru că li se cuvenea.
La aceste pretenții absurde am ripostat și eu că în aceste condiții de drept nu li se cuvine nimic - eu nefiind complice la crima (economică), nu am nici cum să-mi asum pedeapsa lor.
Amenințate fiind că li se pune casa în vânzare dacă nu-și achită datoria, strânse cu ușa să depună cât mai mulți bani lunar, conștiente că și cealaltă soră ce manifestase aceleași simptome ca ale mele murise la câteva luni după ce boala se declanșase, cred că și-au făcut un calcul matematic că eu oricum o să mor cât de curând. Așa că de ce să nu mă ajute să scap cât mai repede de „povara existenței umane“?
În acest mod ar fi avut acces direct la averea mea (garsoniera) care le-ar deschide noi perspective asupra vieții. Drepturile mele de a-mi hotărî singură destinul erau din punctul lor de vedere anulat de mult. Astfel încât acum refuzau cu obstinație să-mi aducă dosarul cu acte, rămas în casă la ele.
Degeaba cererile mele insistente de a-mi înapoia actele: actele casei, medicale, de identitate, de naștere. Degeaba somațiile mele că voi face reclamație la poliție dacă nu mi le înapoiază. Ele căutau printr-un șantaj murdar să mă scoată din cuibul meu, pentru a mă batjocori în continuare pe teritoriul lor.
Cum am refuzat categoric să mă înapoiez într-un loc de tortură. Relațiile dintre noi erau tensionate la maxim. Așa încât m-au determinat să schimb butucul broaștei de la ușă. Pentru a nu le mai permite accesul în casă la orice oră doreau. Le-am mai anunțat totodată răspicat, că le dau pe mâna poliției dacă nu-mi aduc urgent toate actele!
Așadar, după câteva zile le-am găsit “în formație” așteptând la ușa mea, am crezut cu o naivitate monumentală, că veniseră cu gânduri pașnice. Să-mi aducă actele de care aveam atâta nevoie.
Supremă candoare, fatală credulitate să cred că ele pot merge pe drumul cinstei, pe drumul dreptății.
Nimic din trecutul relațiilor noastre nu mă îndreptățea să sper că vor proceda acum în spiritul legilor divine. Nimic din trecutul foarte apropiat nu mă îndrituia să sper că vor acționa măcar în limitele unui bun-simț elementar. Dar eu, în virtutea unui optimism profund, sănătos, credeam că odată scăpate de povara de-a mă îngriji își vor schimba și atitudinea față de mine.
Optimismul meu era total nefondat! Boala mea, datorită nivelului lor energetic vibrațional scăzut - genera în lumea lor expansiunea forțelor lăcomiei și torționarismului! În loc să activeze forțele compasiunii.
Așa că atunci când m-au așteptat în grup la ușă - mi-au spulberat rapid nebuloasa roz-bonbon în care mă țesusem! Prin câțiva pumni și câteva izbituri cu capul de zid! Am fost nevoită în mod brutal să iau contact cu o realitate sinistră! Plină de violență! În care eu reprezentam vânatul!
Eu eram trofeul de atârnat în panoplia săracă a unor oameni avizi de putere! Dar atât de slabi și de lași încât nu și-o puteau exercita decât asupra unor oameni deja căzuți la pământ! Deja învinși - măcar parțial - de viață. Ființe grosiere, ce se identificau total doar cu materialul! Cu forma lor fizică! Pentru ele nu mai exista decât câștigul ca unic țel în această lume materială. Singura pe care ele o recunoșteau și o acceptau.
Pentru că toate formele de presiune verbală pe care le folosiseră spre a mă determine să plătesc parte din frauda lor – s-au soldat cu un eșec răsunător, au trecut la măsuri extreme contra mea.
După pătrunderea în forță în locuința mea a mamei, surorii și amantului sorei mele, acesta - ca purtător de cuvânt al grupului - și-a expus concis planul de bătaie: „cheile, Rafi (femeia care mă îngrijea) afară, iar ea (eu adică) la spitalul de nebuni.“ Așa că era clar că veniseră să obțină o victorie definitivă asupra mea! Să mă reducă la tăcere totală! La ascultare totală - pentru ca ei să poată acționa în voie asupra bunurilor mele materiale!.
După ce mi-am revenisem (parțial) din șocul că pot fi brutalizată atât de rău, deși eram doar o umbră de om, Care abia se putea ține pe picioare, văzându-mă singură în mâinile lor, pentru că mă izolaseră de femeia ce mă îngrijea - lăsând-o pe holul blocului pe motiv că au de rezolvat cu mine o problemă familiară - am încercat din răsputeri să fug din propria mea casă. Să-i las singuri să facă ce vor. Iar eu să mă refugiez la un vecin de unde să chem poliția.
Dar mi-a fost absolut imposibil să ies din cameră din cauza violenței lor. Deși strigam după ajutor încontinuu, ei trecuseră la o percheziție sistematică a camerei în disperarea de a găsi cheia apartamentului meu. Și mă amenințau că-mi vor înregistra strigătele de ajutor ca probă că sunt „nebună“! Și că trebuie să fiu izolată de societate definitiv la Socola.
Femeia care locuia împreună cu mine și care mă protejase până atunci de tot ce mi-ar fi putut dăuna sănătății fizice și psihice (atât cât le mai aveam), se zbătea să capete ajutorul unor vecini! Care să fie destul de curajoși încât să intervină într-un conflict între membrii unei familii.
Într-un târziu a obținut ajutorul unei vecine, care a venit la ușa mea și i-a anunțat hotărât că pe ea n-o interesează ce anume „probleme de familie“ cred ai mei că au de rezolvat cu mine, dar dacă-și mai permit s-o țină noaptea (ora 23) pe holul blocului pe colocatara ei, care avea viză de flotant la acea adresă și plătea întreținere, ea personal va chema Poliția! Care o să lămurească de ce niște persoane care nu sunt în cartea de imobil a blocului își permit să provoace atâta scandal! Și să dea afară dintr-un spațiu persoane care au tot dreptul să-l ocupe!
Strânse cu ușa și evident nedorind intervenția Poliției, au fost nevoite să permită accesul în apartament a femeii ce mă avea în grijă! Și totodată să înceteze violențele asupra mea.
La reproșurile celei care mă îngrijea - de ce se poartă atât de urât cu mine, când ar trebui să fie cei ce să mă protejeze și să mă răsfețe cel mai mult, au motivat că sunt extrem de violentă și trebuia să mi se aplice o corecție! Ca să mă potolesc și să ascult de familia mea.
Iar la întrebările colocatarei: de ce nu-mi aduc actele pentru a stinge în felul acesta orice urmă de conflict între noi, au afirmat răspicat că nu-mi vor da niciodată actele, spre binele meu.
Pentru că mă știu ei pe mine că sunt inimă „blegoasă “și mă va păcăli careva să-i fac acte pe casă și voi ajunge astfel în stradă. Așa că trebuie să înțeleg odată că acțiunea de astăzi au făcut-o din grijă pentru mine! Ca să mă protejeze! Totul e în binele meu, pentru că eu, amețită de boală nu prea gândesc logic.
Ba au venit și cu o propunere extrem de generoasă, care mă va mulțumi, mă va liniști: „să ducem actele la un notar - ca personaj neutru - care să le țină într-un seif, la adăpost de orice tentație de a fi folosite.“ Asta este cea mai dreaptă și cea mai profitabilă decizie pe care aș putea-o lua — așa că aș face bine să fiu de acord cu ea!
Total epuizată după ore de strigăte și luptă, de a face față agresiunilor fizice la care eram supusă, într-un fel de semitransă hipnotică mi-am dat acordul la tot ceea ce mi-au propus ei! Numai să plece din casa mea. Să mă lase să mă odihnesc. Și poate să-mi revin din șocul acestei intervenții a lor. Absolut neprevăzută și total neașteptată.
Aș fi fost în stare să promit orice pentru că simțeam că-mi explodează creierul. Totul fusese prea mult! Prea mult zgomot. Prea multă agitație. Prea multă constrângere. Prea multă violență pentru cineva care se uita la televizor cu sonorul oprit spre a evita durerile de cap, pentru cineva căruia și liniștea i se părea prea zgomotoasă, prea grea!..
Creierul meu pur și simplu se blocase. Refuza să mai primească ceva. Orice. Se comporta ca un corp lovit atât de dur încât durerea (sărită cu mult peste pragul suportabilității) pur și simplu îl anesteziase total. Refuza să mai decodifice vreun impuls, venit din lumea exterioară (de orice natură) sau din lumea interioară.
O reacție de apărare absolut normală, generată de un instinct de conservare ce începea să-și ia în stăpânire teritoriul. Având în vedere fragilitatea ființei umane care eram., ori cedam și mă lăsam cuprinsă de acea baie de anestezic, ca într-un pântec protector și supraviețuiaim, ori mă încăpățânam să păstrez conexiunea la o realitate oribilă! Și-atunci toate funcțiile corpurilor mele ar fi fost definitiv și iremediabil scurtcircuitate.
Am anulat pur și simplu toate mesajele ce mă luaseră ca țintă într-un bombardament haotic pe toate palierele existenței. Pentru a da posibilitatea creierului să se elibereze de presiunea enormă. Care-l adusese acum până în pragul auto combustiei.
După plecarea „familiei “mele, am început să mă mișc ca-ntr-o lume paralelă într-un univers vătuit. În care energia modela alte expresii ale manifestării. Într-o curgere mult mai lină. Și pentru a crea totuși o priză cu realitatea pe care o locuiam acum, ca de-atâtea ori în trecut... Aproape inconștient am apelat la forța și vibrația Cuvântului.
M-am refugiat pe tărâmul magic al Poeziei! Să comunic cu lumea nevăzută a spiritelor. Să fac o baie de Frumusețe! Iubire! Armonie! Pentru a simți din nou că pot să respir! Să stabilesc niște coordonate ale lumii sociale și intelectuale care să mă facă inteligibilă în raporturile cu lumea exterioară! Dincolo de coloratura acceptării sau neacceptării a anumitor aspecte — a ta sau a ei!
Vocala ca o Rugă! Ca o smerenie a luminii! A început să curgă... Ploaie binecuvântată într-un pământ al sufletului... Ce agoniza sub pârjolul ne iubirii! Neînțelegerii! Într-un vid al afectelor ce zgâria orice curbură blândă a luminii!
Poezia, lacrima divină a lui Dumnezeu, m-a îmbrățișat ca-ntr-un pântec regenerator! M-a învățat să curg într-o altă spirală penumbrele! Penumbre ce vroiau să-mi disipeze lumina. Vocala a început să curgă mierea compasiunii peste rănile mele deschise! Puterea magică a blândeții a început să pompeze sânge purificator în arterele spiritului meu! Să mă încrusteze într-o altfel cărămidă!... Pentru a mă zidi în Altarul Luminii!
Totul curgea din Cuvânt în subteranele mele nebănuite! Subpământurile mele dădeau sacralitate cuvântului! O fuziune magică în și dinspre miracol aprindea scânteia din rugul cel mare!
Nu știu cât eram conștientă de procesul pe care îl declanșasem. Mergând smerită în pelerinaj la izvorul de Apă Vie! Mărturisind umilă că povara e prea grea și n-o mai pot duce!
Ca să pot continua aveam nevoie de o infuzie masivă de oxigen! Pentru ca plămânii spiritului meu să se umple de aerul rarefiat al piscurilor trăirii! Prea multă zgură revărsată în șuvoaie peste mine... Îmi sufocase candela de lumină! Din altarul ce abia rezista să nu se surpe sub deversările de mizerii umane.
Și cum pentru mine poezia însemna respirație a spiritului, lacrimă a lui Dumnezeu, miezul de foc al cuvântului, îngeri îmbrăcați în foneme angrenând jocuri divine în spațiul virgin al colii de hârtie - rugă dăltuind ceruri în boțul de humă - în mod firesc (ca nou-născutul care caută sânul mamei - sursa lui de hrană, de viață) și eu am căutat, sleită de orice vibrație, fără gând, vidată de orice scop, sânul plin al creației să mă hrănească.
Chiar și cu toată avalanșa evenimentelor - sălbatice care îmi înnodaseră mintea și inima - nod Gordian - ținându-mă prizonieră într-un ghem încâlcit de energii negative ce aproape mă ucidea.
Trebuia să ies din această fundătură! Din nou viața mă pusese la colț. Mă înghesuise într-o situație aproape fără ieșire. Din nou eram pe câmpul de luptă aparent singură, înconjurată de trupe vrăjmașe. Constrânsă să acționez, să înving sau să fiu înfrântă - dar să acționez! Sau să abandonez - și asta ar fi însemnat distrugerea mea.
De ce ajunsesem din nou în această postură era important să-mi clarific! Pentru că în mod cert, prin ceva, intrasem în conflict cu legile divine ale universului. Ceva greșisem mișcându-mă sau nemișcându-mă în acest carusel amețitor al vieții!
Și deodată, lacrima dalbă a poeziei mele, a rugii mele, a picurat în mine cristalele înțelegerii.
La nivel subconștient transmiteam în jurul meu energiile de frecvență joasă ale victimei! Ale năpăstuitului care este ciuca bătăii tuturor!
Pentru că se gândește pe sine însuși ca pe o victimă și atunci, în mod firesc, atrage toate violențele universului înconjurător asupra sa!
Mai mult decât atât mai și credeam că merit tot ceea ce mi se întâmplă!
Pentru că nu am nici o valoare, sunt prea săracă să am ceva de dăruit lumii. Așa că acceptam totul ca pe o flagelare binemeritată! Ca pe autoflagelare - aproape ca pe un masochism.
Est adevărat că mare parte se situa la nivel subconștient. Că duceam acest stârv după mine încă din copilărie. Când mi se inoculase cu perseverență diabolică propria non-valoare! Faptul că nu am nici un drept să hotărăsc asupra mea!
Acel „eu te-am făcut, eu te omor“ dacă „nu joci ca pe sârmă“- mă însoțise în permanență! Altfel voi primi o corecție foarte drastică. Care poate veni de oriunde și îmbrăca forme de o violență inimaginabilă!
E adevărat că erau reziduuri de demult - dar înafară de faptul că le îngropasem (ca pe un stârv) în subconștient nu făcusem mai nimic să le elimin.
Și cum stârvul (mirosul, duhoarea de putreziciune) atrage după sine hienele (într-un fel „gunoierii“, „sanitarii“ universului) nu aveam de ce să mă mir că mă înconjurase haita!
Când arunci un stârv într-un lac pur, cu apă curată, mai devreme sau mai târziu va infesta și suprafața sănătoasă a lui, va îmbolnăvi întreaga minune divină a ceea ce este!
De acord că nouăsprezece ani mi s-a inoculat ideea că sunt depozitara tuturor neputințelor și nemeritelor lumii. Dar nici în ceilalți douăzeci și patru de ani nu am făcut mare lucru să stârpesc buruiana cea rea din mine. Destul de timid, am încercat să mă sădesc un copac. Mare și frumos îl vroiam eu. Fără să conștientizez că dorința mea era găunoasă atâta vreme cât rădăcina era infestată. Atacată de viermi atât din interior cât și din exterior.
Concluzia era că tot ceea ce „venise“ peste mine cu atât de multă virulență era declanșat de mine însumi!
De strâmbătatea construcției mele interioare! Mi-o meritasem. Și pe nivel vibrațional de joasă frecvență, putreziciunea atrage putreziciune!
Și pe un nivel vibrațional de energie pură, înaltă - ca manifestare a Grației Divine în forma cea mai Clară și cea mai Puternică - tot eu eram declanșatorul tuturor evenimentelor care mă striveau sau mă creșteau.
Universul are o infinitate de moduri de-a trage semnale de alarmă! Că am rătăcit cărarea de lumină pe care mi-am ales-o! Ca spirit liber între două „respirații pământene“ și cu o deplină responsabilitate! Și cunoaștere a misiunii pe care mi-a hărăzit-o Universul pe acest palier al expirației manifestării divine.
Și cum fiecare dintre noi suntem unici și fiecare dintre noi avem proprii stimuli, de o coloratură și un nivel vibrațional personalizat la care reacționăm, Divinitatea în iubirea ei perfectă mi-a dat ghiontul necesar să mă trezească la realitate! „La adevărata realitate“, să nu mai „hălăduiesc pe veșnicele plaiuri ale vânătorii“, urmărind greieri de parcă în codul meu genetic n-ar fi fost înscrisă nici o verticală sacră!
Că ghiontul acesta pentru mine s-a transformat în ditamai brânciul asta depinde de cât e de groasă epiderma spiritului! Ca să îl bage în seamă cel care găzduiește molecula de soare din Soarele total!
Probabil (de fapt în mod sigur) Pronia Cerească mă bătuse ușurel pe umăr, cred, de nenumărate ori, să mă atenționeze că „greșesc față de lumina din mine“, dar eu, în „năuceala“ cu care îmi trăiam viața n-o băgasem în seamă.
În imensa ei iubire și grijă de a nu-mi mai irosi o altă existență alergând prin mărăcini - a trebuit să mă atenționeze mai dur, foarte dur, să-mi crape coaja (carapacea) ignoranței.
La fel ca în poveste (oarecum) dacă Făt - Frumos n-a vrut să se dea singur peste cap pentru a se transforma, a avut grijă Pronia Cerească în perfecțiunea iubirii ei să-l îmbrâncească atât de tare (prin evenimente exterioare) încât să-l zdruncine din temelii.
Dacă atingerea îngerilor nu este bună (doar pentru mine) să-mi trezească spiritul măcar o secundă, poate e bun fulgerul să-mi despice armura prostiei!
Într-o clipă de străluminare, în-luminare, poate să mai crească arborele sefirotic din mine! Să-i mai dau o gură de oxigen, pentru a nu muri! Să-l mai eliberez puțin din închisorile pe care i le -am tot construit în caruselul nebun al negării ființei mele de lumină.
De câte ori în trecut mi-am apărat hotărât ființa sacră de atacurile celor ce-mi simțeau vulnerabilitatea și le trezeam instinctele despotice? Aproape niciodată.
De câte ori îmi lăsam mutilată flacăra din mine, în timp ce mă lăsam amprentată de ființe care vorbeau alte graiuri ale trăirii decât mine, ce făceau parte din alte spații ale comunicării cu universul decât mine?
De câte ori m-am lăsat înghesuită în cofraje de zgură, am lăsat să mi se smulgă penele vânturilor pentru ca aripa să îngrașe și să coloreze doar țărâna - nu văzduhurile?
M-am lăsat de-atâtea ori gândită de alții!
Am purtat de atâtea ori măști acordate la alte vibrații decât ale mele! Astfel încât îmi mutilasem propriul chip de lumină! Chipul meu nu mai era acum decât un colaj dintr-o multitudine de fragmente de măști felurite!
O monstruozitate care incita instinctele de asanare ale tuturor!
Cât mai aveam de gând să mă auto- torturez?! Să trădez misia pentru care fusesem trimisă în această lume ca o poveste! Poveste ce se creștea pe sine născându-se iar și iar?!
Cât mai aveam de gând să lupt în războaie care nu-mi aparțieau, sub stindarde care nu mă reprezintă? Mi s-a dat o inițiere foarte profundă încă din copilărie. Mi s-a trasat un drum aspru al coborârii în sine. Iar eu, ce făceam? Mă învârteam în jurul cozii la nesfârșit, ca un câine îmbătat de mirosul primăverii.
Era absolut clar că dragostea infinită a naturii divine, trebuia să se prefacă în buldozer ca să-mi strivească armura nepăsării față de mine. De adevărata mea natură. Trebuia!
Au trecut două zile în care - într-un fel de transă hiperactivă - scrisesem poezie, mâncasem și dormisem, gândisem (fără să gândesc). Și deodată am știut!
Toată nebuloasa de frământări, chinuri, întrebări, frânturi de răspunsuri, șocuri, neacceptări - se clarificase, totul începuse să capete o logică înaltă a Sacralității!


***


Dezghețul



Totul avea o dimensiune a trezirii dacă vroiam să o accept. Trebuia să mă trezesc și să folosesc dreptul divin de îmbogățire într-un aici și acum, pe această spirală a luminii, iar nu ca o tolerată de ființe care nu-mi înțeleg și nu-mi acceptă propriul mod de filtrare a energiilor lumii fenomenale.
Pentru a putea îmbogăți rogvaiv-ul forțelor ce-mi alcătuiesc structura de lumină trebuia mai întâi să-mi accept și să-mi afirm puternic eu însumi ființarea pe această diagonală miraculoasă a Timpului.
N-am venit aici și acum, în acest timp magic al prefacerilor, ca să mă rog de unul sau de altul (indiferent cine e, ori de natura relațiilor dintre noi!) să mă îngăduie să respir și eu și să ocup un loc în acest spațiu infinit - iar asta în funcție de interesele lor.
Până să descopăr exact, în toate dimensiunile, scopul divin al întrupării pe această planetă, primordial este să ființez.
Așadar am hotărât - mai mult - am jurat, mi-am jurat ca de-acum încolo să-mi apăr viața indiferent de ce va mai veni peste mine, indiferent cine va fi sau nu de acord că exist și eu în acest univers.
Și dacă pe unii îi supără că încă mai trăiesc - asta e - vor trebui să se obișnuiască cu ideea că nu voi părăsi această planetă pentru a servi intereselor lor pecuniare sau de altă natură.
Și dacă întregii omeniri îi intră pe diagonală expresia de lumină și umbră a ființei mele - nu am ce-i face!
Sunt pentru că trebuie să fiu, nu iau locul nimănui din univers, dar nici nu accept să mă las exterminată de nimeni! Dacă vor să lupte cu mine - să poftească! N-am să dau înapoi nici un pas și chiar dacă îmi va fi frică o secundă, nimeni nu-mi va vedea teama, iar această dimensiune o voi părăsi doar când îmi voi îndeplini misiunea de spirit al luminii, în nici un caz pentru a servi niște interese obscure ale cuiva!
Și cum fapta trebuie să urmeze cât mai curând gândului, odată ce lumina înțelegerii m-a invadat și am știut ce am de făcut, imediat am angrenat acțiunea în planul lumii materiale.
Drept care împreună cu femeia care mă îngrijea, am plecat la Poliție unde am depus plângere de viol de domiciu și furt de documente proprii.
Evident că și aici am stârnit reacții contradictorii, dincolo de privirile oripilate și încărcate de o milă jignitoare vizavi de aspectul meu fizic. Cred că în capul lor (atunci când dădeau cu ochii de mine) nu exista decât o singură idee - nedumerire: „uite-o și p-asta, e moartă pe trei sferturi, abia mai respiră și ea nu se gândește decât la acte; la ce i-or mai folosi, poate doar ca să le ia cu ea în groapă!“
Totul era atât de evident pe fețele lor, încât aproape că-mi era mie rușine de cât de puțină iubire manifestă omul față de semenul său.
Dar odată ce am eliberat energiile afirmării prezenței mele pe pământ, nimic nu le-ar m-ai fi putut sta în cale, necum niște funcționari publici, cu uniformă sau nu.
Și cum Pronia Divină îmi dăduse alături o familie care mă sprijinea în demersurile pe care vroiam să le întreprind în proporție de mie în sută, deși mi-era imposibil (deocamdată) să scriu și uneori și să vorbesc, aveam în persoana Rahilei (femeia care mă îngrijea) un excelent purtător de cuvânt și avocat al apărării (ca martor și participant activ al ultimelor evenimente) precum și un scrib harnic și docil, care să-mi înlocuiască mâinile în războiul pe care l-am declanșat odată cu depunerea plângerii și care nu se anunța prea ușor!
Încă de când am depus plângerea la registratură am simțit că timpul filtrează în mine o clipă mult mai curată și mai vânjoasă, că parcă și harta cerului e mai pregnantă în oglindirea ei, ca pentru a potența „coloana infinitului” -ce va să se ridice. Din mine! Spre veșnicire!
Atunci am știut că în sfârșit m-am înscris pe cărarea de lumină pe care trebuia să fiu, că m-am angrenat pe coordonatele traseului pe care mi-l fixasem cu mult înainte de-a veni în această structură fizică să degust vinul înțepător al vieții.
Nu numai că experimentam (ca pentru prima oară) o mare lumină interioară, o înțelegere de-o claritate extraordinară, dar în plan fizic îmi dispăruse ca prin farmec enorma presiune intra-craniană care îmi dădea o permanentă durere de cap, ce devenea insuportabilă la orice fel de zgomot (sonorul televizorului era insuportabil chiar dat la minim, un chin infernal pentru creierul meu).
După doi ani de dureri permanente - îmi simțeam capul ușor și mintea limpede, confirmare a faptului că nu mai acționam împotriva mea însumi, că-mi respectam statutul de spirit liber. Evident că-n clipa „alegerii“ juste am primit și tot ajutorul de care aveam nevoie pentru a mă confrunta cu forțele adverse care îmi contestau existența de flacără! Și tot la fel de evident era că trebuiau să apară testele care să-mi pună la încercare determinarea, hotărârea de-a mă menține pe drumul ales.
E cel mai ușor lucru să faci o alegere bună în viață - greu e să faci față atacurilor concertate să-ți verifice verticalitatea și puterea arderii interioare, într-o aceeași idee -forță. Și evident, în lumea fenomenală s-a încins un război în toată regula între mine și familie pe culoarele și în secțiile autorităților de sector.
În primă fază s-au prezentat la Poliție foarte gălăgioși și absolut convinși că vor câștiga foarte ușor împotriva mea - pregătiți să culeagă laurii victoriei, așa că erau foarte relaxați și foarte amuzați că sunt puși pe drumuri de o „plângere ridicolă“ a unei „legume“. Erau convinși că au toate atuurile de partea lor, că nici un funcționar al statului nu va putea sub nici un chip lua în seamă ceea ce are de spus o arătare ce pare scăpată de la balamuc.
Ceea ce nu luaseră ei deloc în calcul era că în spatele chipului ai cărui mușchi faciali nu-i puteam controla deloc, era o minte care se mobiliza perfect, o gândire pe care în situații de criză o controlam excelent!
Și când aceasta mai era dublată și de o încăpățânare dusă la extrem, iar în același timp mă aflam și sub Protecția Divină a celui ce-și apără dreptul la viață fără să încalce drepturile altora - balanța se înclina sensibil în altă parte decât cea scontată inițial de ei.
Un om inteligent ar fi evaluat mai corect datele problemei, dar răul nu este neapărat inteligent, în marea majoritate a cazurilor el este doar rău, iar Inteligența Divină când este lăsată să-și facă lucrarea îl poate învinge relativ ușor.
Când a devenit previzibil spre stupoarea lor că nu pot opri ancheta Poliției - care trebuia să-și urmeze cursul și încă într-un ritm alert, datorită nenumăratelor plângeri scrise cu care bombardam zilnic forurile superioare pe motiv că se încearcă mușamalizarea anchetei - mintea lor vicleană a trebuit să găsească alte debușeuri.
Văzând că victoria le e în foarte mare pericol a devenit clar că vor încerca să mă învingă prin metode necinstite. Ceea ce au și făcut. Au apelat la o cunoștiință a lor de la Poliția Capitalei - drept care au trecut la declarații fulminante: precum că le-ar fi spus lor un anume domn maior „să se judece cu mine prin toate tribunalele, dar actele casei să nu mi le dea!“
Asta suna ca trimiterea pisicii să vâneze șoareci după ce i-ai legat de coadă numeroși clopoței, o etalare monumentală a prostiei, dar...
Poporul are un proverb genial - „șarpele când i se apropie sorocul iese la drum“, dar ei zburdau pe veșnicele plaiuri ale Prostiei, întrecându-se în declarații de-o inepție crasă precum: „este violentă, ea ne-a bătut pe noi“ (fiecare dintre ei depășind suta de kilograme).
De aceea probabil au străbătut patru stații de tramvai, au intrat peste mine în casă și s-au baricadat înăuntru — de „spaima violențelor“ — stupizenie mai mare nici că se putea emite având în vedere diferențele uriașe de calibru (în kg), de stare de sănătate (sau de lipsa ei), și de numărul combatanților celor două tabere.
Dar cum nu puteau justifica nicicum prezența lor la adresa mea și pătrunderea în forță într-un domiciliu care nu le aparținea - dădeau drumul celor mai rocambulești năstrușnicii.
Cert este că „pila“ lor - numitul maior plin de sfaturi „legale“ de a-mi pune „poprire“ definitivă pe acte - a avut nemaipomenitul tupeu să se ia de Rahila (însoțitoarea, scribul, „avocatul“ și martorul meu), pe un ton răstit și făcând totală abstracție de persoana mea (ca și cum devenisem brusc invizibilă) că adicătelea „de ce nu-și vede de treaba ei, ce-mi tot șine partea, nu vede că sunt nebunăe și nu știe că maică-mea a făcut cerere să mă ia sub tutelă?
E de-a dreptul stupefiant cum niște funcționari publici plătiți și din banii tăi ca să te apere, intră cu cizmele în viața ta privată, își permit să intervină (ca pe moșia lor) în treburi de viață și de moarte care nu-i privesc, își permit să dea verdicte ca niște judecători supremi - depășindu-și (și contrazicându-și) atributele de serviciu!
Dumnezeu m-a protejat iarăși - pentru că Rahila nu s-a lăsat intimidată (așa cum s-a dorit) ci l-a atacat virulent pe maior cerându-i socoteală vehement: de ce-și permite să trateze ca pe-un infractor un cetățean liber, care n-a călcat nici o lege a țării și a intrat într-o secție de poliție ca martor al unor evenimente la care el – maiorul - n-a asistat, nu este implicat în nici un fel în anchetă - deci chiar nu vede nici un motiv pentru care el își permite să-i dea ordine, ce să facă, sau ce să nu facă, în indiferent ce problemă a vieții ei.
Cam intrigat că i se răspunde, maiorul a căutat în continuare s-o intimideze până am intervenit eu foarte furioasă.
Unul din misterele bolii (sau poate a ființei umane în general) era că deși mă exprimam foarte greu în marea majoritate a timpului, atunci când mă înfuriam foarte tare că cineva încearcă să-mi strivească complet personalitatea, spiritul - mi se dezlega miraculos limba, mușchii faciali nu se mai blocau, mintea, inteligența mea, căpătau ascuțimea unui bisturiu, care mânuit de-o mână măiastră îndepărtează cu precizie orice coptură din organism!
Așadar, foarte furioasă (dar furia aceea rece, perfect controlată), l-am întrebat pe maior dacă cumva este și posesorul vreunei diplome în medicină și dacă da, cu ce ocazie mi-a consultat el dosarul medical de își permite să-mi pună diagnostice?
Stupefiat că leguma vorbește, a replicat că nu-i nevoie să facă medicina, că se vede pe fața ta că sunt nebună și că de altfel maică-mea m-a luat sub tutelă.
La aceste aberații i-am solicitat politicos și ferm să mă însoțească până în biroul șefului secției de poliție în fața căruia să repete tot ceea ce ne-a spus într-un colț de coridor!
Neavând diplomă în medicină, făcându-mă nebună și-a permis să mă insulte, comportându-se ca un infractor tocmai el, organul legii plătit să ne apere de delicvenți.
Iar să fiu tratată ca o persoană restricționată numai pentru că cineva a făcut cerere să fiu pusă sub interdicție, nu mi se pare chiar în regulă! Asta având în vedere că de la a cere până la a obține un lucru e o distanță imensă. Plus că eram foarte curioasă să aflu și eu ce drept are el să-mi amenințe și să-mi intimideze martorul dacă el n-a făcut parte din procesul de rezolvare al dosarului constituit în urma plângerii mele de viol de domicilu.
Văzând hotărârea și forța cu care îmi apăram drepturile mele de om liber să-și trăiască viața așa cum dorește, fără să-i impună alții nimic, fără nici un control și fără nici o cenzură din partea nimănui, a început să bată în retragere și să spună că el doar își exprima o părere văzând că am pus atâția oameni în mișcare.
Iar cum de „părerile“ altora în privința vieții mele nu am nevoie, mai ales a celor „nesolicitate“, i-am cerut ferm să nu mai îndrăznească să ne adreseze vreodată vreun cuvânt, dacă nu cumva vrea să dea raportul asupra comportării sale celor mai înalte foruri superioare! A scrâșnit din dinți, dar n-a mai îndrăznit să-mi replice nimic. Știa foarte bune că întreaga lui intervenție era nu numai total ilegală dar și inumană.
Am plecat din secția de Poliție profund revoltate de această imixtiune grosolană într-o problemă atât de delicată și, odată ajunse acasă, ne-am pus pe făcut plângeri la adresa acestui maior ce-și aroga titulatura de medic, judecător și organ tutelar al asistenței sociale cu atâta impertinență.
Am scris șefului poliției Capitalei și Ministerului de Justiție specificând clar că dacă acest personaj mai îndrăznește să-mi mai adreseze vreun cuvânt voi merge în audiență la Ministrul de interne, plus că voi face public totul în mass-media din țară și vor suporta consecințele propriilor acțiuni, împreună cu publicitatea negativă de care vor avea parte.
Trebuie să se înțeleagă odată de toți funcționarii publici faptul că unui bolnav nu i anulează drepturile civice! Nu este exclus din umanitate ori transformat într-un paria - cel puțin atâta vreme cât “computerul” funcționează în limitele normale!
Odată plângerile scrise și plicurile puse la Poștă, m-a invadat o mare pace interioară. Experimentam o miraculoasă stare de mulțumire și de împlinire!
Începea să devină din ce în ce mai clar, iluminatoriu chiar!
Divinitatea mă răsplătea că-mi apăram ființa de lumină în fața oricui – indiferent cine și ce drepturiconsiderau alții că ar avea asupra mea. Doar în fața lui Dumnezeu trebuie să-mi plec capul și nimeni nu mă poate pune în lanțuri, cel puțin spiritual!
Pentru că omul are înscris în codul genetic libertatea, corolarul darurilor Divine!
Iar ceea ce doar Dumnezeu poate dărui, doar El și numai El poate să ia înapoi!
Iar eu, cu cât îmi voi apăra mai aprig comorile pe care le-am primit, cu atât mai mult voi dovedi că apreciez darurile pe care le-am primit, pentru că nimic din ce mi s-a dăruit nu trebuie risipit , ci îmbogățit!
N-am venit în această dimensiune nici întâmplător, nici din greșeală! Divinitatea are un scop precis pentru mine în timpul - spațiul lui aici și acum! Pe care eu nu-l voi putea împlini dacă nu-mi apăr cu fermitate și chiar cu mânie (acea sfântă mânie pe care și Iisus a manifestat-o când a trebuit să apere dimensiunea sacră a ființei umane de spulberare!) integritatea fizică, psihică și spirituală.
Primul pas pe tărâmul fermecat al iubirii începe cu iubirea de sine - și e cazul ca această lecție să n-o mai uit niciodată!
Altfel, o să-mi merit toate nenorocirile care mă vor năpădi iarăși ca să-mi aducă aminte de mine, de ceea ce sunt și trebuie să reprezint nu numai pentru mine ci și pentru întreg universul.
Trebuie să încetez definitiv cu Prostia Imensă că-i iubesc pe alții chiar dacă nu mă iubesc pe mine. N-are nimeni nevoie de energii ale iubirii atât de nevolnice, frustrate și chinuite! Nu poți dărui lumină decât fiind tu însuți lumină!
Acum, deocamdată, trebuia să-mi adun toate forțele și să-i înving pe ce-i ce voiau să-mi stingă lumina.
Și cum energie simțeam că-mi vine din întreg universul, curaj aveam slavă Domnului din belșug - de ce aveam totuși senzația că bat pasul pe loc, că joc după scenarii făcute de alții, care nu pot fi decât perdante câtă vreme alții le fac?!
În lumina ultimelor evenimente era clar că partea adversă ducea un război foarte dur, de compromitere totală a mea, ajutate și de rictusul facial oribil pe care mi-l făcuse cadou boala. Căutau să mă distrugă pe toate planurile ființei.
Și cum în situații de criză două creiere judecă mai bine decât unul singur, am apelat din nou la prieteni, la cineva din afară, care poate avea o privire proaspătă, lucidă, detașată, asupra cursului evenimentelor.
Așa că am mers la prietena mea Gabi (pe care o consideram sora mea întru spirit) pentru a avea cu ea o dezbatere mai lungă și mai detaliată a datelor problemei, nu numai la telefon, ca până atunci. De altfel tot ea mă sprijinise moral când eu eram încă sub efectul șocului că tocmai cea care mi-a dat viață s-a poziționat în fruntea fiarelor ce m-au atacat fără nici un scrupul cu privire la legăturile noastre de sânge ori de starea dezastruoasă a sănătății mele.
Empatizând foarte puternic cu mine, dar înzestrată și cu o minte analitică și sintetică foarte lucidă, Gabi a luat locul lui Cezar cu al său „veni, vidi, vici!“
Mai exact, a ascultat și a concluzionat foarte rapid: „Este un război de imagine!“
Și-așa și era! Pentru că dincolo de scopurile celor două părți (atât cele evidente cât și subterane) atacatorii nu puteau să scape de sub incidența legii decât prin compromiterea, morală și psihică, totală a victimei!
Că victima aceea era sora și fiica lor - ce importanță avea pentru niște prădători porniți la vânătoare de moștenire - dar tot vânătoare - pentru că simțiseră mirosul “sângelui”?
Atacând puterea de judecată, de discernere a binelui de rău, practic îi tai omului (așa cum ai face dacă ai vrea să distrugi un copac) toate rădăcinile! Rădăcinile ce îi alimentează, precum clorofila arborelui, personalitatea, modul de manifestare și interacțiune al lui cu universul! Însăși esența lui de om!
Plus că ar lăsa drum liber unor alte acțiuni viitoare, până la atingerea scopului final de a mă deposeda de bruma de avere pe care o aveam și care le declanșase o lăcomie furibundă.
Numai că Dumnezeu avea alte planuri cu mine, drept care mă înzestrase cu toate ajutoarele și armele posibile - numai eu să am curajul de-a le folosi cu o maximă eficiență!
Așa că adevărata mea “soră” - ca să pună în mișcare ideea - forță a războiului “mediatic” pe care trebuia să-l câștig - a scos o foaie de hârtie pe care mi-a scris pe loc un fel de curriculum vitae psiho-social succint, bazat pe observațiile ei asupra personalității și comportamentului meu, manifestate de-a lungul celor câțiva ani de când eram prietene bune.
Mai mult, tot ea m-a sfătuit să cer astfel de scrisori de recomandare de la toți prietenii buni pe care îi am, precum și de la fostul serviciu - pe care să le depun la dosarul aflat la Poliție! Pentru a contracara astfel toate manevrele meschine de a-mi discredita inteligența, moralul, psihicul și discernământul.
Rudele mele s-au grăbit cam tare să pună bază pe rezultatele unei tomografii cerebrale care evidenția o atrofie frontală și bilaterală a creierului și au scăpat din vedere că acesta era doar rezultatul unei fotografii a masei materiale a organului, nu rezultatul funcțiilo luir - care ar fi putut fi oferit numai de un consult psihiatric aprofundat.
Cu inteligența lor rudimentară n-au realizat că între cum arată un corp material și cum funcționează (implicit rezultatele obținute) - pot fi niște deosebiri imense, care să răstoarne complet toate calculele anticipate.
Iar când îți faci proiecte că vei obține foloase pe spinarea altora și nu ți seama de factorul surpriză care se cheamă Dumnezeu - s-ar putea chiar ca ecuațiile tale să dea rezultate total eronate.
Evident că imediat m-am motorizat să obțin astfel de scrisori de la colegele de muncă, de la Directorul Administrativ al Institutului Francez (care în ultimele luni de muncă chiar se plângea că sunt prea calmă), de la iubitul meu, etc. Iar când le-am depus la dosar, am constatat o schimbare radicală a felului cum sunt privită și tratată.
Deja începuseră ( polițiștii) să se lămurească că zisa legumă, mental nu prea e deloc legumă, că inteligența ei e dotată cu niște “canini” respectabili care știu să muște de-acolo de unde te doare cel mai tare! Că instinctiv (mâna Divină și protecția) știu cum să mă apăr și să atac când gluma se îngroașă mult prea rău!
După privirile otrăvite, asemeni unor lasere, ce-mi ciuruiau aura (când treceam pe lângă el) maiorul cred că-i simțise destul de adânc.
Iar când soțul femeii care mă îngrijea le-a dat scrisorile de recomandare, le-a sugerat că ar trebui să fie mai atenți cu formulele de adresare către tine, pentru a nu isca cumva vreun incident diplomatic - susținând că Ambasada Franței a ținut în serviciu activ șase ani o nebună, deja datele problemei se modificau simțitor!
Din acel moment s-a terminat cu tot arsenalul de tertipuri prin care s-a tot încercat mușamalizarea anchetei gen: tactici de descurajare („nu rezolvi nimic făcând plângeri peste tot - ei le trimit tot la noi!“), de împăcare forțată (vizite la domiciliu însoțiți de partea adversă) ori amânări.
Și-au dat seama destul de repede că am o psihologie de buldog, pentru că atunci când apuc o problemă nu-i mai dau drumul până n-o rezolv în totalitate. Așa că n-au avut nici o șansă să scape de mine, indiferent de metode încearcată. Sunt genul de om care încearcă alte și alte formule de soluționare, până izbândește ce și-a propus!
Chiar dacă răbdarea nu e nici pe departe calitatea mea definitorie, când simt și aud anumite semnale și porunci din sub-pământurile ființei, pot asuma acea așa zisă tenacitate diabolică care nu cunoaște nici un fel de limitări. Și cum pe un buldog nu-i deloc indicat să-l provoci dincolo de orice limite pentru că poate acționa dramatic și definitiv oricând - și ei (polițiștii) au luat măsuri! În consecință au coborât dosarul la secția penală și s-au apucat de-o anchetă serioasă, măcar aparent nepărtinitoare.
De sub straturile grosolane de “circotecă” ieșeau la suprafață scopurile războirii celor două tabere.
De o parte eu, un om ce-și clamează dreptul de a-și trăi în liniște viața. Chiar așa chinuită cum era ea. Un om ce dorește să-și trăiască viața fără teama că va fi invadat oricând de rude indezirabile. Și asta doar pentru că ele se află în posesia actelor mele ce-mi atestă drepturile și libertățile de ființă socială!
De cealaltă parte, niște rude de gradul întâi care credeau că au toate drepturile asupra mea și a bunurilor mele numai în virtutea acestei legături de sânge! Și a faptului că sunt bolnavă!
Dacă vroiai să faci un minimum de dreptate nici nu aveai nevoie de prea multe cercetări ca să vezi adevărul. Ieșea (răbufnea) la suprafață ca uleiul deasupra apei, doar să vrei să-l vezi.
În timp ce viața din planul exterior se derula tumultos, plină de evenimente ce mă țineau într-o priză continuă, nu mai puțin intensă se dovedea viața interioară. Lumea nevăzută din mine, care-mi definea adevărata natură, cunoașterea ce-mi pulsa în dimensiunea sacrului, apa vie a nemuririi își extindea granițele din ce în ce mai mult.
Am înțeles în sfârșit de ce năvălise peste mine tot iureșul acesta de probleme care-mi puneau sub semnul îndoielii statutul meu de ființă socială.
Până atunci, chiar și în trecutul meu îndepărtat - de dinainte de boală - în momentele mele de fericire, bucurie, extaz, eu nu mă locuisem cu adevărat! Cumva, încă din copilărie, nu mă simțeam bine în propria-mi piele, de parcă aș fi ocupat un corp ilegal! Simțeam, auzeam (și mă purtam în consecință) de parcă clopoțelul de lepros ar fi sunat încontinuu deasupra capului meu, să-mi amintească și să mă atenționeze că eu sunt altfel!
Că sunt stigmatizată de un flagel îngrozitor care-mi interzice contactul cu lumea normală, comună! Că eu nu sunt decât un focar de infecție pentru alții și dacă am o urmă de bun-simț și de iubire față de semenul meu, e mai bine să păstrez distanța față de ei. Dintotdeauna, din cele mai vechi amintiri ale mele (încă de pe la trei-patru ani) mă simțisem neavenită în această lume, respinsă! Drept care trăiam, mai mult sau mai puțin conștient, un acut sentiment de suspendare în afara lumii cunoscute, de neapartenență deplină la niciuna din aceste lumi, în totalitatea percepțiilor și trăirilor mele.
Niciuna din aceste lumi nu mă primea, nici nu mă respingea în totalitate!
Totul era aleatoriu, se derula sub semnul incertitudinii, al acestui „este, ba nu este”.
Pe măsură ce anii treceau, îmi îmbogățeam universul intelectual, cel afectiv, dar această senzație de înstrăinare continua să roadă în mine precum cariile într-un lemn vechi, poros. Tot construiam ziduri noi cetății de lumină ce mă vroiam a fi, dar niciodată nu făcusem o muncă de asanare desăvârșită a terenului pe care îmi așezasem zidirea.
Rețeaua Hartmann pe care mă clădisem era profund nocivă din start, parte dintr-un dat al karmei cu care venisem pe această planetă în această existență, parte din vina mea, că acceptasem să trăiesc la întâmplare.
Și cum în lumea manifestată nu există întâmplare, provocam destul divinul prin refuzul de a conștientiza că lumea lui Dumnezeu e perfectă, e ordonată, e armonioasă! Fiecare își are locul său prestabilit și propria sa misiune în cadrul trudei comune de sporire a luminii.
Credeam, mai puteam crede crede cumva că întâmplător eram angrenată acum într-un război virulent de recuperare a actelor de identitate și ale casei?
Trebuia să conștientizez o dată pentru totdeauna că mi se furaseră toate actele doveditoare că m-am născut și exist într-un loc al meu în acest spațiu și în acest timp.
Am realizat că hrănisem - conștient sau nu - acel sentiment de înstrăinare, de neapartenență atât de mult timp, încât el răbufnise în lumea concretă violent și m-a obligat să fac o alegere hotărâtă. Fie doreamsă exist în această lume - fie nu!
Nu mai era timp de indecizii, de piruete în jurul cozii. Eu însumi am stârnit tot acest cutremur - deci n-am de ce a mă plânge.
N-aveam acum certificat de naștere și buletin de identitate pentru că nu-mi acceptasem niciodată până la capăt apartenența la frecvența de vibrație a acestei lumi! Iar lumea este înzestrată cu un mecanism perfect de recunoaștere a unui organism străin.
Considerându-mă străină am fost percepută ca un organism nociv și (ca formă perfecționată a unui instinct de conservare macrocosmică) s-a încercat expulzarea mea.
Am conștientizat pentru prima oară că nu poți fi decât ceea ce consimți să fii- prin asumarea totală și în deplină libertate. Din moment ce m-am exprimat (în relațiile cu lumea, cu universul) ca o ființă fără o identitate certă, sigură, asumată și însumată hotărât - de ce mai credeam că aveam nevoie de un buletin de identitate? Ca să certific ce? Incertitudinea și înstrăinarea?
Din moment ce nu-mi clamam la nivel profund apartenența (chiar dacă vremelnică) la acest spațiu, de ce aveam nevoie de actele personalizate ale unui loc al meu și numai al meu?
De ce să fiu proprietara unui cuib când eu nu vreau să mă locuiesc nici pe mine, nici cuibul în totalitate și nu doar fragmentar ori din când în când.
Lumea înzestrată cu anticorpi sănătoși, vigilenți, mi-a dat o lecție binemeritată, un fel de ultimatum din dragoste, din foarte multă dragoste! Cei prin intermediul cărora am primit această lecție n-au fost decât niște unelte folosite de divinitate! Ca să mă învețe că nu pot îmbogăți lumina aici și acum (îndeplinindu-mi misiunea) decât ancorându-mă puternic în aici și acum - cu tot ceea ce presupune acest proces.
Nu poți fi al cetății trăindu-te în afara ei. Ar înseamna o risipire de energie absolut inutilă, o ratare jalnică a misiunii asumate într-o altă dimensiune.
Universul s-a pregătit îndelung pentru venirea mea, m-a așteptat și mi-a celebrat sosirea pe acest tărâm al miracolelor - și eu ce fac, îl abandonez? De aceea cred eu că am fost călită în focul atâtor evenimente năprasnice de-a lungul întregii mele vieți? Pentru un fiasco lamentabil?
Gândește Oana, meditează, meditează îndelung (timp ai - ți s-a pus la dispoziție berechet) asupra întregii încrengături de evenimente! Privește mesajul ascuns în spatele fiecărei întâmplări deloc întâmplătoare și te vei vedea pe tine, cea îndumnezeită! Așteptându-te să te ocupi într-o suprapunere magică a reidentificării divine.
Poate că doare să-mi jupuiesc zgura de pe suflet, poate că am acceptat această cenușă întărită prea mult timp, până s-a lipit de epiderma mea de lumină! Iar acum decojirea se lasă cu traume sau poate că e doar ego-ul mărunt care țipă când îi este deconspirat trocul!
Troc pe care îl face cu neputințele vieții mele de ființă pământeană, supusă rigorilor humei.
Poate că doare să conștientizez distanța dintre ceea ce îmi doresc să manifest (și chiar cred că o fac) și ceea ce percep alții că emit și materializez. Poate că doare eșecul repetat în executarea multor activități normale și ușoare pentru alți oameni, dar care pentru mine s-au dovedit imposibile. Eșecuri ce au dus la exacerbarea sentimentului de ratare indus și de alții și de propriile rezultate dezastruoase, în multe din interacțiunile mele cu materia. Poate.
Poate că dor mult prea multe lucruri, dar cine spune că durerea e un lucru rău? Oricum are și o componentă proteică, mă ține trează, mă face să fiu mai atentă cu mine și cu universul pe care îl creez!
Îmi declanșează și-mi întreține procesul de autoanaliză, de re-evaluare a pașilor făcuți pe drumul creației, auto-creeației în această arheologie a luminii, miraculoasă!
Deci să nu blamăm durerea până nu-i recunoaștem atributul de catalizator în procesul creșterii spirituale.
Poate că durerea eșecului e mai mare decât durerea fizică și mă exasperează atât de tare încât îmi trezește sfânta mânie pe mine însumi, că nu-mi folosesc la capacitatea maximă întreg potențialul creator.
În rezumat - singura idee-forță care a stat în spatele declanșării acestui iureș de evenimente dramatice a fost o acută criză de identitate! Pe care am lăsat-o să se întindă ca un cancer al trăirii, al conștienței să-mi cuprindă întreg organismul, până la sufocare.
Viața („întâmplarea “) m-a ținut întotdeauna în apropierea unor suflete elevate -care m-au vegheat cumva să nu rătăcesc complet drumul- cu ajutorul cărora mi-am mobilat cât am putut și m-am priceput de bine și mintea și inima.
Dar am trăit numai sub semnul întâmplării, al fragmentării, fără să conștientizez că totul face parte dintr-un plan cosmic din care fac și eu parte integrantă!
Că tot ce a venit către mine -oameni, evenimente - au avut doar scopul de a mă pregăti să fiu un artist desăvârșit care sculptează în lumina cunoașterii o altă lumină! Mult mai strălucitoare, care nu se palpează la nivel exterior, nici la suprafața epidermei, nici a irisului - ci numai la nivelul miezului de foc al ființei mele, în subpământurile ocultate ale spiritului: lumina divină!
Și iarăși am avut viziunea că sunt un alt Saul pe drumul Damascului - lovit de un fulger al înțelegerii - care-i spulberă negura din ochiul înțelepciunii și-l transformă în Paul, întemeietorul!
Poate nu am greșit cu nimic în parcurgerea mea, poate totul a urmat un plan riguros de încâlcire a contrariilor, a luminii și a umbrei, a înțelepciunii și a ignoranței, a potențelor și a neputințelor, a dragostei și a urii, a generozității și a lăcomiei, a arderii și a apatiei!
Toate acestea într-o îngurgitare sau emise la capacitate maximă!
Poate totul s-a derulat ca într-un carusel nebun, al violențelor de tot felul pe toată coloratura spectrului luminii și al întunericului aproape până la distrugerea jocului, transformând caruselul într-un dispozitiv al morții - premeditat!
Poate tocmai pentru a demonstra că se poate atinge altitudinea cea mai înaltă și dacă vii de undeva de sub nivelul mării, că și de ești moartă, în proporție de nouăzeci la sută poți reveni la viață!
La o viață care îmbracă o altă haină, o hlamidă împărătească!
M-am născut și am trăit sub semnul, sub pecetea extremelor paroxistice! De ce să nu fac o demonstrație în forță de cât de multă și de ce calitate de viață există în moarte?
Și dacă tot mi s-a reproșat întotdeauna că sufăr de un negativism turbat, măcar să-mi eliberez energiile uriașe și să fac (ca întotdeauna) exact ceea ce nu se așteaptă de la mine. M-a pasionat dintotdeauna procesul tainic al metamorfozelor, al transformărilor pe toate palierele vieții, a tuturor manifestărilor realității - obiective sau subiective - în opusul lor sau în orice altceva.
Mă vor moartă, legumă - ia fă-le tu Oana o demonstrație de cât de moartă și cât de legumă poate să fie cineva care s-a hotărât definitiv să nu mai joace după muzica nimănu,i dansuri a căror coregrafie n-o semnează!
Adu-ți aminte că ești berbec, că ai înscris în codul nașterii tale știința de a lucra cu energiile începutului, trebuie doar să forezi adânc în tine spre ai redescoperii izvoarele! Că ești însăși simbolul renașterii și al regenerării!
Că trebuie doar să-ți ții spiritul treaz, conștient și să-ți deschizi larg porțile pentru ca energiile vieții să te cotropească, să-ți inunde toate arterele!
Amintește-ți că ești copilul zodiacului (chiar crezi că „întâmplător“ te-ai născut sub amprenta acestei zodii?). Asumă-ți și însumă-ți toate atributele magice ale copilului! Tocmai tu, cea care spuneai că te-ai născut bătrână, tocmai tu, care ai privit viața printr-un filtru al seriozității, al dramatismului, chiar al tragismului, dar aproape niciodată prin filtrul jocului!
Jocul magic al Divinului, dar având totuși atributele jocului.
Prea mult amar de vreme mi-am trăit viața crispată, așteptând să mă mai lovească iar și iar altă năpastă, să mai primesc alte și alte lovituri sub centură!
Acum a venit vremea să mă trăiesc sub o altă amprentă! Să eliberez din străfundurile universului meu energiile uriașe (niciodată folosite) ale copilului din mine! Pentru a putea să-mi reclădesc de la fundație lumea bătrână, blazată, vlăguită, în care mă încarcerasem!
Doar sporadic, timid, mi-am dat voie să manifest în lumea concretă modul meu de percepție asupra oamenilor și universului, să scot la suprafață șuvoaiele trăirilor interioare la întreaga lor forță și coloratură.
Pentru că mă săturasem să fiu mereu respinsă, privită ca o paria, o ciudățenie a lumii care pare că vine de pe o altă planetă!
A trebuit să învăț să mint, să port câte o mască pentru fiecare ocazie a interacțiunii cu universul oamenilor, care să semene măcar parțial cu a celorlalți. Și așa, încet-încet am creat o prăpastie între ceea ce eram și ceea ce mă vindeam altora! Generând acest raptus am reușit să mă comport oricum, numai în conformitate cu datele codului genetic al nașterii mele nu.
Ai văzut vreodată un copil care să-și facă probleme de modul în care este privit jocul lui - activitatea lui cea mai serioasă în raporturile cu lumea - de către ceilalți, preocupat de aprobarea sau dezaprobarea celor ce-l privesc?
El este atât de prezent în ceea ce face, atât de total prezent în acțiunea lui, atât de absorbit, încât devine una cu jocul, jocul însuși - iar tot ceea ce este, respiră în afara lui dispare.
Nici nu-i trece prin cap să se întrebe dacă alții îl acceptă sau nu - de aceea el este profund și adevărat, iar noi rămânem extaziați privindu-l în desfășurările lui fulgurante.
Am fost întotdeauna însetată de lumină, de frumos, deși am trăit mai mereu în tenebre, adjudecată de violență și de întuneric! Dar cum gândeam eu că voi putea intra în rezonanță cu energiile lor specifice lipindu-mi de chip plaga minciunii? Cum gândeam eu că nu-mi va schilodi verticala trăirii respirația sub identități ce nu-mi aparțin, cu care nu am în comun nici o vibrație?
Au venit spre mine sub diverse forme și pe nenumărate căi multe adevăruri esențiale, fundamentale pentru evoluția spirituală a omenirii, pentru schimbarea frecvenței ei de vibrație.
Iar unul din cele mai importante adevăruri ce ne va conduce spre revelarea luminii din noi este că trebuie să ne descoperim și să ne potențăm cât mai mult starea de copil, evidențiată și de Iisus în exprimarea simbolic-metaforică: „lăsați copiii să vină la mine!“
Mie mi-a dat Dumnezeu datele native cadou, spre a putea experimenta (acesta fiind însăși verbul zodiei tale) cel mai ușor starea de copil și eu ce fac? Experimentez starea de bătrân, îmi ridez și-mi scofâlcesc chipul poznaș, năzdrăvan?! Dăruit de pronie, ca sub pecetea lui să savurez experiențele miraculoase ale vieții care ne crește și ne îmbogățește lumina!
Sub obrazul minciunii, al falsității, credeam eu că voi putea experimenta starea de candoare a copilului, inocența lui ce ne cutremură până în străfunduri obișnuitul, ponositul obraz al minciunii cotidiene?
Purtând o pictură străină în iris credeam eu că pot avea privirea proaspătă a copilului care percepe miracolul vieții cotidiene înminunându-se mereu de repetata și repetabila magie?!
Cum să mă primească îngerii în „țara inocenței“, să-mi adap sufletul la izvoarele magiei începutului, când eu am îmbrăcat - din proprie voință - cămașa a lui Nessus: ipocrizia și-acum mă zvârcolesc arsă de otrava ei, acid sulfuric care-mi roade hlamida împărătească de lumină?!
Ce alte atribute mai are copilul? El este deplin și întreg în toate acțiunile în care se angajează, nu participă doar aparent sau fragmentar, el chiar este prezent în ceea ce face. Eu, ca și atâția alți oameni, în marea majoritate a timpului acționam robotic, doar o fantoșă a mea era prezentă în mai toate acțiunile angrenate.
Deci, vrei ca abundența trăirii la nivelul miracolului să-ți umple plămânii vieții pe toate nivelurile existenței în această expirație a divinului, dar fără să îți însumi nici unul din atributele pe care era normal și firesc să le manifești din start!?
Cum să fiu adevărată în ceea ce manifest, dacă eu anihilam aproape în totalitate spontaneitatea? În loc să pun în mișcare verbul a fi, eu eram preocupată de să fiu cum vor alții să fiu!
Și cum ori personalitatea mea era prea puternică, ori percepția mea despre ceea ce ar dori alții să fiu nu era tocmai exactă - cert este că (folosind o expresie consacrată în teatru) nu reușisem să fiu decât o făcătură ! Făcătură care nu era în stare nici să facă pe placul celorlalți, nici să fie autentică până la capăt.
Iar lucrând împotriva propriilor mele date native, n-aveam cum să mă simt în armonie nici cu mine însămi, nici cu lumea înconjurătoare. Mi se tot repetase, obsesiv, că sunt prea ciudată, că lumea mă respinge pentru că sunt diferită! Că voi avea obturate toate canalele de comunicare cu ea, atâta vreme cât nu voi copia toate modelele ei de manifestare! Așa încât până la urmă reușiseră să mă convingă să mă automutilez, să mă transform într-un melanj de neacceptat pentru nimeni.
Îmi scăpase din vedere că oamenii, chiar dacă folosesc un alfabet comun și cunoscut de toți pentru comunicare au și unul propriu, ocultat, prin care comunică la nivel vibratoriu doar cu cei ce-și adapă vocala la același izvor magic.
Și e foarte bine că e așa - pentru că nu trebuie să fim sosia nimănui, suntem unici și trebuie să ne acceptăm ca atare, în primul rând noi înșine. Să ne acceptăm și să ne iubim.
Iar dacă nu ne iubesc și nu ne acceptă toți oamenii nu-i nici o tragedie! Nici nu trebuie să ne iubească toți. Important este ca noi să-i acceptăm și să-i iubim pe toți, pentru că nu contează atât de mult ce primim de la alții, dar contează enorm ce avem generozitatea de-a dărui altora.
Oricum cei ce împletesc aceleași înțelesuri din spațiul sacru al cuvântului vor veni spre tine pe unda vibratorie îngemănată și vor cânta, împreună cu tine imnuri de slavă creației ce freamătă în tine, cu tine întru sporirea minunii din lume.
De ce a trebuit să mă calez atât de multă vreme pe acceptul oamenilor, în loc să înmagazinez energie totală în creșterea mea - ced că nici nu mai este cazul să mă întreb.
Când trăiești la întâmplare ești asemeni unei cârtițe care sapă tuneluri în partea umbroasă. Voi ajunge vreodată să fiu sărutată integral de căldura blândă a luminii?
Nu - dacă te cauți în ochii celorlalți, în armurile lor de zgură. Da - dacă te cauți în matca din tine, din care izbucnesc izvoarele ce irigă câmpurile de miracole ale divinului.
Ce poate crește dacă nu e udat de apa vie a iubirii, ce poate măcar supraviețui fără căldura binecuvântată a acestei lumini celeste, care ține în brațe toată creația? Evident nimic. Și cum poate înflori iubirea dacă blochezi procesul tainic al transfigurării?!
Al auto - transfigurării mai ales - care ar trebui ca – în special mie să-mi fie la fel de simplu și firesc ca o respirație.
Doar am toate datele copilului, care îmbracă în mod natural toate hainele eroice, strălucitoare ale tuturor personajelor de basm, arhetipuri ale perfecțiunii!
Eu mi-am sufocat această respirație transfiguratoare a cerurilor, lăsându-mă mentalizată în cămașa de zgură a robiei ! Deși puterea visului pe care mi-o dăruiseră ursitoarele încă de la naștere era colosală și, mai izbucnea din când în când, precum erupția unui vulcan!
Și era de neoprit și de nestăpânit în biruința ei arzătoare și transformatoare! Profund transformatoare a realității înconjurătoare, deși eu mi-o încătușasem, o ferecasem în hrube întunecoase în care orice aripă care ar mai putea să atingă, să moară, fără respirația cerurilor.
Tot ce m-a atins vreodată ca vibrație negativă din afara mea, nu ar fi avut puterea să producă decât pagube minore dacă n-ar fi avut cooperarea mea entuziastă în a transforma totul în dezastre, în catastrofe nucleare. Nu numai că am cooperat cu toți cei care s-au manifestat cu violență în raporturile cu mine, dar le-am și dat putere aproape totală să mă transforme în aproape tot ceea ce-au dorit.
Știam instinctiv că trebuie să-mi îmbunătățesc considerabil relațiile cu oamenii, pe care în adolescența mea foarte zbuciumată îi consideram o masă amorfă, ce se manifesta când indiferent, când agresiv în raporturile cu mine! Dar am făcut o greșeală esențială atunci când m-am concentrat în exterior, în loc să mă focalizez pe interior.
Credeam eu – supremă naivitate – că de voi îmbrăca straie asemănătoare celorlalți (chiar dacă de cele mai multe ori nu mi se potriveau absolut deloc) ei mă vor accepta mai ușor, iar comunicarea cu ei va fi substanțial îmbunătățită.
Nu m-am luminat, (n-am vrut, sau n-am putut să accesez la nivelul conștientului informația necesară) că trebuie să mă cresc mai întâi pe mine puternică și armonioasă! Și apoi toate problemele de comunicare și de relaționare cu lumea înconjurătoare se vor ameliora de la sine.
Iar ca dezastrul din viața mea socială să fie complet - tortului îi lipsea cireașa - am făcut tot ce mi-a stat în putință să-mi înăbuș una dintre cele mai importante potențialități native ale mele: originalitatea.
De ce am fost atât de inconștientă, încât să-mi risipesc energii uriașe pentru a-mi strivi acest dar divin ce transformă precum Midas în aur tot ce atinge, știu și nu știu. Creația e veșnică pentru că se reînnoiește continuu, îmbracă alte și alte straie!
De ce am considerat că mai bine cobor eu nivelul vibrațional și intru în jocul stupid al acelui „joacă - joacă Moș Martine că-ți dau pâine și măsline“ pentru a comunica cu cei din jur, în loc să înfrunt privirile (și stările energetice) mirate, ofuscate, profund dezaprobatoare ale tuturor și eu să lucrez cu mine, nu împotriva mea, să mă cresc pentru a-i putea înălța pe alții până la mine și a-i aduce pe cărări noi în aventura miraculoasă a vieții - să-i ajut să-și spele straiele ponosite ale privirii interioare!?
Doar aveam în program datul genetic: „deschizător de noi drumuri“ - dar eu am ales calea facilă, ușoară a compromisului, am coborât ștacheta la nivel de circotecă așa că de circotecă am avut parte.
Dacă îmbraci pentru oameni straie de clovn nu te mira că vei fi pus (obligat chiar) să faci giumbușlucuri. E un preț de plătit pentru fiecare batjocură (conștientă sau inconștientă) a darurilor divine cu care Grația lui Dumnezeu ne-a înzestrat, iar noi le-am tratat cu indiferență, delăsare sau totală desconsiderare.
Miraculosul dar al transfigurării l-am primit aproape fără să “muncesc” la nivel conștient - și împotriva căruia am luptat din răsputeri, prostituându-mi în mod lamentabil capacitatea de-a vedea frumosul și magia din întreaga creație! Din tot ceea ce pulsează sub și în generoasa respirație divină care m-a inclus, față de transfigurare am avut o atitudine foarte condamnabilă.
Cum să fiu atât de oarbă încât să nu - mi dau seama că nu voi putea străluci în lumina soarelui asemeni lui dacă mă voi bălăci în noroi continuu?
Câtă cantitate de prostie îți trebuie ca să-ți maculezi intenționat trăirea - doar pentru a fi acceptat în preajma unui om (de cele mai multe ori de o calitate cel puțin îndoielnică) care să se îndure să-ți acorde din când în când un zâmbet sau o privire?!
M-am încăpățânat, consumând o energie colosală - demnă de o cauză mai bună - să înot împotriva curentului crezând că voi cuceri Everestul. De ce? Mie însămi cred că mi-e greu să găsesc o explicație rațională, logică, în conformitate și cu legile umane, darmite cu cele divine.
Poate din frica de-a înfrunta o adversitate imediată, am crezut că voi fenta o luptă deschisă și astfel orice probleme de comunicare se vor risipi ca un fum. Din nevoia interioară stringentă de pace, de armonie, am acceptat atât de ușor să-mi mutilez spiritul.
De ce? Din lașitate? Pot pune totul doar pe seama ignoranței? Ar fi o situație mult prea convenabilă. Pălăria e prea mică să mă poată ascunde în totalitate. Așa că...
Și iarăși se revine la același punct nevralgic al ne- iubirii de sine care atrage în mod endemic după el un carusel uriaș al tuturor „ne...-urilor“ posibile și un lanț lung al compromisurilor.
De ce m-am învârtit în jurul cozii atâta amar de ani, într-o orbire, într-o auto-orbire aproape perfectă - nerealizând că ne-iubindu-mă distrug pulsația vieții conștiente din mine, netrimițând în manifestare decât un zombi?!
O carcasă goală, care în marele plan cosmic de creare și recreare continuă a universurilor în arhitecturile magice ale iubirii nu prea reprezintă mare lucru, este atât de ușoară încât aproape se disipează în univers?
Cum de nu am realizat că ne-iubindu-mă mi-am retezat accesul la fantastica energie care ține totul în manifestare asigurându-i mișcarea efervescentă continuă: energia magică a începuturilor, a eternului început?
Prin însăși clipa magică a sosirii mele în acest timp-spațiu al Terrei mi s-a dat cel mai lesnicios acces la energia începuturilor! Și asta pentru a putea, printr-o alchimizare divină să transform tot ceea ce însumă o aparentă moarte într-un clocotitor alt început, într-o vibrație mult mai rafinată, mai elevată, mai strălucitoare.
De ce nu m-am folosit în mod conștient de resursele acestei comori uriașe, practic inepuizabile, întru zidirea mea, întru înfrumusețarea și îmbogățirea lumii încoronând creația și cu lumina spiritului meu - este o întrebare retorică ce n-are nici un fel de relevanță.
Aș putea să fentez adevărul și să dau drumul acelei platitudini îngrozitoare: „așa a fost karma mea“, dar eu știu foarte bine (măcar din când în când sunt onestă cu mine însumi) că acea zisă „karmă“ poate fi conștientizată, acceptată și desăvârșită (depășită, transformată)! Numai să dai drumul energiilor vrerii și ale acțiunii!
Dar mi-am ales calea facilă a compromisurilor și numai din când în când (când opresiunea era prea mare) intram în arenă să lupt pentru niște principii înalte, care să-mi mențină totuși trăirea în lumină măcar la nivelul supraviețuirii!
Ciudat este că n-aș putea spune c-am fentat de-atâtea ori o confruntare deschisă cu mine însămi ori cu lumea înconjurătoare din frică! Nu pentru c-aș fi imună la acest sentiment, ci pentru că știam prea bine că a fi curajos - înseamnă a-mi controla frica! Ci mai curând dintr-o comoditate, dintr-o lene și lehamite a spiritului! Cu atât mai rușinoasă pentru că i-am dat voie să-mi cuprindă spațiul ca o pecingine.
Mi s-a dat grația atâtor date native, iar eu, pe rând sau împreună, le-am ignorat, dacă nu le-am îngropat sub tone de zgură.
Tot jalnic m-am comportat și față de alt dar divin care mi s-a făcut și pe care nu m-am obosit prea mult să-l dezvolt, să-l înalț. Trebuia să-l tratez ca pe-o floare rară, de fapt ca pe-o sămânță pe care s-o cultiv cu dragoste, s-o îngrijesc, s-o ud, s-o port în inima mea! Până se va transforma într-o minune celestă ce se revarsă asupra creației cu belșug de frumusețe și parfumuri.
Acest dar, numit creația, l-am manifestat doar din când în când, atunci când pur și simplu matca nu mă mai cuprindea!
Atunci mă revărsam în șuvoaie, pentru că altfel aș fi explodat fără îndoială de-atâta frumusețe ce se cerea scoasă la lumină în straie strălucitoare sau ponosite, în funcție de puritatea percepțiilor și putinței mele de exprimare. De ce dădeam curs procesului magic al creației doar sub formă de crize? De prea plin sau prea gol sufletesc, este iarăși o problemă de trăire interioară cel puțin îndoielnică, dacă nu la nivelul trocului.
Pentru mine, creația - în speță poezia, a reprezentat întotdeauna legătura mea cu divinitatea, sacrul care se cerea manifestat, apa vie ce-mi iriga din când în când, „câmpurile anoste ale trăirii comune, inconștiente“.
De ce separam eu sacrul de pulsația manifestării zilnice, încă nu mi s-a revelat. Poate un melanj de karmă, de ignoranță, de lașitate, de comoditate. Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu există o separare în manifestarea divină între ceva sacru și ceva mai puțin sacru!
Că totul în manifestare are exact vibrația pe care vreau (și înmagazinez energia specifică) eu să i-o dau. Dacă lucrez cu energii de frecvență grosieră, n-o să mă umplu de lumina celestă chiar dacă aș face tot felul de ritualuri sacre!
Că tot ceea ce gândesc și torn în cofragul cuvântului sau al faptei va pulsa exact în procentajul de sacru și de profan pe care vrerea (liberul arbitru), credința și puterea mea le eliberează (din adâncurile de multe ori insondabile ale Sinelui - unde totul este întreg și infinit) și le revarsă în corpurile mele și-ale întregii manifestări.
Din când în când, în rarele clipe când trăiam (nu mă lăsam trăită) conștient, cu toate rădăcinile adânc și lucid înfipte în sacrul prezentului, purtam niște conversații cu demiurgul prin intermediul poeziei! Poezie de multe ori doar gândită - nematerializată nicicând pe foaia albă a caietului, care mă purta pe tărâmuri ale unor înțelegeri cu totul altele decât cele cu care operam în mod obișnuit.
Păcat că mare parte din ele (asemeni unor flori de grotă ori animale ale adâncurilor) odată scoase sub soarele torid al cotidianului, își mai pierd din strălucirile inefabile ale rogvaiv-ului etalat atât de suav în adâncuri.
Față de creație am greșit nu pentru că n-aș fi dat sacralitate cuvântului, ci pentru că n-am investit nici timp, nici muncă (studiu) organizate, care să-mi cultive și să-mi sporească talentul dăruit de ursitoare!
Pentru că am luat-o pe calea minimei rezistențe, de a mă bucura de ajutorul miraculos pe care ea mi-l oferă în exploatarea și înțelegerea universului - în mod sporadic și nu ca amprentă definitorie.
Cu alte cuvinte m-am privat de niște creșteri spectaculoase cedând în fața unor frici de neînțeles! Cum poate frica de prea multă frumusețe să te îngrozească până într-atât încât să vrei s-o maculezi ca s-o poți suporta?! Și a unei comodități parșive care nu mi-a permis să vreau să investesc cele 99% procente de transpirație absolut necesare pentru crearea frumosului, pentru crearea unei opere de artă!
Fugitiv, fără să vreau să aprofundez, mai conștientizam cum îmi risipesc potențialul creator, care mi-ar fi ajutat enorm și mie în creșterea mea spirituală, precum și altor oameni care percep universurile și trăirile prin aceleași (sau asemănătoare) filtre.
Dacă aș fi binevoit să investesc în acest talent al meu, n-aș fi trăit (mai mult sau mai puțin conștientizată) senzația inconfortabilă a ratării! Că mi-am petrecut viața tot plătind o karmă grea și violentă, din război în război, având un singur deziderat: să supraviețuiesc!
Am risipit cu larghețe un timp atât de prețios pur și simplu legumind într-o „dolce far niente“ perpetuă, ca un elefănțel roz legănându-se pe o pânză de păianjen. Hilar, nu?!
În loc să-mi petrec atât de mult timp lăsându-mă folosită de alții în scopuri mărunte, sau pur și simplu pierzându-l în visări, mai folositor ar fi fost să-l folosesc într-un studiu intens și organizat! Care să-mi potențeze la maxim bogăția cu care deja am venit în acest spațiu-timp, să-mi cânt și să-mi încânt universul cu melodia mea, cu nota mea unică, în marele cor al creației!
Știam că eu sunt cea mai autentică (cutremurată de frumusețe până în adâncurile sufletului meu) doar atunci când mă lăsam furată de aripile inspirației!
Dar, într-un fel, nu-mi permiteam să mă las posedată deplin de spiritul creației, dintr-o frică neclarificată și neconștientizată îndeajuns că a mă înrădăcina pe acest tărâm sacru al artei îmi obturează cumva comunicarea în limbaj comun cu semenii mei.
Nu am suferit cu adevărat niciodată de singurătate, pentru că am simțit întotdeauna spiritele nevăzute ale naturii, ale tuturor creatorilor de frumos ce au înnobilat această planetă cu visul lor măreț, care îmi erau alături și îmi suflau “vânt în pupă” ori de câte ori eram în nevoie.
Dar erau prea mulți ani de când tot veneau asupra mea energiile respingerii (încă de când nu știam bine nici cum mă cheamă), de când oamenii mă priveau ciudat, ca pe o paria! Pentru că simțeau că privesc lumea în mod diferit de ei, pentru că simțeau că eu văd dincolo de lumea văzută și comunic cu o lume pe care ei nu o accesau.
Și pentru că știam că nu voi fi primită în cercul celor ce nu se mișcă decât în limitele lumii materiale, decât dacă mă vor simți că interacționez cu materia la nivelul lor de înțelegere, am făcut supremul compromis al acceptării în „casta“ oamenilor obișnuiți, care n-au ajuns încă la înțelegerea mea, a totului nevăzut! Un compromis al ocultării a tot ceea ce vedeam și simțeam din întregul univers.
De ce am considerat că trebuie să-mi cobor vibrația la nivelul lor, în loc să mi-o înalț cât mai mult pentru a-i urca pe ei alături de mine? De ce n-am conștientizat că pot comunica la nivel de lumină crescându-mă, chiar dacă pe cel social, din cauza preocupărilor diferite nu suntem pe aceeași lungime de undă, în aceeași rețea a verbalizării?!
Evident m-am lăsat furată (jucată) de ego, care nu se lasă prea ușor scos din băltitul călduț și confortabil al cotidianului, în care el poate să-și exercite controlul.
A merge pe drumul aspru al autodepășirii continue înseamnă să ceri foarte mult de la tine însăți, să-ți conduci barca existenței cu mână forte, pentru ca nenumărații curenți să nu-ți schimbe total direcția sau chiar să-ți sfărâme ambarcațiunea.
Egoul m-a țesut într-o plasă a mirajelor pe care le-am crezut, pentru că mi-era mai ușor și mai comod să le cred și, m-am tot țesut până am rămas fără aerul autenticului și-aproape am intrat în colaps.
Și, ca supremă binecuvântare a trebuit să mi se acorde grația acestei boli devastatoare, care să mă lase fără nici un fel de umbrelă sub soarele torid al adevărului, al sinelui meu divin! Pentru ca revelația rătăcirii de propria mea misiune în această existență să mă lovească asemeni unui trăsnet!
Acum, totul e clar! Pot trece cu buldozerul peste tot ceea ce am construit strâmb, șubred sau după “schițe arhitectonice” care nu-mi aparțin!
Pentru ca pe o fundație nouă și pe un teren curat să ridic noua (și „vechea“ - „toate-s vechi și nouă toate“) zidire de lumină a ceea cesunt și am fost dealtfel dintotdeauna - doar m-am lăsat acoperită parțial de zgură!

***


Și rădăcinile înalță pământul


În tot acest timp în care lucram cu cerbicie la asanarea interiorului meu, viața însoțită de cortegiul zgomotos al „evenimentelor“ exterioare își urma cursul firesc. Operația chirurgicală pe cord deschis a lumii mele interioare se derula paralel cu o confruntare deschisă în plan social pe la secția de poliție și acasă la mine, incluzând și confruntarea de fiecare clipă cu neputințele generate de boală.
De fapt, în acest domeniu - al neputințelor fizice datorate bolii - avea loc confruntarea cea mai dură și cu rezultatele cele mai spectaculoase. Fiind pe teritoriul meu, beneficiam de minimul confort al unei alimentații sănătoase și a unui mediu curat.
Odată conștientizată onest mlaștina în care m-am lăsat prinsă și încarcerată până la nivelul capului - am trecut la acțiune în forță cu o tenacitate de Sisif.
Am început să fac acțiuni mici prin casă, pe care înainte nu le făceam și chiar dacă cele mai multe dintre ele erau soldate cu eșecuri, ori dacă mai venea peste mine în talazuri disperarea, nu-i dădeam voie să mă acopere în întregime.
Rușinea că prostituez lumina din mine, că mă las cuprinsă de cancerul comodității în loc să mă îndumnezeiesc, mă oprea să dezarmez! Rușinea acționa ca un acid sulfuric asupra tuturor disperărilor și lașităților, comodităților mele!
Mă purifica, mă curăța de toată “carnea” putredă a băltitului în toate neputințele mele și îmi lăsa doar osul vertical care mă unea cu cerul, cu cerul din mine dacă nu cu cel exterior.
Dacă mă mai durea corpul? Da. Chiar mult mai rău decât înainte, având în vedere că îl forțam cu mult mai mult decât înainte, infinit mai mult. Dar schimbasem radical modul în care primeam durerea!
Dacă înainte o priveam ca pe o năpastă pe care nu am cum să o ocolesc - drept care o lăsam să mă macine până la aneantizare după voia ei - acum o admiteam ca pe un adversar onest, drept, care are rolul benefic să-mi țină spiritul treaz, viu!
Făceam gimnastică aproape încontinuu.
Mă durea? Foarte bine, înseamnă că sunt vie, deci continui! Doare mai tare - continui, leșin de durere - un motiv în plus să continui!
Și ca să obții o performanță într-un sport oarecare îți trebuie o mare tenacitate - așa că n-aveam de ce să mă vait că pentru a mă dez-mumifica (doar e „opera“ mea că m-am lăsat transformată în mumie) trebuie să înmagazinez energie și perseverență din ce în ce mai multă și mai rafinată!
Dacă am acceptat ideea - forță că sunt după chipul și asemănarea lui Dumnezeu nu-mi mai rămâne decât un fleac de făcut - s-o și demonstrez!
Dacă n-am ținut ochii spiritului deschiși și mi-am lăsat lumina cotropită de atâția dușmani văzuți și nevăzuți, acum n-am decât să gândesc strategii miraculoase care să-mi scoată și trupul și spiritul din mlaștina în care le-am băgat prin atitudinea mai mult decât incorectă pe care am avut-o față de ambele!
Doare?! Extraordinar.
Dar oare pe Iisus nu l-a durut biciuirea și crucificarea pe care le-a acceptat din iubire față de toată creația pământeană (inclusiv pentru mine)?! Și tocmai ca să-mi dea exemplu de cum trebuie să-mi trăiesc viața și să mă cresc pe mine? Și El n-a distrus lumina Tatălui prin care a venit în această lume să ia asupra lui păcatele ei! Și ce păcat mai mare poate exista decât să lași să fie distrusă lumina care ești - în trup și spirit?
Așa că - ce dacă doare?
Mai bine mă gândesc că în fiecare clipă în care mă las acoperită de disperare și descurajare, de fapt mai înfig un piron în trupul lui Iisus!
El care s-a născut în trup de carne ca eu să pot naște în trup de lumină!
Și dacă nici această idee - forță nu-mi oferă o motivație destul de puternică să accept cu seninătate, cu bucurie chiar orice durere - care de fapt mă ajută să-mi demonstrez și mie și omenirii și cerului că sunt o „ființă de lumină“ căreia totul îi stă în putință - nu mai am nici o alternativă!
Pentru că sunt bucățică din Totul Divin care-l poate reflecta – așa că dacă nici asta nu e deajuns să mă scoată din mumificare, înseamnă că mi-am irosit și această existență cu un dispreț total față de viață!
Deci merit nu moartea (nu există moarte) ci topirea în vacuitate, ștergerea din cartea luminii a oricărei șanse de-a învăța vreo lecție de iubire pe această planetă, acum sau în veșnicie!
Așadar ce aleg? Lupta sau lașitatea comodității a lui nu pot acum, nu azi, a lui „știu că nu-i bine, dar încă nu sunt pregătită să schimb acum“! Această atitudine indolentă care demonstrează că mă cred stăpânul timpului și cred că ceea ce-am pierdut azi voi recupera cu ușurință poate mâine?
Poate nu mi s-a fixat încă în conștient că tot ceea ce-i pierdut dintr-o clipă rămâne bun pierdut, precum și ceea ce-i câștigat rămâne câștigat. Fiecare clipă din univers aduce cu sine miracolul său, depinde doar de străduința noastră de a merge pe calea luminii ori nu!
Dacă ni se revelează sau nu bucățica de soare ascunsă (ocultată) în fiecare clipă care ne acoperă cu evenimentele ei lecții depinde în primul rând de noi.
Dacă cumva consider că mi s-a oferit grația de-a lumina această clipă terestră, doar ca să maculez și să-mi sting lumina care sunt, prin irosirea rând pe rând a tuturor șanselor de a mă crește, în loc să însămânțez cu pioșenie și tenacitate toate potențele cu care m-a hărăzit divinitatea când m-a trimis în manifestare, înseamnă că pur și simplu nu-mi trăiesc viața, ci somnolez prin viață!
Cred că mi-a ajuns, mi-a prea ajuns, cât m-am piruetat într-un jalnic dans al durerilor - acum a venit vremea să o accept ca pe-un tovarăș permanent în viață! Mai mult, chiar ca pe cel mai bun aliat al meu în explorarea luminii pentru că nu - mi dă voie să adorm iarăși, să-mi irosesc clipa magică a cunoașterii!
Deci pot spune acum senină: „vino durere, nu mă mai tem de tine, nu mai fug, te accept și te respect ca pe-un tovarăș și aliat de nădejde, pe care, din când în când, pot să-mi permit să-l și uit!“
Odată implementată foarte bine această nouă atitudine față de durere, deși lucram exerciții de gimnastică mult mai intens și în timp mai îndelungat, deși suferința nu scăzuse în intensitate, măcar nu mă mai lichefia ca entitate, ci mă motiva mai mult să-mi măresc eforturile de-a „desțeleni“ din umbră alte și alte înțelesuri ale luminii din manifestare!
Apoi, într-o zi de grație, în care „străduisem“ parcă în gimnastică cu mai multă obstinație decât de obicei în depășirea propriile recorduri de a fi în mișcare în pofida tuturor durerilor, m-a atins o aripă de înger.
Îmi permisesem tocmai o clipă de respiro după un set de exerciții mai mult decât istovitoare, când m-a inundat deodată o pace și o lumină atât de caldă și de mângâietoare, iar apoi o revelație uluitoare m-a acoperit și m-a spălat într-o clipă de tone de frustrări! De câte ori m-am aruncat în brațele de caracatiță ale deznădejdii, din care desprinderea era foarte grea și avea loc după sfâșieri și chinuri poate nemeritate...
Avusesem încă din copilărie senzația, iar mai apoi certitudinea, din ce în ce mai acută, că îmi lipsește ceva, că nu sunt dotată cu aceleași arme ca semenii mei în această luptă fascinantă care este viața, cu toate că totuși trebuia să câștig aceleași războaie! Și asta nu era o „fata morgana“ izvorâtă dintr-un sentiment de victimizare, care să mă poziționeze în centrul de atenție al tuturor pentru a „smulge“ compasiunea și înțelegerea lor.
Nu, categoric nu - era doar o constatare la rece a faptului că pentru a efectua o aceeași muncă, eu și celorlalți oameni avem nevoie de cantități diferite de energie - incomensurabil mai mari din partea mea. Că sunt chiar acțiuni pe care nu le pot face, indiferent câtă străduință mi-aș da și câtă tenacitate și muncă aș înmagazina!
Acest fapt constatat de-a lungul întregii vieți, a generat întotdeauna un izvor nesecat de frustrări și complexe de inferioritate!
Din păcate aveau de multe ori puterea diabolică (pe care eu le-o dăruiam prin dezarmare) de-a mă vampiriza de orice energie și orice bucurie de a trăi! În urmă nu rămânea decât un devastator pustiu al inutilității, al eșecului, al ratării a tot și toate!
Și cum haina aceasta de zgură ardea spiritul meu de lumină ca un acid sulfuric, mi-o smulgeam de pe trup ca pe-o altă cămașă a lui Nessus și mă-aruncam cu elan în alte și alte acțiuni!
Până mă izbeam iarăși violent de zidul unei alte imposibilități de-a izbândi, care nu era cauzată nici de lene, nici de indiferență, nici de amprenta eșecului! De altfel nu încep niciodată o bătălie fără să vreau să obțin biruința!.
A fost unul dintre cele mai frustrante mistere care m-a însoțit ca o fantomă blestemată de-a lungul întregii existențe fără să se lase vreodată elucidate!

***

Lumina lichidă

Decojirea din zgură


Iar acum, deodată, m-am iluminat, am conștientizat în sfârșit de ce mă izbeam de atâtea neputințe (când n-ar fi trebuit să existe nici una în raport cu energia înmagazinată).
Boala mea genetică, dincolo de simptome, organe atacate sau de debut (sesizat sau nu) lent ori în trombă, se poate explica simplist și schematic prin lipsa unor șuruburi în acest mecanism perfect care este corpul uman.
Neavând aceste „șuruburi“ sau fiind foarte ruginite, evident că întreg mecanismul funcționa cu greutate (cu mare greutate) sau chiar eronat!
Această conștientizare (slavă Grației Divine!) a însemnat o imensă ușurare care a adus cu sine o bogăție covârșitoare de libertate deplină, de ieșire definitivă de sub o cupolă de neguri ce-mi obturaseră de-atâtea ori perceperea, reflectarea cerurilor și-a soarelui în și dinspre corpul meu de lumină.
Ce ușurare să știi că există o cauză concretă a tuturor eșecurilor ce nu s-au datorat ne-însămânțării mele! Ce ușurare să mi se confirme că nu sunt un zero barat pentru că abordez greșit toate principiile și normele trăirii din vina mea - ci pentru toate există niște explicații obiective!
În acest caz pot spune chiar că sunt o învingătoare, pentru că neavând șanse reale, egale cu ale celorlalți am făcut totuși câte ceva în viață. Fie și doar la nivelul supraviețuirii și al mobilării creierului cu un strop de lumină prin cultură.
Conștientizarea acestei informații mi-a descătușat sufletul din orice fel de închisoare care mă putea cuprinde în strânsori de bezne, de frig și de izolare - în carne, în spirit,- în dor de expansiune!
Și mi-a deschis larg poarta potențelor!
Dacă am putut, cu toate aceste impedimente absolut reale să aplec balanța de la negativ la pozitiv (cel puțin ca notă predominantă!) - sunt din ce în ce mai mult, o învingătoare!
Dacă am putut, de la o respingere aproape totală a vieții și a oamenilor, a întregii manifestări, de la un ghem de probleme, frustrări, întrebări - am reușit să ascult din când în când răspunsul vieții și să mă bucuri, sunt o învingătoare!
Dacă am reușit să mă bucur chiar conștientă, trează, de frumuseți divine ce mi-au „dezghețat“ atâtea înțelesuri care nu-mi erau accesibile la începuturile călătoriei - înseamnă că se deschide în fața mea o infinitate de lucruri pe care le pot face cu începere chiar de acum!
Trebuie doar să-mi amintesc cine și ce sunt (adică un potențial eliberat), să mă străduiesc îndeajuns și mai ales să cred în capacitățile mele nelimitate de a fi tot ceea ce-mi doresc!
„Credendo vides“– numai crezând solzii vor cădea de pe ochi și miracolele vor germina în privirea sufletului meu prin credință!
Doar prin credință voi fi o învingătoare permanentă, dincolo de toate îngenuncherile temporare care mă pot opri o secundă din călătoriile magice ale cunoașterii!
Și dacă în esență sunt deja totul - numai că am uitat cum să-mi manifest perfecțiunea corpurilor mele de lumină - de ce să mă identific doar cu corpul meu fizic cu durerea cărnii care îmi retează orice legătură cu infinitatea celorlalte lucruri ce mă conțin?!
Și pe Iisus - omul îl durea corpul fizic (biciuirea, torturile, crucificarea), dar el suporta prin depășirea suferinței, pentru că nu se identifica doar cu trupul său, El știa că este mult mai mult decât acest vehicul temporar - dealtfel perfect în alcătuirea lui!
Iar Iisus a venit în această clipă terestră tocmai să ne fie model de urmat în școala vieții în ceea ce privește cunoașterea și potențele devenirii noastre! Devenirilor noastre de om ce-am venit să îndumnezeim creația prin atingerea noastră!
Așa că, începând de acum, nu mai am voie să spun: „nu pot face asta din cauza durerii“!
Durerea poate veni, poate fi primită și poate fi ecranată prin identificarea cu tot ceea ce sunt dincolo de trupul fizic.
Nici eu, nici Iisus, n-am ființat și n-am creat nimic în această lume doar prin intermediul și puterile trupului fizic, deci de ce trebuie să subordonez cărnii (durerea este a cărnii) energii infinit superioare, care pot crea ceea ce carnea în potențele ei limitative nu poate.
Amintește-ți Oana, doar amintește-ți de mitul lui Pygmalion și-a Galateei, care înseamnă iubire, dor de perfecțiune, co-creare asumată și însumată, trudă de salahor în templul frumuseții, pentru a simți doar o clipă că te-a atins aripa inefabilă a perfecțiunii în zborul ei neîncetat spre un cer mai înalt.
Amintește-ți Oana, doar amintește-ți că orice operă de artă cere să-ți rafinezi gândirea, simțirea, trăirea până la vibrația cea mai înaltă a luminii, pentru că îmbrăcând haina creatorului tu aduci în manifestare atributul primordial al lui Dumnezeu!
Amintește-ți că fiecare dintre noi (pe treapta lui de evoluție) își este propriul Pygmalion răspunzător pentru Galateea pe care se învrednicește s-o sculpteze!
Dacă nu vreau ca ceea ce co-creez prin lumina din mine să fie o formă nedefinită, larvară, care să jignească canoanele frumosului, trebuie să eliberez din mine forțele uriașe ale creatorului!
Creator care, mânat de nebunia frumoasă a visului său se supune fără să crâcnească oricăror privațiuni pentru a materializa un crâmpei de curcubeu, sau sărutul ghiduș al soarelui pe-o aripă de flutur!
Și până la a elibera în exterior energiile creației construiește-ți în interior opera, pentru ca aripa imaginației să urmeze arabescurile exacte ale armoniei.
Când vreau să creez îmbrățișată de visul demiurgic urmăresc cu atenție, cu foarte multă atenție, cum se creează opera ce va să fie în mine, în interiorul meu și apoi cer (și mulțumesc totodată!) pentru sprijinul tuturor spiritelor cu care „comunic“ eu mai bine, de care mă simt eu mai apropiată!
În loc să mă identific doar cu corpul fizic - și să simt implicit doar durerea care-mi devastează corpul fizic, fac un exercițiu de identificare cu opera (Galateea) ce mă vreau creată, uit ce sunt acum, în această clipă în care totul mi se pare (doar mi se pare) ostil și mă identific cu ceea ce vreau să fiu.
Nu uita prieten drag, că numai tu ai puterea totală asupra operei pe care o vrei creată. Alții te pot ajuta (sau distruge) doar în funcție de puterea pe care le-o dai tu asupra ta!
Dacă dai voie unor maeștri spirituali să ajute creșterii tale - e înțelept din partea ta, dar dacă dai voie unor neaveniți să-ți mutileze „zidirea“ după propriile lor închipuiri șchioape, e alegerea ta.
Oricum, când îți creezi mental ca „operă de artă“ nu o faci schematic ci ca operă complexă, care conține toate „puterile“ și „atributele“ persoanelor și personajelor (din cărți, filme, teatre) pe care le iubești și le admiri! Personaje ale căror calități ți-ai fi dorit să le manifeșzi și tu – pe toate astea trece-le prin filtrul propriu personalității tale.
Pentru că nu trebuie să fii sosia nimănui - iar apoi, lucrul cel mai important, îndeplinește tot ceea ce depinde de tine în exterior, în plan fizic, pentru a -ți însuma acele calități, pentru a le aduce în interiorul și exteriorul tău.
Dacă ai de recuperat în plan fizic, înmagazinează cât mai multă energie în gimnastică specifică sau alte acțiuni în plan fizic, care te-ar putea ajuta să fii și să manifești tot ceea ce -ți dorești!
Dacă ai mai multe de „recuperat“ în plan spiritual, fă-ți cât mai multe analize ale conștiinței, absolut oneste, care să-ți arate exact ce bogății ai și unde mai ai de lucrat, așa fel încât să poți schimba tot ceea ce în tine nu vibrează în nota cea mai înaltă, conform viselor tale cele mai înalte.
Dar în nici un caz nu acționa asupra ta într-un singur plan!
Chiar dacă „problemele“ pe care le-ai constatat și ai trecut la rezolvarea lor vor fi lucrate “pe rând”, nicio clipă să nu te privești (să te construiești) fragmentar, ci ca pe un întreg!
Învață să te crești frumos, armonios și în plan fizic și în plan spiritual! Și cum spiritul, fiind net superior cărnii, are mai multe pârghii prin care să acționeze, cu cât îți rafinezi mai mult nivelul de vibrație spirituală, cu atât „problemele“ în trup fizic cu care te confrunți vor fi mai ușor de rezolvat, obstacolele mai ușor de depășit.
Atenție însă: sub nici o formă nu te limita doar la teorie.
O visare sterilă (neurmată în practică de nici o acțiune) nu va duce la nici un rezultat.
În limitele puterilor tale, în felul tău propriu trebuie să acționezi. Provoacă-te pe tine însuți, în fiecare zi, la o competiție!
Urcă ștacheta performanțelor pe care le ceri de la tine din ce în ce mai sus, nu te întreba dacă vei avea puterea să faci ce ți-ai propus, pentru că habar nu ai tu însuți ce puteri uriașe ai (și care este limita lor) plus că dacă vede că străduiești tenace în îndeplinirea unui ideal, Pronia Cerească te sprijină negreșit!
Și mai ales, mai presus de orice - crezi în tine, în tot ceea ce ești și poți deveni, pentru că în esență ești bucățică din Tot, o reflexie a lui și ai înscris în program codul luminii!
Că vom stărui sau nu să izbăvim - toate cărțile sunt în mâna noastră!
Dacă vom aștepta rezultate imediate - nu le vom obține, iar dacă ne vom lăsa pradă descurajării și vom abandona lupta, înseamnă că nu ne-am înțeles lecția de viață! Că nu vrem s-o învățăm (din varii „motive“) și-atunci, ca elevi leneși sau chiulangii la școala vieții vom tot repeta anul până vom parcurge toată „materia“ la cele mai înalte standarde!
Când ne vom asuma și însuma viața în vibrația înțelegerii „scopului venirii noastre pe pământ“ abia atunci vom cânta în cea mai înaltă și cea mai pură notă!
Dacă însă ne vom sparge în fițe și piruete de „răsfățuri“ prostești, de „victimizări“ jalnice, de amânări la nesfârșit a spargerii „bulei de confort“în care ne dormim viața...
Trebuie să renunțăm la „valorile“ efemere pentru a câștiga Nepieritorul!
Așa de repede obișnuim să ne „vindem“ comorile neperisabile, pentru a nu ne sfărâma iluzoria stăpânire a unui curcubeu ce ne-a pictat o zvâcnire de aripă în somnolența unui vis!
Legile universului sunt clare: orice creștere implică trudă și sacrificiu!
Potențialul din sămânță poate crește un arbore, dar numai dacă se parcurg anumite etape!
Spiritul tău este doar „sămânța“- dar dacă tu nu te îngrijești ca să-i pregătești un sol bogat în îngrășăminte naturale, nu o plantezi, nu o uzi și nu o protejezi de atacul dăunătorilor și buruienilor ce vor vrea să-i invadeze arealul, sămânța va rămâne sămânță (sau chiar va pieri) și nu va dezvolta niciodată un arbore!
Dacă tu crezi că cerurile s-au cutremurat născând o lacrimă de frumusețe, pământul și-a oferit pântecul lui primitor să te crească bogat și frumos ca tu să rămâi doar o sămânță și să risipești (conștient sau nu) miracolul unic al clipei pe care nu o vei mai putea nicicând regăsi - atunci refuză lupta, refuză truda, refuză sacrificiul!
Tratează-te ca pe-o handicapată și vei fi o handicapată - în loc să te crești un arbore falnic care să fie altora folositor în diverse moduri, vei regresa, iar sămânța a ce-ai fost se va mumifica și truda viitoarelor „reveniri“ în clasa pe care ai pierdut-o acum, va fi mult mai anevoioasă!
Eu am testat adevărurile acestea pe propria mea piele și nu prin căile cele mai ușoare, ale informației acceptate și prelucrate în cotidian!
Acum știu la nivelul „faptelor“ „vizibilului“, „palpabilului“ că miracolul există, dar doar dacă eu descătușez energiile care-i permit să se producă, pentru că adăpostesc în mine un sâmbure de lumină ce poate fi catalizatorul tuturor miracolelor din univers.
M-am încăpățânat să-mi demonstrez și mie și tuturor celor ce mă vroiau dispărută din spațiul acestui timp că am un rol și un scop bine determinat de Creator!
Chiar dacă nici mie nu mi se revelase clar care e și, cu toate energiile multiplicate de o furie rece, controlată, față de toți pseudo - demiurgii ce-și arogaseră drepturi de viață și de moarte asupra mea - am acționat!
Așa că acum toate obstacolele întâmpinate (ba chiar în ciuda lor) îmi fixaseră o ștachetă foarte înaltă: să-mi recapăt verticalitatea fizică și spirituală, ca să pot privi ambele ceruri (și cel interior și cel exterior) drept în ochi și să spun cu mândrie: „eu sunt!“
Cu un așa țel înalt veghind din spatele fiecărui gând și a fiecărei acțiuni ale mele ce mai contează micile eșecuri și dureri?!
Orice poartă ți se deschide dacă bați la ea cu determinare și perseverență nesfârșită!
Și această poartă se va deschide pentru că îmi doresc foarte mult acest lucru, pentru că simt cum clocotesc pe dinlăuntru de viața adevărată care se cere scoasă la suprafață și turnată într-o formă frumoasă!
Cum să nu simt că se rup în mine toate zăgazurile entuziasmelor de a mă dăltui în lumina cea mai pură ca un mare maestru, cum să nu mă zidesc încrâncenată în acțiune cu toate durerile avute?!
În afară de gimnastică non-stop, de reclădit iar și iar sistemul de valori aveam o mare problemă cu acel tremurat continuu al trupului, care îmi crea mare parte din dependențele cvasi-totale față de oameni și mediu.
Cum puteam rezolva această problemă exasperantă?
În mod logic numai printr-o acțiune care să implice un lucru cu mâinile, care să necesite precizie și să mă oblige astfel să controlez mental fiecare mișcare, pentru a nu rata total orice demers.
Ar trebui însă să fie și o acțiune plăcută, pentru că probabil ar fi necesare zeci, sute, poate mii de ore de muncă până la obținerea unor probabile rezultate.
Și cum singura activitate cu mâinile care putea să-mi facă plăcere era scrisul, am început să scriu zilnic.
Și cum scrisul cu litere cursive era de neînțeles din cauza tremuratului încontinuu, am început să scriu cu litere de tipar, întrucât grafia lor implica foarte multe linii drepte, asupra execuției acestora putând să exercit un control mai drastic.
La început liniile drepte numai drepte nu erau ci zigzagate, franjurate, paralele alfabetului - sub nici o formă nu puteau fi numite paralele - dar măcar puteam folosi această formă de comunicare cu oamenii când vorbitul îmi era inaccesibil.
Întrucât hipertonia mea musculară se manifesta mai puternic pe partea dreaptă și pentru că sunt dreptace, la abuzul de folosire simțeam că mi se smulge mâna din umăr de durere.
Dar cu toate durerile atroce continuam să scriu, cu toate că aveam momente în care din cauza cârceilor și-a epuizării, nu puteam nici pixul să-l țin în mână.
Continuam să scriu, cu dublul scop al re-obținerii controlului asupra corpului meu și al evadării pe tărâmul artei care mă umplea de putere și mă ajuta să mă reconectez la energia vindecătoare și purificatoare a luminii.
Cu fiecare zi ce trecea, liniile fonemelor deveneau mai puțin tremurate, puțin mai drepte, mâna mai fermă în orice acțiune a ei!
Chiar dacă durerile erau mai mari, bucuria că poți să comunici cu spiritul tău, că poți să stăpânești neputințele fizice, recompensa cu supra - măsură toate inconvenientele și suferințele care mă traversau.
Faptul că la capătul tunelului vedeam mai mult decât o luminiță îmi dădea aripi, mă făcea să debordez de entuziasme și bucurii copilărești, în fața cărora toate obstacolele se spulberau instantaneu!
Cine și ce îmi putea sta în cale - când bucuria din mine mă expansiona la nivelul universului?! De ce mă bucuram? Nu știam și nu-mi păsa! Pur și simplu eram bucurie!
Dacă simțeam nevoia să găsesc o motivație fericirii puteam găsi miliarde: că respir, că mă îmbrățișează o rază de soare, că mă îmbată o floare cu parfumul ei dumnezeiesc, etc.
Dar de ce trebuia să am un motiv?
Nu aveam nevoie de nici un motiv. Pur și simplu curgeam în bucurie și bucuria curgea în mine, la fel de firesc cum izvoarele curg la vale și ploaia îmbrățișează pământul.
Eram - și-mi plăcea să fiu! Asemeni unui copil ce râde la soare dintr-un prea plin al inimii revărsând lumină vibratilă peste tot în univers.
Simțeam că sunt fluidă asemeni unui râu, că mă impregnez de toate vibrațiile manifestării și întreaga manifestare fibrilează în mine! Și totul curgea firesc și frumos, dumnezeiesc de frumos!
Când astfel de ploaie divină îți udă zilnic rădăcinile suferinde, cum să n-ai puterea să transformi - prin simpla credință și bucurie - lacrima de durere în rouă binecuvântată?
Când te copleșesc prin abundența lor atâtea doruri divine, cum să n-ai puterea să te ridici din colbul drumului unde te –ai zbătut ca o râmă secționată și să-ți crești aripi de vultur?!
N-ai să poți ieși din colbul drumului dacă nu-ți dorești bogăția înălțimii, dacă nu-ți trezești din amorțire dorul, setea de-a cuprinde în inima ta întreaga desfășurare maiestuoasă a frumuseților creației din care faci parte integrantă!
Și de unde poți privi mai bine, pentru a dezlega procesul asumării și însumării manifestării, decât de la înălțime? Așa încât va trebui să urci pe culmea unui munte?!
Așadar, pentru călătoria interioară carev avea ca obiectiv final cunoașterea – autocunoașterea- era necesar să urc pe munții din suflet să contemplu creația în măreția ei pe verticala urcării!
De-acolo de unde întregul se poate cuprinde în inima privirii înțelepte total, cu focalizare pe minunea totului, iar nu pe posibila imperfecțiune a părții!
Era necesar să urc pe munții din suflet în aerul rarefiat în care respiră vocala cea mai curată, în vibrația cea mai înaltă, pentru a căpăta - a redobândi conștient - adevărata dimensiune și potență a „realității“ creației!
Pentru a vizualiza dimensiunea și potența ființei care ești, dincolo de vibrația voalului de ignoranță ce te ascunde pe tine, cea adevărată, de ochiul cotidian tulbure și perisabil al humei conținute în clepsidra efemeră a timpului.
Și dacă pentru o secundă mă voi simți singură, acolo sus, pentru că plămânii neantrenați ai altora nu pot suporta aerul rarefiat al altitudinii, știu (trebuie doar să dezleg energiile atenției și răbdării conștientizării!) că e doar o falsă părere că sunt singură.
De fapt, cu cât sunt mai sus pe crestele munților din suflet, cu atât sunt mai integrată marii familii universale care respiră prin mine, prin intermediul căreia mă mișc, simt, vibrez la miracolul deschis în mine! Eu cea trăitoare a nemuririi - muririi în efemerida clipă terestră!
De-acolo de sus, respirând puritatea privirii integratoare, voi putea asuma povara îngenuncherii în clipă, pe dimensiunea exactă a timpului, ca maestru al testării învățării lecțiilor la școala iubirii!
Voi putea accesa privirea înțelegerii scopurilor prăvălirii și mestecării în centrifuga „evenimentelor“ ce m-au înghițit pe un plan al cunoașterii, pentru a mă naște în altă dimensiune a oglindirii adevărurilor celeste, în hotarele luminii impregnate în huma ce mă conține.
Pe măsură ce coboram în mine, în sub - pământurile de mister ale ființei mele, „coborând în urcare“ mi se revelau alte și alte înțelesuri sacre ale zidirii ce se vroia răscumpărată din capcana înșelătoare a umbrei!
Verticala credinței într-un scop clar al urcării pe o golgotă premergătoare și pregătitoare crucificării și înălțării pe scara trăirii în iubire își dimensiona expansiunea!
Templul ce mă credeam cunoaște până atunci între hotare din ce în ce mai generoase, uimindu-mă și pe mine însumi de puterea luminii ce se creștea pe sine însuși, începea să-și piardă granițele, odată ce mă lăsam cotropită de încrederea inocentă a copilului pe care îl eliberasem din chinga de zgură. Totul curgea altfel!
Toate acțiunile ce le angrenam acum, erau sub paleta mult mai bogată a trăirii în plan spiritual, indiferent cât de dureros în cel fizic era obolul care trebuia plătit! Toate se acceptau, se traversau și se îndeplineau într-o ardere mult mai ușoară și mai plăcută.
Cu cât străduiam mai mult în sculptarea Galateii interioare și exterioare, începeau să se deschidă în mine, din ce în ce mai bogat, florile amintirii a ceea ce-am fost (construindu-mă trudnic) înainte de-a mă cuprinde „întunericul dens al bolii“ în strânsoarea dezagregantă.
Mi-am amintit, binecuvântată grație, că fusesem fascinată de ideea - forță a unui film (Strada Hanovra), altfel destul de mediocru: „te iubesc atât de mult, încât pot renunța la tine!“
Generos ideal pe care mi-l doream arzător în manifestarea devenirii mele, în procesul sculptării în iubire și pe care, măcar fragmentar, chiar credeam că-l trăiesc în planul realității concrete, în planul acum -ului manifestat!
Dar oare învârtisem vreodată roata „trăirii în iubire“ complet în afara maculării prin sentimentul posesivității?!
Am pus oare (fără să mă mint pe mine însumi) măcar una din relațiile aflate sub semnul iubirii să le curăț total de ciuperca otrăvitoare a posesiei, a acelui „al meu și numai al meu“ care îmbolnăvea ca un cancer mortal iubirea?!
A fii fascinată de o idee - forță generoasă și de un mare rafinament spiritual nu e totuna cu a trăi sub pecetea covârșitoare a manifestării ei pe toate planurile eu-lui tău, în desăvârșirea desfășurării existenței!
Dacă vrei „să cobori în urcare“ pe spirala luminii, va trebui să decelezi amăgirea și mai ales auto-amăgirea, de vibrația adevărului!
Nu te poți construi templu de lumină pe solul mâlos al minciunii!
Pentru a scăpa de un virus ucigător trebuie să recunoști întâi cinstit că îl ai, pentru a putea apoi pune în mișcare diverse terapii de vindecare. Altfel, dacă dintr-o comoditate a minții nu-ți vei analiza corect sentimentele, s-ar putea să defilezi cu fală purtând un buboi purulent în frunte despre care să crezi că e o stea ce iradiază lumină.
Nu trebuie decât să-ți fie sete de adevăr, pentru ca oglinda conștiinței tale să-ți arate exact coloratura și frecvența vibrației personale.
Că-ți va plăcea sau nu ceea ce ți se va arăta, că vei ține sau nu cont de ceea ce vei vedea ține mai mult de puterea ego-ului inferior, pe care i-o acorzi sau nu, de respectul cu care îți tratezi sinele de lumină!

***

Rugul interior - oglinda întoarsă


Astfel încât analizez manifestările cu privirea rece a adevărului!
De fapt, se poate observa și cu ochiul liber ce relații angajez cu oamenii: trainice, profunde, bazate pe iubire și respect, sau furtunoase, tensionate, care oscilează între „agonie și extaz“?
Și dacă fac o trecere în revistă - chiar și fugitivă - a tuturor relațiilor pe care le-am avut, pot constata că în unele am oferit libertate totală, în altele în schimb (deși nu la nivelul conștienței) am fost destul de posesivă.
Am iubit și am fost aproape de sufletul și nevoile lor, dar niciodată nu le-am dat putința să se împărtășească, atât cât și cum au vrut, din prea plinul inimii mele și a tot ce reprezentam într-un moment dat.
Iar cea mai concludentă în această privință a fost relația mea de prietenie cu Mirela, relație foarte apropiată, care mi-a produs multe bucurii, satisfacții, dar și foarte multă durere, chinuri, nopți de insomnie și multe, foarte multe frustrări prin evoluția ei spectaculoasă, odată cu declanșarea bolii mele.
Am avut eu atitudinea cea mai corectă pe parcursul întregii relații? Dacă judec după finalul foarte abrupt, răspunsul este evident negativ.
O relație de iubire armonioasă nu se poate finaliza prin cutremure!
Și dacă e să fac o radiografie exactă și cinstită a legăturii, de la începuturile foarte frumoase când totul curgea parcă sub semnul unei magii, ea fiind un copil dornic să absoarbă toate misterele lumii ca un burete, eu o fântână bogată, gata să-mi revărs toate comorile - până la sfârșitul absolut catastrofal, pot vedea că am acționat, în foarte multe momente contrar propriilor mele principii, târâtă orbește pe cărări ce nu mă reprezentau.
Nu întâmplător înțelepciunea poporului meu spune că „drumul spre iad e pavat cu bune intenții“!
Punând tot sufletul să ajut pe cineva aflat în mare nevoie, implicându-mă total într-o relație ce se consuma la temperaturi foarte mari, am uitat să mai păstrez distanța necesară unei evaluări la rece a ceea ce se petrecea în subteranele legăturilor dintre tine și ceilalți participați la jocurile iubirii.
Așa se face că, fără să vreau și mai ales fără să conștientizez, am alunecat într-o posesivitate din ce în ce mai mare. Am iubit-o foarte mult, vedeam potențialul imens pe care îl avea, mă fascina ușurința cu care angrena tot soiul de relații efervescente (eu care mă apropiam destul de greu de cineva) și vroiam să-i dau și coloratura unei profunzimi pe care ea n-o avea.
Îmi asumasem cumva, conștient și inconștient, rolul de Pygmalion ce vroia să sculpteze o Galatee fascinantă.
Dar în tot acest demers artistic în care mă angajasem cu toate potențele mele uitam un lucru esențial, pe care Michelangelo Buonarroti îl evidențiase atât de frumos: „mai întâi pipăi, ascult, simt ceea ce vrea marmora să devină și abia după aceea pun mâna pe unelte și eliberez minunea din închisoarea ce-i ține lumina prizonieră!“
Eu văzusem cu ochii spiritului frumusețea ce se cerea eliberată de sub tone de zgură! Tone de compromisuri cauzate de un lanț nesfârșit de mici lașități și auto-amăgiri, datorate unei frici aproape viscerale de orice fel de suferință!
Și mă angajasem total în această luptă glorioasă, cel mai adesea chiar împotriva propriului meu interes, de revelare a minunii ce-și plângea prizonieratul în întuneric!
Ideea pentru care luptam era foarte generoasă, căci ce poate fi mai uluitor de frumos decât să privești o ființă desfășurându-și cu bucurie și entuziasm toate comorile interioare în deplină libertate!
Fără să fie nevoită să se cenzureze continuu de teamă că înflorirea sa ar putea deranja pe alții, care o vor dependentă de ei, pentru a o putea manipula mai ușor.
Eu, care m-am zbătut toată viața să ies din tiparele în care alții mă vroiau îndesată cu forța, înțelegeam (și empatizam) cel mai bine cu lacrima de obidă a unui suflet condamnat și auto-condamnat parcă să slujească intereselor tuturor, afară de ale sale.
Și am vrut, cu tot sufletul și cu toată lumina și dragostea din mine, am vrut s-o învăț ce înseamnă cu adevărat să trăiești cu aripile libertății desfășurate la maximum deasupra existenței!
Pentru acest vis frumos nu pot fi condamnată - dar pentru cum m-am lăsat furată de mersul evenimentelor, pentru cum am pierdut controlul asupra mea și am reușit să-mi maculez propria operă interioară chiar trebuie să meditez îndelung pentru a nu mai repeta și altădată aceleași greșeli distructive.
I-am tot spus că orice libertate, pe orice plan al existenței începe (fiind chiar fundația ei) cu un Abc. al independenței sociale.
N-ai cum să-ți afirmi cu putere nici una din laturile personalității tale dacă „sforile“ jucăriei ce ești, din punct de vedere material, îți sunt trase de alții, indiferent cine sunt acei „alții“!
Pentru mine, care aveam în spate o întreagă existență (începând din copilărie) în care în diferite etape ale vieții, ori în momente decisive, mi se atrăsese atenția în mod explicit că nu am dreptul la nici o opinie, întrucât nu eu aduc pâinea în casă, era foarte clar că nu te poți „construi“ așa cum îți dorești, dacă oricine îți poate întrerupe zidirea interioară amenințându-ți cu distrugerea (având și puterea s-o facă!) zidirea exterioară!
Așa că am punctat cu foarte multă insistență pe ideea că libertatea înseamnă de fapt ruperea de orice fel de dependență de alții, pe orice nivel al existenței.
Angrenată în acest proces de „reconstrucție a personalității“ nu am luat deloc în calcul ideea că poate ea dă o cu totul altă interpretare principiului libertății! Chiar dacă mie mi se pare că sfidează orice logică a bunului-simț să gândești o libertate împovărată de tot soiul de dependențe.
O văzusem de atâtea ori „strivită“ de voințele altora care nu țineau cont de loc de modul ei propriu de a curge în cofrajele vieții. Mă izbise de-atâtea ori „resemnarea disperată“ cu care-și încovoia spiritul în fața oricui avea o putere interioară mai mare decât a ei!
Era ca un câine bătut de un stăpân tiranic, dar care se gudură la picioarele lui, cerșind tot el iertare pentru o greșeală inexistentă - încât am crezut că nu-și poate dori decât libertatea deplină mai presus de orice!
Având înscrisă în genă libertatea ca trăsătura cea mai pregnantă a caracterului, nici nu mi-a trecut prin minte că există oameni pentru care libertatea nu este așa de importantă!
Că au altă scară de valori, în care libertatea e doar o noțiune de salon, pe care o clamează doar așa, ca să impresioneze și să-și aroge o aureolă de mister.
Nu mi-a trecut prin minte că pentru a-mi declina orice fel de responsabilități în ceea ce privește „întreținerea și confortul“ din lumea materială - pot renunța atât de ușor la verticalitatea mea.
Nici nu mi-a trecut prin cap că cineva își poate construi personalitatea (și însăși viața) în mod conștient pe nisipuri mișcătoare, știind că totul se poate prăbuși ca un castel de nisip, oricând altcineva va hotărî să-ți schimbe țelul și orientarea după bunul lui plac.
Când opera de artă care ești se construiește cu atâta trudă și sacrificiu, cum să dai altcuiva drepturi totalitare în destinul tău și să te mai și întrebi mirată de ce te strivește ca pe un gândac, ori de câte ori îți permiți să ieși de pe traseul pe care ți l-a stabilit.
Eu ascultasem doar „strigătul“ mut al sufletului ei, care-și cerea sfâșietor „eliberarea“ din sclavie!
Nu credeam că „victima“ poate colabora cu „torționarul“, îi poate face jocurile (uneori chiar cu plăcere) pentru a obține o falsă liniște, o trăire „pe mal”, dincolo de tumulturile.
Oricum, e absolut falsă ideea că vei duce o viață liniștită dacă nu te implici deloc social. Dacă îți strivești sufletul - mai devreme sau mai târziu vei da samă!
Până una - alta însă, tot insistând pe principiul libertății, am reușit - cu o naivitate prostească - să intervin cumva agresiv în liberul ei arbitru.
Nu mi-am dat seama că dacă cineva locuiește în colivia cu gratii de aur și se minte pe sine însuși că e liber, eu n-am nici un drept să-i repet până la exasperare că se înșeală, pentru că are dreptul să aleagă tot ceea ce poftește (chiar și răul) fără să se interpună nimeni între el și voința lui liber exprimată.
Nu am forțat pe nimeni să acționeze într-un fel sau altul, dar fiind tot timpul „clopoțelul de alarmă” care semnaliza „drum de avarie” am sufocat cumva, nedându-i dreptul de a-și face propriile alegeri, propriile greșeli.
Una din lecțiile pe care ea le avea de învățat era tocmai cea a independenței, având în vedere relațiile pe care le angrenase până atunci, în care se situase în rolul de sclavă supusă!
Dar dacă ea voia să-și vândă libertatea împreună cu tot potențialul viitor ce și l-ar fi putut clădi prin forțe proprii pentru o iluzorie liniște la adăpost de „furtunile existenței” - asta era o treabă care o privea doar pe ea și nu pe mine.
Ar fi trebuit doar să-i atrag atenția - și-apoi să mă retrag - să-i dau voie să se facă praf încă o dată dacă așa hotăra ea - pentru a da voie karmei să se manifeste, până când își va învăța lecția!
Că nu poți zbura spre cer dacă-ți atârni ocale de picioare!
Am spus „te iubesc așa de mult încât pot renunța la tine”, dar în plan fizic nu am renunțat deloc la ea!
Din contră, am fost tot timpul cu ochii ca un vultur pe ea, tot timpul am protejat-o de tot ceea ce ar fi putut-o răni. M-am transformat într-un tampon între ea și realitățile vieții (oameni, evenimente) care ar fi putut să-i provoace șocuri, astfel că din dragoste și grijă prost manifestată, i-am preluat eu karma și i-am irosit o șansă importantă de a învăța lecțiea luminii!
Am strigat încontinuu - „atenție, groapă!”, n-am lăsat-o să calce în ea să-și dezvolte atenția, să-și dorească puritatea după ce s-a murdărit, s-a năclăit, să-nseteze după lumină după ce-a urzicat-o întunericul.
În mod previzibil am intrat într-o coliziune ascunsă și cu perechea dictatorială a ei, căreia eu îi stricam jocurile de „mare maestru păpușar” prin principiile clamate atât de insistent. În plan subtil, spiritul lui, care avea să-i predea o lecție de abordare a relațiilor de iubire de pe picior de egalitate, nu de subordonare - s-a simțit obstrucționat în misiunea lui și m-a taxat destul de dur.
Așa se face că chiar dacă în planul aparent al lucrurilor m-am manifestat aproape ireproșabil, sprijinind-o și înconjurând-o cu toată dragostea și generozitatea, în cel profund, al existenței nu am făcut decât să-i alimentezi dependențele și astfel să greșesc în mod grav față de spiritul ei de lumină.
Nu are absolut nici un fel de relevanță interpretarea meschină și nedreaptă pe care au dat-o ei unor gesturi ale tale curate și generoase, dacă în filonul cel mai înalt al adevărului n-am putut vedea cu ochii spiritului că a prelua responsabilitățile celorlalți înseamnă a perturba grav legile divine!
A interveni egotic cu ființa ta de humă în desăvârșirea în lumină a altor spirite înseamnă a face un mare deserviciu - ție și lor - pentru că „poverile” ce trebuiesc metamorfozate în iubire și bucurie s-au mărit. în concordanță cu fuga ori asumarea necuvenită a unor atribuții, dincolo de limitele bunului simț.
Așa că toate copitele în planul manifestării afective pe care le-am primit cu supra- măsură atunci când eram mai slabă (ca să le simt mai profund și să mă vindece de orbire) le-am binemeritat în ambivalența rolului lor, de coerciție și creștere spirituală, când mi-am deschis larg porțile inimii și m-am împodobit de sărbătoare, gata să primesc miracolele și revelații care să-mi curețe negurile de pe vibrația trăirii.
Așadar postura de victimă nevinovată pe care mi-am asumat-o atât de glorios, nu este numai neadevărată în esență ci și ridicolă.
Că în planul aparențelor manifestării (și-al intențiilor) ei s-au manifestat mai mult decât limitativ și crud - asta face parte din testele iubirii pe care le-au picat! A fost orbirea lor (voită sau nu) care a refuzat să privească în fântâna inimii mele ce și cine sunt cu adevărat.
Jocurile divine ale asumării și neasumării, ale potențelor de a dărui și de a primi, ne-au prins în hora lor magică și fiecare am jucat după aspirația și înțelepciunea cu care am trudit să ne împodobim sufletul.
Îmi fixasem o ștachetă foarte înaltă a trăirii în plan ideatic, dar atenția nefocalizată pe curenții subterani, pe care gesturile mele le-au produs, a dus la adevărate dislocări a tărâmurilor sacre care suntem cu toții!
Așa că, eliberează-te de toate frustrările cauzate de postura de victimă, ce nu-ți face cinste!
Stoarce miezul fierbinte al rugului pe care ai urcat, de toate învățămintele pe care ți le poate furniza și mai adaugă o floare în coronița înțelepciunii ce te va împodobi la reîntoarcerea acasă.
Răstoarnă clepsidra invers și conștientizează clipa magică de grație supremă de care ai avut parte la acea „judecată a satanei”, cum ai numit-o la acea dată!
Întoarce clepsidra și conștientizează că cei care te-au lovit, umilit, rănit, de fapt ți-au fost cei mai mari învățători spirituali, atât prin ceea ce au făcut, cât și prin ceea ce n-au făcut!
Și ca în fața oricărui alt învățător, trebuie să te pleci cu recunoștință și să mulțumești că ți-a predat o lecție atât de importantă.
Sfâșie vălul iluziei în care te-ai înfășurat confortabil piruetând și aruncând bezele grațioase de pe soclul de victimă!
Ar trebui să mulțumești proniei că a permis să se „întâmple” acea „judecată “, pentru că pe scaunul de „inculpat” te-au pus nu cei trei care au inițiat-o ci doar sinele tău, spiritul tău sătul să te tot vadă cum îți scufunzi lumina în smârcuri puturoase.
Că te-a durut foarte tare?! Foarte bine; când te împotrivești atât de tenace „nașterii” pe o altă treaptă a luminii, a cunoașterii (pentru că acest proces oricum trebuie să aibă loc, mai devreme sau mai târziu, în condiții ideale sau vitrege, în armonie, lin, ușor, sau cu risc, chiar și de deces) “nașterea” ta a atins recorduri de vibrații negative pe toate planurile manifestării, ba a fost în foarte mare pericol să fie suptă de moarte!
Doar un clipăt de lumină mi-a salvat în ultima secundă timpul de curgere în scocul iubirii, de irosirea în beznă.
Atâtea ființe au conlucrat, atâtea evenimente s-au înlănțuit într-o scară divină pentru a servi unui plan sacru, ce-și cerea împlinirea aproape cu glas de tunet!
Iar eu încă îmi mai permit să zăbovesc cu „cercetarea” pe tulpina plină de spini a trandafirului, încă îmi mai înlănțui privirea de humă nu de soarele ce potențează miracolul florii, care mă copleșește prin revărsarea de frumuseți și parfumuri prin care celebrează existența, dăruindu-se tuturor!
A trebuit să mă cațăr pe tulpina spinoasă, pentru a mă putea îmbăia în cleștarul împărtășirii cu divinul a unei lacrimi de lumină concretizată în trandafirul apărut în inima înțelegerii mele.
Și dacă tot am ajuns atât de greu în inima frumuseții, de ce nu mă bucur de ceea ce am lăsat să nască în mine, până a deveni eu însumi bucurie și lumină?!
Înluminează cu bucuria mea și întunericul din lacrima neagră a trăirii, la intersecția căreia am frisonat veșnicii de încrâncenări și dureri până mi-am lăsat ars veștmântul de humă al ochiului!
Și dacă tot am scăpat de o povară atât de mare de întuneric, cred că e cazul să mulțumesc divinului pentru grație dăruindu-i și eu mai multă strădanie în procesul de reclădire pe alte coordonate ale cunoașterii luminii.
Pe măsură ce simțeam că lucrurile în mine se așează frumos într-o ordine din ce în ce mai aproape de perfecțiune și pe o vibrație a înțelegerii mai înaltă, creștea în mine o nevoie de schimbare pe toate planurile existenței, din ce în ce mai năvalnică.
Totodată, creștea și nevoia de vibrație în frumos, atât în interior, cât și în exterior, nu fumegândă, totul începea să cânte și să încânte celula mea îndelung însetată de muzica sferelor.


***


Curcubee în spirală


Dezghețul interior masiv începea să ceară alte cerneri și în exterior altă paletă a culorilor ce se voia fredonată în jocurile vieții.
Mi-au plăcut dintotdeauna culorile vii, tari, efervescente, iar cât am fost în cubul bolii mă simțisem acoperită numai de culori terne, ce mă țintuiau într-o nemișcare dureroasă. Și ca să măresc frecvența vibratorie a percepției universului prin intermediul culorilor, aveam nevoie de-o baie de rogvaiv - uri incandescente, care să mă pună în rezonanță cu exploziile luminoase ale creării și nu ale noncreării.
Și cum această clădire în dimensiunea spiritului poate fi accesată dintr-o infinitate de direcții, m-am hotărât să iau în sprijin și exteriorul!
Să-mi umplu mediul exterior de-o mare de culori care să-mi vindece sufletul rănit de prea multă umbră.
Cum în plan fizic eram încă sub incidența acelui tremur excesiv al mâinilor, care mă împiedica să fac multe lucruri (cel puțin nu în forma cea mai corectă! și-mi genera multe frustări, am ajuns la concluzia că trebuie să pun în mișcare o acțiune amplă în care să înmagazinez cât mai multă energie!
Asta dacă vreau ca în planul realității manifestate a ființei mele să se producă transformări masive și nu doar retușuri aproape insesizabile.
Cum unul din cele mai importante și mai presante pentru mine obiective era să-mi recapăt cât mai mult din independența mea de altădată, să reduc la minim dependența de ajutorul celorlalți pentru supraviețuirea în plan fizic, a devenit clar că aveam stringentă nevoie să-mi recapăt cât mai mult din controlul asupra mâinilor.
A avea control asupra mâinilor însemna să pot să-mi fac singură o mâncare, curățenie, să spăl și să mă spăl - numai lucruri simple și comune, dar care să le pot aborda singurică era pentru mine de domeniul fantasticului.
Și tot chinuindu-mi mintea întrebându-mă pe mine și divinitatea ce aș putea face să obțin acele schimbări majore, pe care sufletul meu le cerea într-un singur strigăt arzător, Dumnezeu s-a îndurat de mine și mi-a dăruit ideea înluminatoare.
De aproape zece ani de când mă mutasem în garsonieră, mă chinuiau culorile din paleta cremului în care mi-era zugrăvită casa.
Îmi place cremul, dar numai însoțit și de alte culori mai tari, care să-i dea o strălucire blândă. Singur însă, mi se pare o culoare ternă, care mă irită.
Schimbarea mi-o puteam asigura zugrăvindu-mi singură baia și bucătăria, iar în acest fel încercam să rezolv mai multe probleme deodată printr-o altă coloratură exterioară adăugită tonifierii musculare, care puteau produce mari schimbări în viitorul meu.
Așa că m-am apucat să-mi vopsesc pereții bucătăriei și ai băii, după ce m-am aprovizionat din plin cu vopsea albă, chiar dacă îmi tremurau picioarele de la maladie, de la oboseală, iar rezistența mea la efort fizic se apropia vertiginos de zero.
Unul din simptomele bolii - lipsa aproape totală de echilibru ( pentru că lenticulii care pornesc din creierul mic, răspunzători cu coordonarea mișcărilor erau afectați) putea să-mi provoace piedici serioase în punerea în practică a ideii de schimbare, dar vorba țăranului român, „cu Dumnezeu înainte!”.
Dacă vrei ceva cu toată arderea interioară de care ești în stare și voința ta e îndreptată spre creștere materia se supune forței spiritului!
Spre sporirea minunii a ceea ce ești, dar încă nu te-ai cunoscut deplin, încălzită de vibrația ardentă a visului, materia se va lăsa modelată așa cum vrea spiritul, mai devreme, sau mai târziu.
Așadar, în pofida oricăror obstacole am înfruntat toate amețelile și vertijurile cauzate de urcarea pe scaun (pentru a putea ajunge până la tavan), am trecut peste durerile care-mi amorțeau și-mi blocau brațul la mai puțin de o jumătate de oră de dat cu pensula pe pereți, mi-am concentrat toate puterile și toate vrerile pentru un singur scop, aașa încât puteam vedea în fiecare zi rezultatul muncii mele, greu, dar vizibil, palpabil.
Atât de multă mulțumire și încredere în mine mi-a dat această acțiune așa de simplă pentru cineva sănătos - dar pentru mine atât de complicată și atât de extenuantă.
Am simțit că toate forțele latente ale universului, a căror existență nici măcar nu o bănuiam, îmi scălda rădăcinile aproape mumificate până atunci! Și le încărca de toată seva vibratorie a vieții, astfel îmcât întreg universul concura în potențarea strădaniei mele.
Chiar dacă în plan real efectele muncii mele erau infime – eu putând să vopsesc doar câteva minute, schimbările operate în celelalte corpuri ale mele erau uriașe.
Exterior erau poate insesizabile, dar interior coloana de lumină se construia tenace și semeț continuu!
Din ce în ce mai des pauzele dintre reprizele de muncă erau mai scurte, timpul pe care puteam să-l dăruiesc efortului fizic creștea proporțional, controlul asupra corpului meu - aproape inexistent până atunci - ușor-ușor începea să se facă simțit!
Tonusul muscular - ca și cel psihic - își creștea și-și rafina puterea vibratorie!
Disperările nu mai aveau forța să mă bulverseze, să mă scoată de pe cărare, să-mi deturneze zborul în și spre lumina din mine, din univers.
Din ce în ce mai rar permiteam (din slăbiciune) descurajării să mă oprească din lucrul cu mine însumi, de asanare a impurităților din mine! Pentru că indiferent ce făceam în planul manifestat încontinuu operam o scanare pe tot ce însemna trăire, pe toate planurile ființei.
Permanent întrebam universul ce și cum să ajustez înlăuntrul și înafara mea ca să înclin balanța spre pozitiv, mai mult și mai mult.
Eram hotărâtă să intru definitiv sub amprenta verbului a acționa, și să uit de „a visa, a lâncezi, a somnola!”
Înfloream interior când vedeam cum dispar culorile terne sub un alb purificator. Cum întregul peisaj coloristic începea să emită alte reflexii în curcubeul meu interior care, încet-încet, ieșea dintr-o lungă și chinuitoare hibernare.
Albul, culoarea neculoare, strălucitor, creștea în spațiul din împrejurul meu, creștea și în lumea mea interioară. Albul începea să mă îmbrățișeze din ce în ce mai ferm și mai copleșitor de pretutindeni și-mi dilata blând hotarele purității.
Ce victorie glorioasă să văd și eu și cei dimprejurul meu ceva ce ia formă din mâinile mele, ce bucurie imensă să pot sparge carapacea inutilității, care-mi înnegurase și-mi torturase sufletul aproape până la disipare.
Eu care spusesem de-atâtea ori (spiritul divin din mine) că trăiesc „sub semnul darului“, să fiu complet nefolositoare și mie și altora — era tortura supremă! Dar acum în sfârșit, ceva palpabil se împlinea și modifica atât de evident realitatea manifestată!
Astfel descopeream dimensiuni uluitoare ale „realității subtile“ nevăzute, pe care o simțeam la nivelul trăirii, care îmi dilata și-mi umplea de substanță orice atom, orice particulă din mine care tindea spre lumină, spre creștere!
Ce mai conta în acest punct al zbaterii mele în plasa vieții, că picioarele îmi tremurau atât de tare când munceam urcată pe scaun sau că în orice clipă eram în pericol să mă prăbușesc!
Că amețelile și vertijurile pe care le aveam erau atât de puternice încât vopseam aproape în orb, fără să văd ce fac, dar asta nu mă împiedica să-mi continui acțiunea. Dimpotrivă - obstacolele mă îndârjeau mai tare, mă ambiționau să le depășesc.
Practic, contrar tuturor potențelor fizice ale mele din acest timp, în activitatea pe scaun mă ținea doar voința mea dar susținută de pronia cerească, care mă răsplătea pentru tenacitatea prin care încercam să ies din beznele bolii, disperării și abandonului în mrejele întunericului.
Aproape că simțeam la modul material, cum forțe nevăzute (poate îngerii) mă sprijină când sunt gata să mă prăbușesc, ori îmi aprind bucuria când durerea și descurajarea îmi întunecau prea mult cerul trăirii.
Parcă și aerul din jurul meu începea să pulseze o stare de bine când „ vedea” cum mă străduiesc în fiecare clipă să fiu trează, înluminând spațiul ei mai mult azi decât ieri, mâine mai mult decât azi!
Odată sentimentul inutilității atenuat, totul putea fi acceptat mai ușor și ceea ce primeam (durerile, umilințele neputințelor de tot felul), la fel și ce accesam într-o „realitate“ care venea să mă acopere în cavalcade luminoase sau umbroase.
Tot ceea ce făceam cernea acum alte înțelesuri în fibra cântătoare a universului!
Așa încât în clipa în care am terminat de vopsit pereții de sus până jos (după ce am dat trei rânduri de vopsea) și totul se revărsa într-un alb strălucitor în jurul meu - o mare pace interioară m-a cuprins, parcă nu vopsisem niște pereți ci însăși umbrele din mintea și inima mea!
Tot întunericul de care mă lăsasem cuprinsă din slăbiciune, lașitate sau nebăgare de seamă se volatiza. Mă minunam eu însămi de amploarea metamorfozelor interioare, pe care le putea genera o simplă acțiune de schimbare a culorii mediului în care trăiam, dusă la bun sfârșit! E adevărat, cu multă risipă de energie, emoții și timp.
Parcă acestă acțiune a mea de-a încerca să transform relitatea înconjurătoare s-ar fi alchimizat într-un izvor magic de apă vie care m-ar fi transportat într-o altă lume care funcționa după alte legi și care, mă prinseseră într-un carusel al miraculosului.
Nu mai conteneam să mulțumesc Divinului pentru frumusețea și armonia interioară ce mă-nvăluiseră ca o binecuvântare divină în matricea ei regeneratoare!
Uitasem chinurile, epuizările, stările de semi-leșin datorate oboselii, ce-mi asezonaseră munca îndârjită pe parcursul unei luni întregi!
Acum nu făceam decât să savurez beneficiile pe toate planurile, ale unei acțiuni duse la bun sfârșit și evident - să vreau mai mult!
Și vroiam mai mult pe o multitudine de planuri – vroiam mai mult de la mine, pentru că primisem foarte mult! Și simțeam nevoia să dăruiesc și eu universului din preaplinul trăirilor mele!
Pentru a răscumpăra ceva (într-un fel) din energiile negative pe care le găzduisem în universul meu și le permisesem să ia amploare și să întineze lumina întregului univers.
Vroiam să fiu mai puternică pentru a putea face față mai bine provocărilor vieții!
Drept care îmi lungisem și intensificasem programul meu obișnuit de gimnastică.
Pe lângă faptul că îmi lărgisem considerabil gama micilor activități casnice pe care îndrăzneam să le abordez în plan fizic, chiar dacă șansele de reușită erau foarte mici...
Vroiam să cresc în interior pentru a nu mai simți remușcarea acută că mi-am ratat misiunea pentru care mi-a fost oferit darul vieții!
Pentru a putea (măcar în planul trăirii) dărui universului tușa mea unică de culoare, vie, efervescentă, nu apatică, muribundă.
Așa că, după ce m-am îmbăiat în albul strălucitor al mediului creat de mine am ajuns la concluzia că pentru a mă „ține în priză” tot timpul am nevoie de un mediu exterior mai viu! Care să mă-nveselească și să-mi potențeze puterile!
În ceea ce privește întărirea structurii fizice, puterea și rezistența fizică la efort obținusem rezultate notabile!
Dar în planul controlului mental, al simptomelor de Parkinson, acel tremurat excesiv al mâinilor și picioarelor ce mă-mpiedica să abordez multe din activitățile diurne cu sorți de izbândă, rezultatele erau mult mai puțin spectaculoase! Asta demonstra că aveam nevoie de o acțiune care să mă oblige să-mi cenzurez mult mai drastic fiecare mișcare a mâinilor și picioarelor necomandate de creier.
Și cum simțeam că „procesul zugrăvitului“ nu e încheiat, că abundența de alb duce cu gândul la spital, la durere, la disperare și nu doar la puritate, m-am gândit că trebuie să înveselesc măreția simplă și copleșitoare a albului și cu alte culori.
Mai întâi însă, trebuia să găsesc acțiunea cea mai potrivită pentru a căpăta un control și mai mare al mâinilor mele. Ce știință exactă puteam accesa, pe care s-o transpun în culori care să-mi solicite mentalul și fizicul în chinezărisme de răbdare și control?
Evident geometria, o știință pe care am iubit-o în școala generală până să mă prindă timpuriile vârtejuri ale plătirii de karmă negativă din existențele trecute.
Una din formele geometrice cele mai dragi mie, corelând-o și cu simbolistica ei filosofică a fost și este cercul.
M-am gândit că n-ar strica să-mi pictez niște picouri pe pereți, cel puțin până la jumătate, pentru că perfecțiunea acestei forme geometrice mă putea pune în rezonanță cu perfecțiunea creației divine!
Iar eu am o dragoste și un respect prea mare față de substanța profundă a simbolisticii cercului în manifestarea divină, pentru a nu-mi concentra toate puterile minții și-ale timpului meu în executarea acestui simbol al desăvârșirii, pe marginea căruia meditasem de nenumărate ori!
Ce culoare să aleg din rogvaiv-ul ce voiam să-mi picteze pânza pe care-mi exercitam dreptul de a-mi etala intensitatea trăirilor?!
Era exclus să pictez o singură culoare.
În plan interior, monotonia era singurul lucru care nu mă caracteriza absolut deloc, pentru că niciodată „nu cântam pe o singură coardă“ . Mi-era greu să aleg din toate culorile care-mi bucurau sufletul, cu care să lucrez mai mult așa că am mers pe cealaltă latură pregnantă a mea, și anume patriotismul.
Dintotdeauna am simțit nevoia unor rădăcini puternice, care să-mi hrănească creșterea pe verticală și să dea stabilitate zidirii interioare!
Dar acum simțeam că trebuie să-mi înfig rădăcinile mai în adânc și mult mai ferm, pentru că furtunile cărora trebuie să le fac față erau din ce în ce mai violente.
Și pe ce-mi puteam sprijini mai bine spiritul greu încercat în focurile călirii, dacă nu pe conștiința clară că am în spate un șir lung de străbuni! Strănbuni care mi-au pus în genă câte o picătură de lumină din înțelepciunea și puterea lor, din frumusețea lor simplă și sălbatică.
Numai gândul la străbuni mă făcea să mă ridic semeț din orice îngenunchiere în care un eveniment sau altul mă putea aduce.
Patriotismul - ca o vâlvătaie uriașă era și puterea și slăbiciunea mea!
Putere - pentru că mă susținea când mă lăsam copleșită de disperări și mici lașități ce-mi rodeau verticala de la bază precum cariile un stâlp de lemn al unei case părăsite.
Slăbiciune - pentru că deși puteam să tratez și să disec cu o minte rece 90% din „problemele“ de interes fierbinte pentru mine, când cineva îndrăznea să-mi atace țara sau străbunii luam foc instantaneu și mă manifestam aproape ca un fanatic religios și dogmatic.
Când cineva îmi contesta țara pe care am fost trimisă s-o înluminez cu vibrația vocației mele era ca și cum mi-ar fi răpit putința de a respira!
Drept care mânată de un „instinct de conservare“ exacerbat mă zbăteam furibundă pentru a mai smulge o gură de oxigen și încă o gură, ca o poruncă ce trebuia îndeplinită fără nici o putință de negociere.
Așa că simțeam că trebuie să-mi afirm mai ferm apartenența la un arbore sefirotic ce ține pe creștet cerul iubirii.
Și ce simbol mai puternic al unui patriotism simțit sangvinic poate fi mai puternic decât steagul poporului tău. Dar cum totuși, steaguri nu aveam de gând să pictez pe pereți m-am mulțumit doar cu folosirea culorilor lui în pictarea figurilor geometrice pe pereții băii și bucătăriei.
În acest fel îmi împlineam mai multe cerințe stringente: un univers plin de culoare care să-mi intensifice vibrația trăirii, o afișare a unui simbol care-mi potența contactul permanent cu un izvor magic de apă vie și, o acțiune de mare rafinament a perfecțiunii care face țărâna ce sunt să rezoneze altfel cu lumina manifestării.
Și cum să folosesc aceeași figură geometrică ar fi fost un lucru care-mi depășea puterile de adaptare la o activitate monotonă, am hotărât ca baia s-o vopsesc în cercuri micuțe (cu diametrul de maximum un centimetru) alternând cele trei culori ale steagului, urmând ca bucătăria s-o colorez în triunghiuri echilaterale, cu latura de aceleași dimensiuni ca diametrul cecurilor.
Așadar, „cu toate pânzele sus” m-am apucat să mă aprovizionez cu vopsea roșie, galbenă și albastră, apoi cu mai multe pensule foarte subțiri de școlar ce vrea să picteze în tempera planșe pentru ora de desen.
Odată materialul pregătit, înarmată cu o sticluță de vopsea și o pensulă în mână m-am așezat în fața peretelui alb cerând ajutor creatorului să mă susțină în demersul meu de remodelator al universului exterior și interior mie, prin intermediul unei acțiuni atât de simple și insignifiante în aparență!
M-am așezat în fața peretelui alb făcând corp comun cu el, printr-o meditație de contopire cu el și mi-am concentrat toate vrerile, putințele ori dorințele, în această unică idee - forță: să fiu una cu peretele - să devin peretele.
Apoi mi-am focalizat toate energiile mentalului pentru a vizualiza peretele deja colorat în cerculețe și triunghiulețe.
După ce am fixat bine în memorie imaginea lui gata terminată, am căutat să văd în mișcare mâna mea care trasa cu fermitate și siguranță figurile geometrice pe pereții apartamentului.
Am căutat să fixez- cât mai mult timp posibil și cât de puternic reușeam în acele vremuri de mare disipare – mâna care manevra pensula cu ușurință, precizie și care realiza tot ceea ce mi-am propus.
După care, învăluită parcă într-un cocon ce mustea de energie, bucurie și încredere, m-am apucat hotărâtă de treabă!
Eram sub imperiul unei singure idei - forță, persistentă ca o obsesie! Să acționez, oricât de greu mi-ar fi și oricâte obstacole aș avea de doborât! Să acționez pe toate nivelurile existenței chiar atunci, sau mai ales atunci când rațiunea îmi spunea că nu am nici o șansă să pot face ceva sau să înving într-un război în care mintea rațională mă declara anticipat învinsă!
Și chiar când sunt învinsă o dată, de zece ori, de o sută de ori, nu găseam nici un motiv să nu încerc iar și iar! Ca un nou Sisif multiplicat, care muncește din greu să pună bolovanul pe culme, chiar dacă nu va reuși niciodată, dar măcar va rămâne cu satisfacția că nu a pierdut bătălia prin abandon, ci a făcut totul pentru a nu rata nici o posibilă șansă de obținere a victoriei!
Așadar am tras aer adânc în piept și-am pus pensula pe perete.
Iar mâna, acest instrument care mă asculta mult prea puțin în acțiuni ce nu necesitau atâta precizie, ca prin farmec și-a redus tremuratul în proporție de 70 - 80%.
De parcă ar fi fost o trăsură înhămată cu mai mulți cai nărăvași care -o zgâlțâiau din toate încheieturile. De parcă vizitiul nici n-ar fi existat, iar acum, deodată, uluitor, putea fi controlată, măcar în reprize scurte de câteva minute, pentru a putea da un contur cât mai apropiat de forma cercului.
Oricum aveam cârpa prin care puteam corecta devierile inerente ale mâinii, puteam să retușez sau să șterg integral tot ce pictam, câtă vreme vopseaua era proaspătă.
Timpul își oprea curgerea fiind agățat în vârful pensulei mele!
Atent, foarte atent să nu strice armonia, ruguri roșii, rotunde, începeau să spună povești uimitoare! De răstignire pe spiralele focului, ca să-și șlefuiască diamantele brute ale semințelor de aur ale iubirii, ale înțelepciunii!
Soarele le îmbrățișa într-o vibrație a germinării, a creșterii, a coacerii, erupând în explozii de frumusețe, universuri magice în fiecare atom ce silabisea respirația demiurgului.
Odată crescute cu rădăcini puternice în matricea mamă ce se conține pe sine, atât în fruct cât și în sămânță, mai rămânea să le botez cu libertatea zborului! Pe toate verticalele și orizontalele cerului, pentru a le dărui necuprinderea cuprinderii ce numără în solemnități de oglindă veșniciile!
Roșu, galben și albastru, solfegia sămânța de iubire ce-și întindea timidă aripile devenirii, după ce-a băut ca pe-o apă vie sudoarea srăduințelor mele încrâncenate!
Roșu, galben și albastru, vibrau în portative magice subpământurile, pământurile și cerurile brodând alte fermecate melodii, în și sub membrana universurilor!
Roșu, galben și albastru, fibrila înțelegerea creșterii în rădăcina cerurilor.
Curcubeice valențe creșteau în mine cerul și pământul, eu însumi spoream puterea vibrației lor prin acel simplu și atât de jertfitor lucru al prinderii lor (simbolice) într-un gest de aspirație spre desăvârșire!
Eram însăși cercul perfecțiunii creației în cercurile tricolore pe care le concepeam pe pereții cuibului meu! Pe pereții spiritului meu! Totul începea să pulseze culoarea vieții, a renașterii! A retrezirii unei alte vieți! Alte trăiri, pe alte fundamente ale cunoașterii.
Eram însăși trinitatea în triunghiurile ce înfloreau pe verticalele cuibului meu!
Totul se ridica în mine pe fundația solidă a unei credințe redescoperite și redimensionate altfel. Și pe fundația unui patriotism care-și descoperea niște rădăcini din ce în ce mai adânci și mai bogate!
Și pentru că totul vibra în mine pe alte portative ale trăirii, tot ceea ce mi se petrecea în exterior, în lumea manifestării deznodau alte potențe!
Curgeau alte izvoare în șocul trecerilor mele prin cascadele evenimentelor - lecții, totul venea asupra mea cu o altă încărcătură a atingerii!
Evenimentele exterioare, bune sau rele, aveau un cu totul alt impact emotiv asupra mea, însăși ochiul care decodifica mesajele pe care le primeam de la viață - era cu totul altul!
Probabil - dacă nu chiar sigur - divinitatea, văzând că mă străduiesc să fac ceva ca să ies din cercul distrugerii, mă răsplătea! Cum? Dând o altă amprentă energetică fiecărei mișcări pe care o făceam în acest spațiu vibratil al afirmării cosmogonice, a acelui eu sunt.
Totul în mine și-mprejurul meu începea să fremăte de încredere și putere, un foc ce începea să radieze căldura și în afara mea!
Ochii celor dinprejur începeau parcă să reflecte și-o altă trăire afară de o milă oripilată de devastarea unei boli necruțătoare.
Mirarea ce însoțea această milă începea să-și schimbe total coloratura, de la cea interogativă a celor care nu înțelegeau de ce te agitam atât prin poliție să-mi recapăt actele doveditoare ale drepturilor sociale, când moartea părea gata să mă ia în fiecare clipă, la mirarea cu o tușă (pală dar vizibilă) admirativă că, deși sunt aproape un cadavru ambulant, am totuși voința și puterea de a lupta pentru a-mi afirma dreptul divin și social de a trăi!
De a trăi ca un om normal atâtea zile câte le am hărăzite de Dumnezeu, fără să fiu considerată de oricine un obiect fără nici un fel de drepturi.

***


Aripi de Phoenicși



Glasul meu - chiar tremurat - începea să fie ascultat, pentru că susținea în mod ferm niște adevăruri clare și fundamentale pentru existența fiecărui om!
Iar perseverența și neînfricarea cu care înfruntasem toate mașinațiunile subterane ce încercaseră să-mi stopeze acțiunile îndreptățite, reușiseră până la urmă să-mi câștige o fărâmă de respect.
E drept că la asta a contribuit și demonstrația mea practică - prin nenumăratele memorii scrise forurilor superioare - că nu voi ezita (indiferent câte lucrări murdare, angrenate de unii și de alții se vor mai pune pe roate pe la spatele meu) să deschid uși, indiferent cât de sus în piramida puterii sociale, pentru a fredona melodia trecerii mele meteorice prin acest univers cântător doar atât cât va hotărî divinitatea și nu oricine altcineva!
Au trebuit să se plece în fața determinării mele, în fața adevărului meu!
Care coroborat cu sprijinul și alianța evidentă și a altor ființe, ale căror drepturi sociale nu puteau fi puse la îndoială de nicio interpretare strâmbă și abuzivă a unor legi privind drepturile fundamentale ale oricărui cetățean al planetei - au scos în evidență o certitudine: nimeni nu-și mai putea permite să mă trateze ca pe un obiect sau o ființă fără nici un fel de valoare! De care te poți debarasa oricând precum de-o haină veche și ruptă, fără remușcări și fără consecințe.
Poate încă mă priveau cu milă, poate încă mai credeau că mă pot învinge, dar măcar mi se acorda atenția cuvenită unei ființe înzestrată cu conștiință!
Paralel cu interogatoriile Poliției se desfășura o anchetă în bloc care scotea la iveală, fără putință de tăgadă adevăratul scop, pur mercantil, al familiei mele.
Iar când adevărul strălucește în soare și este oglindit clar - nu numai de tine ci și de alte persoane care dau pregnanță prin mărturia și personalitatea lor - nimic nu mai poate fi ascuns, mutilat, ucis!
Și când reacțiile vocale ale gândirii mele se dezvăluiau din ce în ce mai rapid și mai clar, ce forță ar mai fi putut să-mi ecraneze atât de complet ființa încât să mă facă să dispar pur și simplu din univers?!
Așa că, atunci când într-o dimineață, singură fiind în casă, mi-a bătut în ușă o reprezentantă a Primăriei într-o anchetă socială declanșată de cererea de punere sub interdicție (tutelă) a mamei și surorii mele - s-a produs neașteptatul!
În momentul în care ea și-a permis (montată de cine știe ce povești spuse de rudele mele) să-mi ceară socoteală pe cine să găzduiesc eu, în apartamentul meu proprietate personală - a ieșit la iveală un om cu o personalitate atât de puternică, încât orice metodă de intimidare a devenit pur și simplu ridicolă!
Credea că-i va deschide ușa un șoricel jigărit și sperios, ce va asculta ordinele Primăriei fără crâcnire, pentru că Primăria îi finanțează pensia de handicap.
Spre stupoarea ei a găsit un om care știa să dea cezarului ce e al cezarului și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu. Și în nici un caz nu era dispusă să dea drepturi de a hotărî asupra vieții sale sociale nimănui altcuiva decât lui Dumnezeu.
Rolul de roabă supusă - atât cât sunt eu în stare să-l joc - nici nu vreau și oricum nu-l pot juca în fața nimănui afară de divinitate!
Oricum era un abuz de putere flagrant să mi se ceară socoteală ce persoane primesc într-o casă proprietate personală, în care Primăria nu era co-proprietar cu mine, pe care nici măcar nu o cumpărasem prin sau de la Primărie, iar întrebarea “cum ți-ai permis să dai cheia” de la propria locuință era de-a dreptul o obrăznicie monumentală!
Mă revolta că o instituție a statului, printr-un reprezentant al ei își permite să mă trateze ca pe un deținut de drept comun cu libertate de mișcare restricționată și supusă unor reguli hotărâte de alții! Și asta doar pentru că mi-am permis să mă îmbolnăvesc, drept pentru care au considerat sine qua non că ies din categoria oamenilor obișnuiți, ce au oareșce drepturi morale și sociale inalienabile!
Așadar, când cineva a încercat să-mi pună ființa exterioară în niște cătușe imaginare nemeritate, în mine s-a ridicat o verticală care nu mi-a dat voie să pot accepta nici umbra vreunei încătușări!
Pentru că sunt o ființă liberă și nu pot trăi decât sub pecetea libertății!
Câtă vreme dau cezarului ce-i al cezarului și respect legile societății în care trăiesc, nimeni, dar absolut nimeni nu are voie să-mi mutileze niciuna din libertățile pe care Dumnezeu le-a înscris direct în codul meu genetic!
Și dacă îmi afirm cu tărie și încredere un drept, nimeni nu va avea puterea să mi-l conteste!
În ceea ce-o privește pe reprezentanta Primăriei, în clipa când i-am pus pe tapet cauzele de culise ale demersului de restricționare inițiat de familia mea, a fost uimită!
Mai ales când i-am pus sub ochi toate referințele prietenilor și foștilor colegi de muncă - care îmi făcuseră un tablou psiho-social la polul opus celui zugrăvit de rudele mele!
Și-a dat seama și ea că dincolo de declarațiile susținute de mare iubire și grijă față de mine - se ascunde de fapt numai un uriaș interes material: să-mi fure cuibușorul pe care mi-l făcusem singură, cu atâtea sacrificii.
În clipa în care a realizat ce mlaștină se ascundea sub poleiala caritabilă a cererii de tutelă, întreaga atitudine a funcționarului Primăriei a suferit o schimbare radicală.
E adevărat că a avut parte și de un șoc pozitiv, găsind în locul unei legume urlătoare cum se aștepta, un om care controla perfect la nivel mental realitatea înconjurătoare!
Iar ajutorul în plan fizic de care ar fi avut nevoie din cauza bolii, oricum nu necesita punerea sub interdicție!
Totodată, am descoperit uluită că a trebuit să fiu pusă la colț de oficialități, să ajung în situații limită pentru ca frica - fără o motivație conștientă, inexplicabilă de autorități - să dispară miraculos!
Să-mi recapăt verticalitatea și identitatea de ființă socială, beneficiara unor drepturi firești în comunitatea în care ființez!
De unde provenea așa-zisa spaimă de tot ce înseamnă autoritate a statului, care mă bloca de multe ori pe mai multe paliere ale manifestării, până la a-mi anihila complet personalitatea, încă nu-mi dădeam seama cu exactitate.
Poate reminiscențe din adolescență, când părinții îmi chinuiseră sufletul curat dându-mă pe seama Poliției (cu ocazia incestului) să mă supună unor interogatorii prin tehnicile specifice ei.
De atunci probabil (sau dintr-o altă existență) deși n-am intrat niciodată în conflict cu legile statului aveam o mișcare de recul involuntar și de blocaj, ori de câte ori trebuia să mă confrunt cu vreun reprezentant al ei pentru rezolvarea vreunei situații sau probleme.
Pentru prima oară am conștientizat la modul profund că eu - ca de altfel nimeni altcineva - nu sunt un sclav al statului, asupra căruia acesta are drepturi discreționare!
Care mă poate ține sub control exercitând asupra mea - într-o formă directă ori subtilă) o teroare mai mult sau mai puțin evidentă! Că aș putea fi beneficiara unei coerciții cât se poate de dure.
Pentru prima oară mi s-a clarificat rolul și importanța mea ca individ în cadrul stupului care este comunitatea oamenilor angrenați în acest mare mecanism divin de sporire și elevare a miracolului, pe care îl numim prozaic - viața!
Încă o dată se verifica înțelepciunea populară care spune că “începi să prețuiești un lucru abia după ce îl pierzi.”
Poate pentru că atunci când deținem ceva, în oricare din planurile ființei ni se pare atât de normal și firesc să beneficiem de acel ceva, încât nu valorizăm cum trebuie nimic din ceea ce avem! Decât atunci când cineva sau ceva (evenimente, împrejurări) ne deposedează sau ne contestă ceva din comoara pe care, o consideram aprioric inalienabil a noastră întru veșnicie!
De-a lungul vremurilor, doar fragmentar și într-o formă nebuloasă, m-am simțit (conștient) ca parte integrantă dintr-o formațiune puternică, cu care să fuzionez armonic la nivelul trăirilor și al ideilor.
M-am mentalizat cumva, numai ca o individualitate ce încearcă să meargă din când în când, în pas cu un grup care poate avea idealuri comune cu mine sau nu.
Dacă vizualizezi omenirea ca un mare organism viu, ori ca pe un stup ai cărui membrii funcționează acum la unison după reguli și legi riguroase acceptate de toți membrii ei, vezi cauzele eșecurilor!
Dacă eu tot emiteam energiile separării, chiar dacă făceam aceleași acțiuni ca și ceilalți, întregul mă percepea ca pe o entitate străină, ca pe un intrus și angrena toate acțiunile posibile pentru a se apăra de un posibil dușman!
Pentru că nu aveam față de mine percepția întregitoare ca aparținătoare a unei mari familii, în cadrul căreia să mă manifest ca o individualitate distinctă, totul se mișca dizarmonic, în curbe aleatoare.
În loc să am conștiința întregului, pe care să îl însuflețesc în modul meu propriu, unic, eu imitam întregul (sau ceea ce percepeam din el) neiubindu-l și respingându-l chiar, în mod subtil.
Aparent ilogic, cu cât învățam să gândesc mai mult în termeni de noi (sau de grup), lumea exterioară învăța și ea să-mi respecte individualitatea, personalitatea!
Eu însămi începeam să mă manifest mai liber, mai firesc, fără să mă mai simt timorată că voi supăra pe cineva printr-un gest, sau printr-un cuvânt ieșit prea mult din șabloanele comune.
Am constatat că respectul și acceptarea mea ca individualitate originală este direct proporțional cu acceptarea și respectul pe care mi-l acord singurică!
Ce descoperire epocală - am aflat și eu în sfârșit că pământul e rotund și că se învârte în jurul propriei axe! Și nici nu mi-a trebuit mult ca să ajung la această cunoaștere foarte ocultată - doar 45 de ani!
Uluitor era cât de îngrozitor de mult timp pierdem rătăcind prin hățișurile vieții, afundându-ne aproape cu o plăcere masochistă în mărăcinișuri din ce în ce mai dese și mai dense! Din care cu foarte mare greutate și multe sacrificii putem ieși într-un luminiș, de unde orizontul vieții noastre să nu ne apară obturat de obstacole și întuneric!
Parcă am fi la școala vieții întâii studenți care învață complexitatea ei (și cât ne zdruncinăm creierele să și pricepem ceva din labirinturile pe care le străbatem năuci - dar pătrunși de “înțelepciunea” căutărilor noastre în timp ce ne și afișăm morga respectivă)!
Pentru ca de-abia într-un final - dacă străduim îndeajuns - salahorind cu o cerbicie de Sisif să eliberăm lumina din noi, să ajungem a cunoaște în sfârșit alfabetul care ne decodifică șuvoiul „evenimentelor“! Care vin peste noi cu forța îngenuncherii și a disperării de-atâtea ori în viață.
De câte ori drumul cel mai scurt dintre două puncte pentru noi este linia curbă sau zig-zag-ată și, aproape niciodată, linia dreaptă!
Am început să mă observ mai cu atenție, să fiu mai prezentă în corpul meu și să admir, într-o stare de copleșitoare umilință, magnifica alcătuire a vehicolului ce-mi găzduiește spiritul! Și pe care de atât de mult timp îl port automat, aproape în totalitate inconștientă, într-o ignorare deloc inteligentă a “lutului” pe care Dumnezeu m-a trimis să îl înluminez cu amprenta spiritului meu.
Am avut nevoie de tirania constrângătoare a unei boli, pentru a mă uimi de multitudinea fabuloasă a lucrurilor pe care le poate face un om, numai cu aceste prelungiri ale inimii care sunt mâinile.
De ce a trebuit să mi se restrângă mai mult decât drastic sfera acțiunilor pe care le puteam aborda, ca să mă înminunez și eu de complexitatea miracolului ce-l însuflețesc, prin căutarea perfecțiunii luminii manifestate a ceea ce sunt?!
Mâna ce zidește și mâna ce doboară, mâna care înflorește și ofilește universuri umane mișcând piesele pe tabla de șah a inimii! Mâna pe verticalele căreia curcubeiele fibrilează rogvaiv-uri strălucitoare în tot ce atinge cu pioșenia dragostei! Mâna ce poate ridica imperii exterioare și interioare exultând de frumusețe și grație!
Pentru prima oară în viață am vrut să merg conștientă pe diagonalele mâinii, într-o altfel de explorare a universurilor (interioare).
Printr-o deschidere în evantai a potențelor creatoare infinite, care pot naște Eden-uri multicolore doar printr-o atingere ușoară și dulce precum sărutul zefirului pe obrazul îmbujorat al unui copil!
De ce să îmi reduc dimensiunile doar la aburul translucid al maramei de la suprafața oceanului, când eu sunt întreg oceanul?
Iar comorile pe care le adăpostesc în el se află dincolo de suprafață, aparent acel văzut (pipăit, palpabil) de alții sau chiar de mine?
Parcă pentru prima oară - la modul conștient - mi-am dat seama că mâna este un instrument fabulos care poate construi noi universuri, că nu e cu nimic mai prejos de limbă! Că este o extensie minunată a creierului, a minții mele creatoare care poate dilata până și infinitul când o accesez.
Totul e să cutez, să vreau să-mi explorez ființa și dincolo de aparentele limitări constrângătoare!
Limitări care nu dau voie aripilor să cuprindă în bătaia lor amplă, zări după zări, univers după univers!
Totul e să-mi dau seama nu numai că ființa mea are posibilități infinite de cunoaștere și experimentare a nemărginirii creației, dar ea însăși este un infinit în perpetuă mișcare, transformare, înflorire!
E fascinant să-mi observ multitudinea de măști surprinzătoare, pe care le schimb încercând să fac față cât mai onorabil provocărilor! De-a lungul acestei extraordinare aventuri pe diagonala existenței mele, pe care o parcurg mergând, târându-mă sau zburând!
Depinde de mine și numai de mine dacă voi interacționa cu universul lovind într-o singură clapă monoton și exasperant, somnambulic!
Sau mă voi strădui să învăț a-mi cânta melodia misterioasă a vieții prin folosirea întregii claviaturi a pianului fabulos care sunt, din eternitate întru eternitate!
Respirația unei existențe poate fi parcursă într-o irosire năucă, în repetarea uneia și aceleiași note curgătoare din mirabila muzică a sferelor!
Ori ne putem parcurge, pe cât mai multe octave, până la a ajunge să ne asimilăm toate melodiile divine care ne compun! Până a ajunge să fim una cu sunetul fără de sunet, sunetul - matcă din care se naște și curge respirația melodioasă a divinului.
Și urmând spiralarea misterioasă a curgerii universurilor, vom învăța să ne scriem propria simfonie, unică, prin care să slăvim și să înfrumusețăm creația divină. Dar pentru asta e nevoie, stringentă nevoie să ne aplecăm cu atenție asupra noastră înșine, să renunțăm la falsa impresie că ne cunoaștem!
Dacă ne-am cunoaște cu adevărat, ne-am manifesta ca niște eliberați, într-o perfectă armonie cu noi înșine și cu întreaga creație!
Să avem curajul și perseverența de a coborî pe toate arterele „eu-lui” nostru, într-o misiune de explorare, indiferent căt de umbroase ori deversând de lumină ar fi ele! Pentru că numai cunoscând toate fațetele diamantului care ești te vei putea manifesta în întreaga ta perfecțiune - ca ființă de lumină!
Þi-ai studiat vreodată cu atenție măcar una din componentele fabulosului vehicul care-ți găzduiește și pune în valoare spiritul, dar așa, cu dragostea și pasiunea ardentă a unui arheolog pentru comoara inestimabilă pe care a smuls-o din pântecele întunecat al uitării și pe care a scos-o la lumină s-o spele în apele pure ale adorării!?
De exemplu mâna, această extensie minunată a inimii!
Ai mers vreodată pe diagonalele nesfârșite ale tandreței, prin puterea cărora ea modelează materia și îi oferă gingășia cromatică a unei bătăi de aripă de fluture ce străbate veșnicia într-un clipăt de soare?
Þi-ai dat răgaz vreodată să te înminunezi de fragilitatea și puterea prin care ea impregnează tot ce atinge, dându-i vibrația creatoare a demiurgului ce se naște pe sine expansionând universurile?!?
Þi-ai dat răgaz vreodată să observi cum, printr-o simplă mângâiere duioasă, mâna plantează semințele unei înfloriri mirifice? Și chiar pe câmpul pustiit al disperărilor ce mai bântuie din când în când cu umbrele lor înghețate, însoritele treceri prin materie?!?
Chiar dacă ea este un simplu (oare cât de „simplu”?) instrument de manifestare a afectelor și a exteriorizării interacțiunilor cu materia eu-lui de lumină, locuind-o atât de frumos!
Sunt sigură că tandrețea și-a dezvoltat, cumva misterios și atât de firesc, o inimă a ei proprie, pentru ca tot ce atinge să capete pulsația friabilă a respirației unui fluture!
În buricele degetelor tale stă prizonieră așteptând grația eliberării, respirația pământului și a cerului.
Și sămânța nuntirii lor stă tot în respirația de lut translucid al mâinilor, care sunt niște prelungiri infinite a simțirii, a inteligenței și a pulsației naturii duale de om și zeu, de efemer și infinit!
Arabescurile de văzduh pe care le vreau eu a picta pe lutul strălucitor care îmi cântă în strune sunt ecourile acordurilor din muzica sferelor ce m-au purtat în inima cerurilor, rădăcinile tuturor sub - pământurilor mele!
Care mi-au dăruit trăinicie și consistență visurilor infinite în respirație efemeră.
Și cât de înalte pot fi sub - pământurile mustind de semințe și cât de adânci cerurile când îți scalzi înflorirea în ele!
Toate acestea pot încolți sub degetele mele de lumină existând și în ele și în afara lor, ca o amprentă înmiresmată a eternului început, ce mă țese cu miracole în palma Domnului!
Pot să merg pe diagonala unei celule ori pe diagonala universului, același infinit îmi va pulsa în ființă! Aceeași cămașă a nemuririi și a splendorii mă va îmbrăca în aventura curgerii și parcurgerii mele în toate dimensiunile.
Vreau să pornesc în această uluitoare aventură a cunoașterii și a autocunoașterii, a universului (totuna!). Sau prefer să mă las înghițită de tot felul de spaime, inerții, lașități?!?
E adevărat că am liberul arbitru de a sta, a merge sau a zbura în această fabuloasă „călătorie a vieții”!
Dar fii foarte atentă Oana ce alegi! Pentru că viața înseamnă mișcare, iar dacă tu alegi să stai - viața în rotirile ei efervescente te poate strivi, percepându-te ca pe-un obstacol careîi împiedică înflorirea. Deci atenție!
Râul vieții curge, iar dacă tu te plantezi într-o nemișcare totală, forța victorioasă a apei te pulverizează negreșit.
Nu e mai bine totuși să-ți înfrângi orice fel de temeri și să te dedici cu toate forțele, arheologiei misterioase de redescoperire și redefinire personală în relația simbiotică cu universul?!
Cuvântul de ordine: fii cu ochii pe tine!
Și nu uita cercul și energia începutului!
Ai curaj să faci călătoria inițiatică spre tine însuți?
Ce zici, Oana? Ce zici, prieten drag?
Când negociezi cu tine însuți dacă să faci sau nu investiția de efort în această călătorie în universul care ești, în universul ce te cuprinde, nu lua în calcul doar posibilii balauri ce te-ar putea aștepta în firide ascunse! Ci și pe Ileana Cosânzeana care ți-ar putea împlini toate dorurile știute și neștiute, tezaurizate de-a lungul nenumăratelor tale treziri în respirația efemeră a lutului!
Iar zmeii și balaurii sunt necesari, stringent necesari, pentru a putea valoriza mai mult și mai adevărat diamantul neprețuit care este Ileana, cu tot ceea ce este ea și aduce cu ea - adică împărăția și coroana (noblețea).
Nu va fi ușor, nimeni nu ți-a făcut o astfel de promisiune!
Dar cărui lucru obținut ușor i-ai dat vreo importanță, vreo valoare?
Pentru că sigur va reprezenta o provocare și o călire a forțelor care dormitau în tine și așteaptă doar bagheta magică a conștienței să le atingă pentru a le da „deșteptarea”?
Călătoria spre tine însuți poate fi cea mai lungă călătorie, cea mai surprinzătoare, precum și cea mai periculoasă pe care ai putea-o tu întreprinde vreodată! Te vei pierde și te vei regăsi (același și totuși nu) de nenumărate ori! Vei fi cuprins de entuziasme și disperări incontrolabile, dar de fiecare dată te vei întâlni cu un om mai bogat, mai puternic.
Vei vedea minunile din spatele lucrurilor, te vei privi pe tine însuți cu alți ochi, vei începe să percepi necuprinsul din tine și, poate, vei ameți!
E iluzie? E adevăr? E magie?
Eu, tu, noi!?
Ceea ce fac, ceea ce faci, ceea ce facem! Totuna! Ceea ce sunt, ceea ce ești, ceea ce suntem! Tot unul!
Ca parte și ca întreg - reverberând, influențând, purtând povara răspunderii!
Cum, tu poți fi infinit?! Eu pot ființa dincolo de fruntariile lumii pipăite și cunoscute până acum? Pot vibra și în unda nevăzută a universului?
Uluitor că tocmai din acea zonă îmi vin unde de șoc mai puternice, mă lovesc cutremure care îmi reașează zidirea pe alte fundații!
Una e să citești în cărți că ești infinit, alta să accepți ideea că ești infinit și cu totul altceva să trăiești infinitul în tine, dincolo de orice vibrație spațio-temporală și chiar dincolo de tăcere!
Pericolul e foarte mare pe această cărare, pentru că se pot produce falii foarte adânci între ceea ce acceptă mintea rațională și ceea ce-mi permite restul ființei, covârșitor superioară, să palpez în moduri infinite și la intensități variabile!
Iar aceste falii îmi pot zdruncina serios trăirea în vibrația lutului pe care mi-am asumat-o în această clipă efemeră, mă pot duce chiar la nebunie ori autodistrugere.


***

Dincolo de oglindă


De aceea, ca un minim exercițiu de auto-apărare trebuie să organizez o masă rotundă cu multiplele mele identități, să-mi fac o evaluare cât mai cinstită și cât mai complexă a ceea ce sunt în acest timp și spațiu dat, pe toate nivelele ființei, cu propriile lumini și umbre!
Iar apoi - și asta reprezintă cel mai important lucru - să conștientizez că nu sunt singură în univers!
Că n-am fost și nu voi fi niciodată singură, în nici o acțiune pe care îndrăznesc s-o întreprind în jocul miraculos al vieții! Joc în care limitatul se împletește cu nelimitatul prin încrengături aleatorii, fascinante în alternanța lor.
Ca să nu mai vorbim de faptul că fiecare celulă a corpului meu fizic poartă amprenta conștiinței și trăirii a milioanelor de componente din univers cu care am intrat în contact!
Și asta de-a lungul milioanelor de metamorfoze a respirației demiurgice. Iar toate informațiile părților care compun întregul îmi stau la dispoziție ca un tezaur la purtător, numai să manifest voința și înțelepciunea de-a le folosi cu discernământ!
Și apoi nu uita, doar atât, nu uita Oana să-ți convoci toți prietenii să te însoțească în acest pelerinaj spre centrul tău! Și să-ți ofere și ajutorul efectiv în momentele de cumpănă!
Amintește-ți că Făt-Frumos n-a plecat în călătoria inițiatică singur și nici n-a ezitat, împiedicat de cine mai știe ce orgoliu obscur, să ceară ajutor!
Și să nu-mi spui că n-ai nici un prieten - pentru că ai spune o mare minciună. Și cel care trăiește în izolarea cea mai perfectă în creierii munților are o mulțime de prieteni. Că este conștient sau nu de ce bogăție vie, efervescentă, are la dispoziție, asta este altă parte a poveștii!
Deci, care-ți sunt aliații în acest demers?
Să începem cu cei care m-au format ca ființă cugetătoare și integrată (mai mult sau mai puțin) unui plan social. Aceștia sunt personajele din cărțile pe care le-am citit de-a lungul vieții și care au produs o impresie asupra mea, mai mult sau mai puțin puternică. Eroii basmelor care mi-au fermecat copilăria, precum tuturor.
Și mi-am dorit să mă identific cu ei măcar pentru o clipă pentru a putea învinge balaurii care ne strică armonia feerică a basmelor, pe care copilul din noi n-o vrea uitată nicicând!
Toate filmele, picturile, imaginile pe care le-am văzut și le-am primit în sufletul meu, mi-au format caracterul și mi-au modificat modul de raportare la mine și la întreg universul.
Tot ceea ce a adus atingere ființei mele de lumină a amprentat puternic și ființa de lut care-mi găzduiește clipa efemeră ce mustește de zgură și de strălucire!
Mi-am amintit și amintirea a venit peste mine ca o revelație îndelung dorită, că din fragedă pruncie, mă izolasem. Pentru că mă simțeam respinsă de mediul înconjurător, care începuse să manifeste niște niște energii oribile, pentru a-mi proteja sufletul de vântul înghețat al grotescului - m-am refugiat în lumea încărcată de magie a cărților!
Pentru a-mi mai ostoi cumva setea teribilă de frumos, de armonie, de iubire.
Mi-am amintit că prin această lume mirifică, creată pentru noi de niște suflete iubitoare și generoase, mi-a stat alături - ca cel mai fidel partener - forța infinită a imaginației! Imaginație care a pictat culori strălucitoare peste mâlurile ce voiau să-mi sufoce respirația realității, cu o duritate covârșitoare pentru suflețelul meu firav.
Iar acest prieten nu mă trădase niciodată, nu mă dezamăgise nici în cele mai oribile situații.
Ba dimpotrivă, mi-a fost cel mai eficient medic, ori de câte ori viața mă rănea crunt, fără nici un scrupul vizavi de vârsta și de cei în mâinile cărora pusese pumnalele să mă lovească.
Mi-am amintit în ce lumi fantastice mă refugiam când mă îneca promiscuitatea vieții în care părinții vroiau să-mi strivească spiritul! Cu ce bucurie și fascinație coboram pe meandrele unor spirite puternice! Care nu se sfiau să înfrunte opoziția oricăror forțe distructive, pentru a-și țese în univers propriul lor vis de iubire, de putere, de măreție!
Le însoțeam șă mă identificam cu ele până la o suprapunere perfectă și ajungeam să aduc în ființa mea (strivită și umilită zilnic) măcar o bucățică infimă din complexitatea fermecătoare a caracterului lor!
Mi-am amintit din ce vârtejuri periculoase (din care spiritul mi-ar fi putut fi definitiv distrus) mă salvaseră brațele mângâietoare ale acestor titani ai trăirii în vibrație cât mai înaltă!
Învățasem de la ei zborul, chiar și cu aripile încătușate, puterea fantastică a fragilității, rezistența victorioasă a aparentei slăbiciuni, valoarea nemărginită a prieteniei, dulceața unei lacrimi pe un obraz crispat în atâtea războaie nimicitoare!
Învățasem de la ei ce paletă coloristică infinită poate căpăta și omul și viața dincolo de culoarea umbrei și a zgurii! Eram atât de însetată de frumos încât urâtul din jurul meu mă durea ca o rană purulentă, totul se lipea de aripa trăirii mele ca o mâzgă cleioasă care împâclea orice zâmbet de soare, orice îmbrățișare florală.
Fără lumile fantastice zidite din “cărămida” cu cea mai pură vibrație care este cuvântul! Fără entuziasmul și credința cu care le-am adoptat și m-am cufundat în ele, corzile sufletului meu ar fi plesnit și m-aș fi pierdut în brațele nebuniei sau poate al morții.
Așa am tezaurizat câte o trăsătură pregnantă de la toate personajele de marcă ale literaturii universale. Trăsături pe care m-am străduit să le însumez caracterului meu pentru a căpăta tăria granitului și flexibilitatea oțelului.
Simțeam că aveam nevoie să-mi întăresc fibra cu un cockteil de personalități puternice și diversificate prin paleta coloristică infinită a manifestărilor.
Trebuia să contracarez într-un fel, manipularea extraordinar de dură prin care se turna “acid sulfuric” la baza obeliscului personalității mele! Inducându-mi-se ideea „că nu sunt bună de nimic, că nu am nici o valoare și nici o putere de a mișca într-un fel lucrurile în acest spațiu decât doar și cât îți dau alții voie”!
Altfel nu aveam dreptul decât la o celulă în care mi se hotăra strict fiecare respirație a manifestării la care primeam dreptul să visez.
Singura armură de aur care m-a protejat de-a lungul nenumăratelor cumpene ce mi-au intersectat existența a fost prietenia cu lumile văzute și nevăzute! Pe care am construit-o ca un zid inexpugnabil între mine și lumea ostilă. A fost singura mea investiție la care n-am făcut rabat nici de credință, nici de fidelitate, nici de dăruire totală!
Așa că și-a arătat roadele în mod salutar, oferindu-mi punctul de sprijin necesar, pentru ca universul meu să nu fie înghițit de abis...
Chiar și când pe Dumnezeu îl trimisesem la casat, pentru că-l consideram responsabil de toată monstruozitatea care îmi sfârteca obrazul candorii interioare, udam floarea prețioasă a prieteniei cu dragoste, smerenie și adorație!
Drept care, la rândul ei îmi îmbrățișa sufletul în aroma dulce și serafică a iubirii, mă alina, mă îmbărbăta! Mă ridica din zgură chiar cu o secundă înainte de a mi se obtura definitiv respirația! Îmi mai dăruise o gură de oxigen și-un licăr de speranță că voi ieși vie și în poziție verticală din această nesfârșită pădure întunecată, populată cu monștri...
Fără să intervină în mod fățiș și abuziv în liberul meu arbitru, atunci când “lama de bisturiu” a vieții era gata să mă spintece definitiv, toți prietenii pe care mi-i făcusem în lumile văzute și nevăzute - se grăbeau să vină să-și aducă obolul! De ofrandă specifică lor și nevoii mele într-un timp și spațiu dat, pe altarul credinței și prețuirii mele față de măreția instituției prieteniei!
Niciodată nu am fost uitată în momentele absolut critice! Când corzile sufletului și mentalului meu erau gata să pleznească, exact cu o secundă înainte de a se produce dezastrul, eram salvată cu o soluție neașteptată! De un om providențial, care dădea unei situații o altă tușă de culoare.
Fiecare dintre noi are o mulțime de frați - prieteni care ne veghează drumul de lumină pe care ne-am angajat să mergem și sunt gata să ne sară în ajutor, dacă suntem vrednici de ajutorul lor și, bineînțeles, dacă îl și cerem.
Dar, ca în orice prietenie trebuie să facem o investiție de dragoste, încredere, deschidere de a dărui și a primi totul așa cum vine spre noi! Și mai ales, să nu uităm că o prietenie se cere întreținută prin ofranda perpetuă a întregii noastre ființe! Ofrandă către marele organism magnific, din care și noi facem parte integrantă de o eternitate, spre eternitate.
Ei sunt lângă noi dacă și noi suntem dispuși să întreținem o relație cu ei, dacă invocăm prezența lor în ființa noastră!
Dacă prin smerenie și adorație lăsăm puterea și iubirea lor să ne impregneze ca o vrajă divină și să-și facă lucrarea demiurgică!
Așadar deschiderea și smerenia de a cere și a primi! Și atenția focalizată pe universul interior, pentru a cunoaște și-a armoniza exteriorul!
Era nevoie de multe ori, să mă opresc din goana nebună a activităților cotidiene și să devin conștientă că exist, că respir împreună cu tot universul. Că universul mă locuiește, în aceeași măsură în care îl locuiesc și eu pe el. Că același duh magic mă respiră locuindu-mă în lumină celestă. Și într-o vibrație atât de înaltă încât aproape că amețeam de frumusețea care mă inunda, remodelându-mi curgerea într-o notă mult mai blândă și mai diafană!
Este nevoie din când în când să stai gol (figurativ) în fața creației și al Creatorului!
Fără gând și fără cuvânt să observi pur și simplu ce curge în tine, se arată simțirii și înțelegerii tale, în această curbură a luminii pe care o înnobilezi cu respirația lutului de aur din tine!
Doar atât, să te locuiești conștient, doar observând ce vine spre tine să te îmbrățișeze în magia transfigurărilor! Să-ți modeleze visele care îți pulsează sub pleoapa creatoare, într-o tușă de praf de stele.
Atunci vei putea face cunoștință cu un tine straniu, drapat în straie nobiliare, de sărbătoare! Un tine care are o altă curgere în spirala vieții, mult mai prezentă și mai fluidă! Care debordează de culoare, dar e totuși translucid! O verticală ce coboară în urcarea spre matcă și dezvoltă sonorități de înger pe claviatura cerurilor! Râzând jocul vieții și ascultându-se pe sine!
Vei face cunoștință cu un tine care își dezbracă veștmântul de pupă și îmbrățișează fericit zborul!
Tot ceea ce-ai iubit în viață, s-a transformat într-o daltă magică modelatoare de caracter! Afectele, percepțiile asupra ta și a întregii creații, iubirea ți-a modificat din temelii modul de operare în planul densității materiei!
Mi-a pus un filtru magic peste tot ceea ce manifestarea trimitea spre mine! Filtrând cu aceeași magie și tot ceea ce pleacă de la mine spre manifestare.
De fapt ești opera tuturor lucrurilor pe care le-ai iubit din manifestare: ființe, natură, opere create de mâna omului... Tot! Precum și a celor ce le-ai primit să opereze cu lumină divină în tine!
Putem învăța de la tot și toate din universul infinit, dar vom beneficia de grația desăvârșită a sculptorilor divini, doar dacă vom avea curajul să ne lăsăm pe mâna lor!
Dacă ne vom preda total iubirii din noi pentru ele! Dacă ne vom preda necondiționat iubirii ce pulsează ritmurile magiei peste întreaga fire!
Așa ne vom rafina percepțiile și ne vom putea alătura corului de slavă adresat vieții de întreaga suflare!
Pentru a pleca în călătoria inițiatică de explorare până în străfunduri a ființei noastre, pentru a face curățenie e nevoie de o susținere puternică de la toți prietenii din toate lumile văzute și nevăzute! Pentru că ceea ce-am să dezgrop din cotloane umbroase s-ar putea să nu-mi placă deloc, s-ar putea să-mi creeze adevărate dislocări!
Dislocări care să mă încarcereze în niște blocaje periculoase, care mai mult să-mi distrugă ființa decât s-o recreeze pe alte temelii, mai trainice și mai luminoase!
Asta dacă fac această acțiune sub amprenta adevărului absolut și nu vopsesc ceea ce descoper în mine în culorile care convin ego-ului!
Dar când ajungi cu viața într-o fundătură începi să-ți pui întrebări fundamentale asupra a tot și a toate! Și, dacă nu ești masochist, îndrăgostit de suferința ta și de statutul de victimă, chiar simți că-i musai să schimbi ceva! Astfel încât nu prea îți mai arde să-ți tragi singur preșul de sub picioare, drept care îți vei face o auto-evaluare cât mai apropiată de adevăr!
Evident, în funcție de câtă informație superioară dispui sau de cât credit acorzi intuiției tale.
Apoi carențele descoperite trebuie scoase la lumină, pentru a vedea cât din ele mai rămân pe baricade odată conștientizate!
Apoi tot ceea ce e umbră în tine, prin iubirea infinită din tine pe post de catalizator al procesului de transmutare, de alchimizare, să le torni în cofraj de aur pentru înnobilare!
Orice radiografie pe care o vei face cu scopul de a evalua exact ce fel de grădină ai îngrijit și crescut în casa Domnului (planeta Pământ) să n-o faci cu ideea greșită că ești singur! Pentru că atunci niciunul din prietenii din lumile nevăzute, care te sprijină ori de câte ori le ceri ajutorul nu vor putea interveni să-ți traducă mesajele divine!
Sau să îmblânzească posibilii șerpi pe care i-ai lăsat să-ți tiranizeze teritoriul alungând toți micii și delicații locuitori, care dădeau un freamăt dulce și viu frumuseții crescute în clipa efemeră spre împodobirea eternității!
Invocă-i pe toți cei pe care-i iubești sau i-ai iubit vreodată, indiferent de haina cărei realități știi sau crezi că o îmbracă, chiar o să ai nevoie de ajutor serios!
Orice coborâre în tine echivalează cu o acceptare lucidă și deliberată a morții!
Pentru că nu mă pot spăla de toate mizeriile pe care le-am colecționat din indolență, uitare de sine, sau neiubire cu acidul clorhidric al adevărului, decât prin pierderea unor bucăți din mine.
Odată jupuită de pe mine epiderma iluziilor, a minciunilor, îmi va rămâne carnea vie a flăcării ce sunt, în desfășurarea artificiilor prin care viața se celebrează pe sine prin intermediul meu, al nostru!
N-am să pot renaște într-o altă alcătuire pe dinlăuntru și pe dinafară decât dacă deversez deșeurile pe care le-am tot acumulat de-a lungul căutărilor și rătăcirilor pe spirala luminii! Dacă stau drept și smerită în fața eu-lui de lumină și mă te predau lui cinstit și fără false orgolii!
Pentru ca să mă supună el unor tehnici de purificare, pe cât de dure pe-atât de necesare în șlefuirea diamantului ce sunt și-mi zgârii din joacă epiderma lutului viu care plânge în mine...
Nu pot semăna floarea de magie a înălțării pe spiralele flăcării cu Phoenicși pe frunte, dacă nu sunt pregătită să suport scrumirea și-n gură de șarpe, și-n piele de înger, cu aceeași egală smerenie ce ține bolta pe creștet!
Și de voi cere sprijin de steiuri de inimi, flacăra mă va îmbrăca cu răcoare de obelisc și-mi va pune cerul pe umeri în loc de aripă!
Totul e să vrei să plângi cu rouă în căuș de toamnă roditoare, să te vrei cât mai bogat, semeț și translucid în verticala zborului prin subteranele eu-lui - matcă din care totul răsare!
Deci, prietene cunoscut și necunoscut, predă-te zborului în genunile eu-lui tău, cu deplină încredere în cerurile tale - așa cum am făcut și eu!
Magia se toarce în funcție de poțiunea divină de efort, abandon și încredere pe care ți-o prepari zilnic și-o integrezi universului tău, universului meu, al nostru, al tuturora!
Așadar...
Dacă am să mă las impregnată (în deplină încredere - fără spaime și mărunte orgolii) de toate atributele tuturor celor cărora le-am făcut un altar aducându-le jertfelnic o picătură din inima mea!
Dacă într-o adorare tăcută și umilă am să le-aduc ofrandă mai mare sau mai mică, pentru că m-au călăuzit ori m-au ajutat să-mi ridic zidirea străfulgerată de spirit, atunci totul va înflori într-o spiralare lină fără sincope seismice.
Dacă nu mă voi gândi pe mine însumi integrator marii ordini a firii, eu parte pulsând întregul cu fiecare respirație înluminată pe dinlăuntru cu sori cântători, atunci parcurgerea mea va fii grea ca o tortură!
Dar eu însumi voi fi și torturatul, călăul și unealta ce-mi va răni și trupul de carne și cel de spirit!
Cu cât voi deschide mai largi porțile sufletului, cu atât apele înmiresmate ale iubirii vor lucra ca un agent purificator eficient care va scoate la suprafață strălucirea glorioasă a ceea ce sunt din eternitate spre eternitate!
Nu-mi rămâne decât să-mi deschid brațele și să strig: „vă iubesc și vă primesc pe toți în inima mea - dăruindu-mă vouă acum și-n veci vecilor amin!”
Atât de simplă să fie înscrierea pe o spirală a ascensiunii în glorie, într-u preamărirea fiecărei pulsații a manifestării visului divin de iubire? Vis din care și eu fac parte, într-o aceeași bătaie de inimă ca și gâza, floarea, vulturul, muntele, sorii și galaxiile ce-și înșiră veșniciile ca pe niște ghirlande de gâtul infinitului! Fiecare fiind reflexia în oglindă a întregii perfecțiuni a creației, în multitudinea nesfârșită a jocurilor iluziei?!
Da, totul poate fi foarte simplu - numai căile prin care ajungem să trăim, să respirăm această simplitate pot fi foarte complicate!
Pentru că noi oamenii atingem rafinamentul și transluciditatea simplității de-abia după ce am terminat de înnodat și deznodat toate variantele posibile ale tuturor labirinturilor, pe care mintea rațională ni le poate atârna de cofragul de humă!
Cofraj care visează cu obstinație matricea de aur din care purcedem și pe care ar trebui s-o purtăm ca o coroană ce ne certifică locul nobiliar ce-l ocupăm pe arborele vieții!
Nimic nu acceptăm din simplitatea și firescul vieții până când nu epuizăm toate hățișurile!
Până nu defrișăm toate locurile magiei, de capcanele întunericului ce ne pândește dincolo de fiecare incertitudine, îndoială, slabă vibrație la ceea ce se revarsă cascade peste și prin noi, înlăuntru și înafara noastră.
De ce trebuie să urcăm pe atâtea ruguri, să scrumim atâtea false aripi pe verticala unor îndoielnice ceruri? De ce trebuie să ne ardă cătușa unor doruri ce ne adâncesc rădăcina în negura iluziei, și ne sleiește îndrăzneala de-a ne explora infinitatea devenirilor în clipă efemeră sau botezată cu veșnicie? De ce zăbovim izbindu-ne ca niște fluturi orbi de-o aceeași și-aceeași maladivă înțelegere șchioapă, a curgerii universurilor prin noi și peste noi, aproape că nici nu mai are importanță.
Important este că odată, într-o clipă de grație, reușim să ne predăm Divinului fără gând și fără voința de-a mișca lucrurile într-o anume direcție!
Ușori și smeriți, lăsăm aripa de înger să ne atingă zidirea pentru a dezghioca lumina din zgură și atunci, miracolul ne naște într-o vibrație mult mai înaltă! Ne toarce înțelepciune și armonie în fuiorul clipei efemere cu care ne țesem în veșnicie!
Perspectiva din care reușim apoi să ne lăsăm amprentați de fluviul evenimentelor și ființelor ce-și revarsă șuvoaiele de jur împrejurul nostru, cercând să ne-nvăluie și să ne disloce liniara percepție asupra rostuirii în ordinea firii, se va schimba uluitor!
Chiar dacă nu vom putea descifra fără putință de tăgadă întreaga partitură a devenirilor noastre la nivel de intelect!
Tot ceea ce curge în noi dincolo de mintea rațională, ne va spune o altfel poveste ce va îmbrăca ochiul înțelepciunii în hlamidă imperială!
Cu orizontul înțelesurilor cuprinzând brusc alte și alte dimensiuni din infinitatea de forme în caleidoscoapele luminii, pe diversele ei trepte de revelare în manifestare, chiar dacă aceleași talazuri se vor sparge de digurile mele, eu voi fi alta!
Eu, cea îndelung și crâncen modelată de valurile vieții, îmi voi afișa altfel chipul statuar în alaiurile învingătorilor ce poartă cu mândrie și smerenie crucea în inimi, pe creștet și pe umeri!
Viața mă va mai îngenunchea de nenumărate ori, voi mai fi înconjurată de drumuri ce se dovedesc fundături și pe care le voi simți ca pe capcane de prins rozătoare. Voi mai plânge și voi mai râde din plin, copleșită de frumusețea existenței.
Dar niciodată nu voi mai abandona nici o bătălie pentru că eu știu, acum chiar am certitudinea, că sunt o învingătoare desăvârșită!
Dacă am avut curajul să-mi asum traversarea apelor Stix-ului și întoarcerea într-un alt strai de lumină, cu altă verticală în privirea frumuseții, atunci chiar sunt o învingătoare!
Pentru că odată îmbrățișată de moarte, toate filtrele raportărilor mele la pulsația fremătătoare a vieții în toată diversitatea ei uluitoare se schimbă iremediabil! Spectrul lor este mult mai translucid și mai strălucitor, așa că și bătăliile, acceptările și neacceptările mele se mută în planuri mult mai subtile și mai ocultate înțelegerilor diurne.
Nimic din ceea ce vine spre mine în spectru efemer nu-l voi mai oglindi în irisul trecătorului, ci îl voi privi prin filtrul veșniciei ce ține de respirația tuturor spiritelor! Spirite care doar iluzoriu îmbracă straiul efemerului în splendoarea jocurilor divine ce brodează covorul fermecat al existenței în culorile celor mai rafinate energii.
Voi ști că totul este devenire, în cele mai surprinzătoare și fascinante întrepătrunderi rogvaiv-ice în țesătura magică a vieții și, voi primi totul cu bucuria copleșitoare a inocenței! Inocență care vrea să se picteze pe sine, în toate veștmintele posibile ale strălucitoarei hlamide regale sub care respiră toate dimensiunile energetice ale luminii întrupate!
Toate decodările materiei ce-mi vor testa verticalitatea credinței în esența mea divină, vor fi numărate și judecate sub amprenta fără de nici o spaimă a atotcuprinzătoarei frumuseți infinite, care își schimbă podoabele perpetuu, cochetând cu veșnicia!
Drept care voi învăța nu să mă bucur de tot ce vine în întâmpinarea zborului meu pe verticala și orizontala de aur a existenței, ci să respir existența ca pe o infinită bucurie! Care se revarsă pretutindeni în formele cele mai neașteptate, mai gingașe și mai transfiguratoare a totului magic, ce se naște pe sine mereu în altă clipire demiurgică.
Și totul va umple pocalul de apă vie a fiecărei clipe care va boteza curgerea îmbrățișării mele, cu voluptatea grea a humei sfințite prin care învăț înălțarea pe toate dimensiunile materiei!
Iar pentru asta e nevoie doar să nu uit clipa de magie care mi-a permis să privesc dincolo de efemer infinitul, ce vibrează muzica sferelor în aripa unei gâze sau în răsuflarea muntelui deopotrivă!
Și dacă voi filtra totul prin grația acestei clipe de conștientizare a miracolului ce suntem și ne respiră creatorul - ne cuprinde în răsuflarea sa - atunci nimic, niciodată nu-mi va putea stopa reîntoarcerea acasă în desăvârșire!
Mi se cere doar atât: actualizarea continuă a memoriei revelației (pe care am trăit-o și-am conștientizat-o) a ceea ce sunt, dincolo de friabilitatea efemeră a respirației mele de humă!
Aceasta și credința nestrămutată în frumosul ce-și crește continuu perla neprețuită în scocul iubirii, iar și iar, luând infinitul de la început - va fi singura armură care mă va feri de toți balaurii ce-ar vrea să mă jefuiască de nemurire!
Dacă voi privi prin filtrul frumuseții divine tot ce-și împletește în fuioare lumina de curcubee a respirațiilor de humă, azur, soare sau stele care-și macerează trăirea în mine - totul va fi sublim!
Pentru a decanta aurul pur de nisipul fără valoare din fântâna de miracole care ființează în mine, creată să adape cu apă vie tot ceea ce respiră viață în această clipă trecătoare, trebuie să primesc transfigurator! Tot ceea ce mă va atinge acum și-n vecii vecilor, va veni spre mine cu brațele încărcate de bogății! Înțelesurile profunde, magice ale totului ce se divide în parte, pentru a reflecta mai bine întregul! Și nu de spaime și disperări ce-ți va matura spiritul!
Odată ce am conștientizat că sunt veșnică prin lumina infinită ce mă conține dincoace și dincolo de efemeridele alcătuiri ce-mi adăpostesc pasager aripa, toate lecțiile vor curge în mine decriptate într-o notă înaltă!
Spirite mult mai evoluate se vor alătura mie, în corul de slavă și preamărire pe care îl aduc vieții lăsând-o să-și desfășoare mirific aripile învoalte în mine! Voi simți că fac parte dintr-o mare familie universală în care totul crește prin tot! În care nimeni nu e singur și fără valoare!

Prin efortul susținut de perfecționare al fiecărui individ în parte crește valoarea întregului, deci fiecare grup are tot interesul să-și susțină fiecare aparținător pentru a trăi și-a reflecta lumina într-o vibrație cât mai înaltă și mai elevată.
Dar, de atâtea ori ego-ul ne împiedică să cerem ajutor, confundând falsul orgoliu și egocentrism cu mândria. Gândim viața în termeni de eu, de individualitate, nu de noi, de împreună!
Gândim totul și pe noi înșine separator, nu întregitor!
De aceea, când ne e greu, ne trezim că suntem niște biete insule separate de continent, înconjurate de mări ostile și pradă tuturor taifunurilor. Izolați, fără posibilitatea de a fi sprijiniți în efortul nostru de a supraviețui măcar.
Dar noi înșine ne-am creat această izolare periculoasă, care n-are decât un singur final: irosirea unei șanse de-a eleva misterul vieții prin noi într-o notă virginală!
Viața poate învinge orice dacă acționează ca întreg, nu ca parte separată și izolată, dacă tu partea ai conștiința lucidă și clară a apartenenței la întreg și a manifestării lui glorioase!
Prin fiecare componentă a mozaicului ce-l compune în traversarea infinitelor nuanțe ale spectrului luminii - ce reprezintă nenumăratele măști prin care existența se celebrează pe sine, vei scrie victorie!
Dacă eu, prin Grație Divină am avut accesul pentru o clipă să-mi zăresc infinitatea formelor și potențelor pe care le pot dezvolta în lutul acesta efemer, care așteaptă alchimizarea într-un element superior, mai puțin perisabil și mai nobil, este dintr-o cauză înaltă! Ar trebui să țin veșnic aprinsă candela acestei înțelegeri superioare și să ridic și pe alții în sfera de influență a luminii ei blânde și cotropitoare cu pace!
Sub sărutul și veghea ei blândă și securea călăului de va fi să cadă peste trupul meu va avea o altă conotație în spectrul vieții pământene pentru mine decât acela obișnuit și previzibil de sfârșit!
Ar putea fi șansa mea de a înflori pe-o altă petală a creației într-o erupție multicoloră de curcubee!
Drept care nimic nu va mai curge în mine pe-aceleași prăfuite cărări oarbe care m-au adus de-atâtea ori în smârcuri de-ntuneric și deznădejde, pentru că perspectiva din care privesc eu acum, viața este cu totul și cu totul alta.
Indiferent de culoarea (întunecată, chiar neagră) și violența cu care mă vor izbi talazurile vieții de acum încolo, nimic nu va mai îmbrăca pentru mine veștmântul blestemului, ci hlamida strălucitoare a binecuvântării. Pentru că am învățat că pe sub tonele de zgură și smârcuri ce năvălesc peste mine - la pachet cu fiecare eveniment ce mi se petrece, există și o nestemată ce mi se dăruiește!
Ca o binecuvântare divină, dacă am înțelepciunea de a o căuta cu perseverență și credință în tonele de deșeuri care aproape mă sufocă sub agresivitatea lor cotropitoare.
Dacă însă privesc așa zisele lucruri rele ca pe un blestem și mă țintuiesc singură în postura de victimă a oamenilor răi, a sorții, a păcatelor strămoșești, privirea mea malformantă îmi va distorsiona jalnic orice încercare a luminii de-a mă boteza cu iubirea ei creatoare.
Și atunci, ca un orb perfect, voi arunca la „haznaua disperărilor, necredințelor și frustrărilor mele vampirizante” în încercarea de-a scăpa și-a uita durerea ce m-a sfâșiat - și perla ce mi-era mie și numai mie hărăzită!
Irosim timp prețios și energii colosale într- o mie fleacuri care n-au relevanță în creșterea noastră interioară!
Dar când trebuie să medităm îndelung asupra a ceea ce ne aduc în dar mulții învățători nepoftiți, care vin năvală peste noi să ne spargă bula de aer în care vegetăm ca într-o baltă stătută - trecând prin viață orbi ca niște cârtițe - intrăm brusc în criză de timp și întoarcem grăbiți fila vieții fără să ne învățăm lecția!
Fără să ne pese de ce am ratat prin proiecțiile iluzorii pe care le-am lipit asupra unor evenimente ce ne-au venit în întâmpinare cu brațele pline, ca niște toamne bogate în rod!
Și uite așa lipim pe diamante etichete de blestem, năpastă, pedeapsă și spargem asurzitor pacea de aur a tăcerii roditoare cu văicărelile noastre jalnice precum că „pe noi nimeni nu ne iubește”, „toată lumea ne oropsește”, „nimeni nu ne înțelege” și „toți au parte de fericire, numai noi nu, de parcă am fi blestemați”!
Și când te gândești că fericirea, împlinirea - e numai la o respirație distanță de noi - doar să avem curajul să privim dincolo de vălul iluziei și să ne iubim infinitul fără ca asta să ne creeze angoase ori vertijuri!
În forme limitate ființând e greu să ne-acceptăm nelimitatul! E și mai greu să acceptăm și să ne asumăm răspunderea pentru tot ce găzduim și punem în mișcare în cămașa strâmtă a humei! Care devine mai translucidă sau mai vâscoasă, funcție de alegerile pe care le facem: în iris de lumină sau de mâzgă!
Lașității gândirii noastre ce se lipește ventuză doar de gogoașa călduță a efemeridei că nu este de nimic responsabilă și totul i se cuvine din bogăția misterului ce-aduce în lume roata care învârte implacabil destinul, nu-i este deloc confortabil să accepte că tot ceea ce zidește sau refuză a face, îi este doar lui spre laudă sau hulă! Deși întreaga creație crește învoaltă, ori sărăcește în funcție de străduința sau ne - străduința fiecărui individ în parte!
E mult mai comod să aruncăm morișcă (ca niște cai nărăvași) vinelor lașităților și orbirilor noastre asupra a tot și a toate ce ne înconjoară, decât să ne-asumăm, cu verticala luminii din noi, răspunderea alegerilor pe care le facem, de a acționa sau nu conform planului divin al manifestării luminii, odată cu asta acceptând implicit și consecințele care decurg din alegerile noastre deliberate și conștiente!
Dar totodată ce jalnic elevăm lumina din noi când răstignim iubirea ca Pilat din Pont, spălându-ne senini pe mâini de orice răspundere!
Suntem răspunzători de tot ce oglindim în noi în vocală conștientă sau de cârtiță oarbă, de tot ce atingem și ne pasă ori nu în curgerea albă! De tot ce înflorim sau distrugem sub pas de moluscă ori rege! Suntem vinovați fără vină, prizonieri efemeri în armură infinită și râdem pe gura aceluiași zeu, aceeași clipă ce ne poartă în ea!
Că râdem sau plângem în clipa pe care infinitul o amprentează cu voința deplină ce ne-a fost dăruită sub aceeași deliberată alegere își desfășoară aripa, la răscrucea eternă multiplicată pe sine după fiecare alegere care ne înscrie pe o nouă spirală a creșterii sau stagnării, pelegrini prin lumină ce suntem!
Sub culoarea strălucitoare a asumării unei alte identități care decodează altfel lumina ce-i curge în vene, de-abia începusem să-mi reașez mozaicul trecutului conform altor înțelesuri ce înscriau zidirea sub un alt obelisc în desfășurarea înțeleaptă a timpului - când realitatea diurnă și dură a mai venit odată năpraznic asupra mea!
Trebuia să-mi testeze trăinicia construcției durată pe limbă de rug și de curcubeu, fără să-mi pese de judecățile celor care nu privesc decât ceea ce degetele lor pot să palpeze și să strige: „îl simt, deci există!”


***

Prometeu pe aripă de flutur


De prea multă vreme (câteva luni) existența mea se înscrisese pe o orizontală blândă. Munca organizată și asiduă îmi aducea beneficii lente, dar sigure, pe toate nivelele ființei! Singurele obstacole în parcurgerea mea erau doar durerea fizică și inerția - dar acestea, stabilisem o dată pentru totdeauna că erau cu mult depășite! Depășite de flacăra ardentă ce eram, sămânțată în dorința de-a oglindi altfel lumina decât în rană cangrenată - așa că victoria asupra lor era relativ ușoară!
Prea lin scurgea nisipul clepsidra (dincolo de efortul fizic și concentrarea mentală la cote maxime) trăirii mele, doar spre creștere fără sincope de îndoială! Fără seisme care să-mi rătăcească direcția care nu cunoaște decât culoarea înălțării pe diagonalele zborului! Așa că, pentru ca evoluția mea să nu stagneze intrând într-o linie dreaptă, încă o dată Grația Divină m-a urcat fără de veste pe un alt rug!
Credeam că am scăpat de umbra densă, chinuitoare, a familiei mele, prin intermediul căreia primisem cele mai dure și spectaculoase lecții de iubire, tocmai prin agresivitatea contrariilor care aproape mă făcuseră knock-out! Concentrată pe sculptarea mea pe alte coordonate ale percepției universului, aproape uitasem că mai existau și ei sub același soare care mă încălzea și pe mine! Deodată, m-am trezit cu o citație de la tribunal, unde eram chemată în calitate de pârât.
Nu prea înțelegeam care era scopul acestei chemări în judecată, după jumătate de an de când încheiasem disputa cu ei pe culoarele Poliției, când mi-au înapoiat actele și au primit ordin de interdicție din partea autorităților, prin care le era interzis să se mai apropie de mine! Și pentru că știam că renunțasem la dreptul de-a înainta dosarul penal mai departe, pluteam în plină confuzie.
Fără să știu ce mă așteaptă, mi-am pus în poșetă documentul primit de la Poliție în urma finalizării anchetei poliției! Inspirație divină? Cu certitudine! Și însoțită de un bun prieten am plecat la tribunal - după ce mi-am pus total viața în mâinile Creatorului, căruia îi mulțumeam pentru grația fiecărei respirații ce mi-era îngăduită în acest colț de univers.
Acolo m-am întâlnit cu mama care s-a înnegrit la față când m-a văzut apărând. Probabil arătam neașteptat de bine față de așteptările ei, doar îmi prezisese că mă vor mânca câinii fără îngrijirea ei! Poate că îi stricam planurile secrete în ceea ce mă privește, cine știe! Dar încă nu eram dumirită în privința motivului convocării mele la această instituție!
Am luat loc în sală în timp ce abia îmi stăpâneam freamătul de nerăbdare până se va ajunge la dosarul meu. Și când în sfârșit clipa mult așteptată a sosit, l-am auzit siderată pe judecător pronunțând cuvintele magice: „în dosarul de tutelă”... Iar ceea ce mai urma să spună judecătorul s-a pierdut în explozia instantanee care m-a cuprins luând totul în vârtejul ei!
Fără măcar să premeditez ce avea să urmeze, absolut spontan, eu, cea care arareori sunt spontană din cauza unei timidități accentuate, sau a unei neîncrederi în mine subversive, am sărit ca arsă în picioare strigând la judecător să se oprească!
N-am văzut și n-am auzit nimic din reacția niciunuia din sală, habar n-aveam ce-i voi spune judecătorului. Nu știam decât că în mine fremăta măreț și cotropitor un obelisc al credinței că nu am voie să permit altcuiva - decât lui Dumnezeu - să ia decizii în ceea ce privește viața mea!
Drept care l-am informat și pe judecător că nu mă interesează ce scrie în ceasloavele legii, dar eu am credința că niște oameni care și-au dovedit deja reaua credință în ceea ce mă privește, nu au cum să ceară și să și primească drept de viață și de moarte asupra mea! Și că eu oricum voi lupta - chiar de-ar fi să ajung la Strassburg -pentru a-mi apăra dreptul la viață și la demnitatea ei!
Că a convenit sau nu interpelarea mea judecătorului (ulterior am aflat că puteam fi arestată pentru îndrăzneala de a întrerupe un judecător, fără să fiu solicitată să vorbești) nu făcea parte din problemele care mă frământau pe mine! Eu i-am trimis documentul de la Poliție pe care îl adusesem cu mine - spre a-l studia și am așteptat calmă să aud decizia.
El n-a mai scos un sunet, a studiat documentul, l-a atașat la dosar - și mi-a spus să vin a doua zi pentru a afla decizia finală! În tot acest timp, reclamanta nu a scos nici un sunet, nimeni nu a întrebat-o nimic, iar eu nu am mai văzut-o după ce am ieșit din sala de judecată!
Mă simțeam înconjurată și protejată de un halou de lumină de care nimic nu putea trece pentru a mă agresa în vreun fel! Eram în brațele lui Dumnezeu și totul în jurul meu țesea iubire și armonie! Iar mie nu-mi rămânea decât să-mi proclam mândră și încrezătoare dreptul de-a trăi și manifesta lumina!
Ce mă putea atinge câtă vreme mă simțeam deplin locuită de Dumnezeu?! Evident că nimeni și nimic din tot ce ființa sub aceeași rază de soare! Viețuiam într-o așa stare de pace și freamăt înalt - încât revenirea a doua zi la arhiva tribunalului nu mi-a produs nici un fel de emoție!
Fără să fac nici un fel de pronostic de cum se va încheia acest eveniment știam (cu acea siguranță și verticalitate a sâmburului de dumnezeire din mine) că nimic rău nu mi se poate petrece! Indiferent de ce și-ar dori alții să se întâmple cu mine! Drept care aflarea sentinței de „respingere a cererii de acordare a tutelei definitiv și irevocabil” a venit cumva ca o confirmare! O confirmare a ceea ce știam oricum.
Așa o liniște copleșitoare s-a instaurat în forul meu interior încât aproape că simțeam la modul palpabil lumina densă, caldă mângâietoare! Lumină care mă învăluia și mă îmbrățișa ca un lichid amniotic! Care mă reconstruia pe toate palierele ființei dintr-o altă fibră a devenirilor.
Acum, dincolo de știutul intuitiv pe care îl puteam credita cu încredere în adevărul transmis sau nu, se răspândise în mine, covârșitor, certitudinea nestrămutată că sunt nu numai foarte iubită de divinitate ci și foarte protejată!
Că răul nu mai există în raport cu mine ca funcție distructivă ci doar de mare maestru creator, modelator! Că nimic din ceea ce vine spre mine nu mă mai poate distruge! Ci doar mă poate ajuta întru creșterea mea pe spirala luminii, odată ce am primit atâtea confirmări puternice că Dumnezeu mă ține în brațe și mă ocrotește, câtă vreme eu întrețin lumina din mine și o sporesc!
Și mai ales nu las pe alții să mi-o distrugă, pentru a-și îndeplini ei cine știe ce pofte obscure. S-a așezat în mine – atotstăpânitoare - o pace și-o încredere infinită!
Credința că indiferent cu ce cavalcade nebunești va năvăli peste mine viitorul, indiferent câte îngenuncheri îmi vor încovoia verticala, eu voi ridica cerul din mine! Deasupra a tot și a toate talazurile ce vor cerca să-mi surpe zidirea!
Era clar că ieșirea victorioasă din smârcuri atât de periculoase avea o semnificație profundă! O semnificație a misiunii pe care o am de îndeplinit în limitele acestei clipe de magie efemeră! Pentru deschiderea altor căi de sporire a frumuseții, din respirația acestei hume îndumnezeite.
Mesajul pe care îl am de transmis celor ce mă înconjoară - frații mei de lumină - mai mult sau mai puțin luminați care și-au conștientizat în grade diferite esența ființei în vibrația pământeană și sunt acum sub povara încercărilor de tot felul, este foarte important!
Rezistența verticalei ce îi conține în cămașă de Nessus otrăvitoare și alchimizatoare, depinde - nu probabil, ci sigur - și de mine! De vreme ce Grația Divină s-a manifestat cu o forță atât de evidentă și m-a modelat din jăratec!
M-a smuls aproape din brațele morții - redându-mă mie însumi mai puternică și mai luminoasă decât am fost vreodată în viața de dinainte de marea cumpănă! Pentru a arăta dimensiunea potențelor!
Mesajul e important ca victorie asupra întunericului! Poate nu atât prin conținut (au mai fost și alți învingători glorioși pe acest teren de luptă care este viața), ci prin forma inedită! Forma prin care am învins tenebrele: din mine și dimprejurul meu! Și le-am țesut straie de lumină fosforescentă! Dându-le altă destinație în pânza mirifică în care ne construim și ne lăsăm construiți de mâna demiurgului!
Nu am vrut să mă las nici gândită nici trăită de alții! În manta de învins sau de învingător, rugul a ars și m-a ars în flăcări ce nu-și extrag vigoarea din rădăcina densă a materiei!
Ci din însăși inima sacră care ne cheamă în volbura macerării a tot ce ne ne împiedică aripa să cuprindă văzduhul total în îmbrățișare!
Dincolo de materie, flacăra sacră a scrumit tot ce-mi obtura privirea întoarsă spre matricea ce ne trimite în lume spre îmbogățire! Pentru a iriza spectacular floarea creației care suntem, într-o aceeași și totuși altă combustie de pulsiune divină.
Am realizat că lacrima ce m-a ars amarnic a fost nu atât pentru întunericul care a vrut să-mi sugrume suflarea, cât pentru lumina care n-a putut (din vina mea, a altora, a împrejurărilor...) să-și desfășoare curcubeele în mine! Și de dorul căreia simțeam că mi se pârjolește simțirea!
Și dacă n-am plâns pentru materia care nu încolțea grădini de vis să mi le aștearnă în cale, ci doar pentru frumusețea prizonieră în inima lucrurilor ce mă înconjurau cu mesaje ascunse ce nu cântau adevăruri dintr-o singură coardă, iar jocul iluziei putea să crească sub mască și zei și balauri care să-mi ispitească zidirea!
Într-o lume care nu-mi reprezenta în nici o vocală vibrația unică, Dumnezeu a coborât cu miracol vizibil în mine pentru a fi pilduire!
O impresionantă coloană de încredere și putere a început să-mi întărească verticala vibrației! Astfel că tălăzuirea trăirii în sintagma necunoscută nu mai putea să-mi clintească rădăcina căutării de sine în matricea primară.
Acum știam că nu am decât de sculptat lumina și frumusețea din mine! De sub materia densă ce vroia să m[ atragă în sub - pământuri de întuneric și spaimă!
Că doar investiția de iubire și încredere în ființa ce sunt dincolo de voalurile iluziei mă poate salva! Mă poate salva din testele la care mă supune materia, în metamorfozele devenirilor ei, pe scara înluminării sâmburelui ce ne-a conținut! Atâtea înveșmântări efemere ale spiritului în trecerea lui meteorică prin formele schimbătoare ale lutului mi-au înnobilat sinele!
Nimic nu-mi va mai atinge de acum încolo rădăcina! Pentru că am conștientizat că rugul pe care mă sui de bună voie își are sorgintea în inima sacră a creației! Că reprezintă pașaportul meu - demonstrând că împodobirea cu toată înțelepciunea pulsației humei - se va putea numi și frumusețe și armonie și puritate!
Pentru că și Rubiconul se poate resorbi pe sine ca un șarpe Uroboru ce-și mușcă coada într-o înnoire continuă a acelorași vechi înțelesuri, sub altă hlamidă!
Am conștientizat cu o luciditate caldă, fremătândă, că Pygmalion s-a multiplicat pe toate dimensiunile verticalei și orizontalei bisericii pe care o zidesc! Din căutările și devenirile mele pe diagonala fulgerului care așteaptă încă descătușarea văzduhurilor!
Și odată ce prezența lui în fiecare pulsiune a gândului, a visului, a cuvântului ce desfășura aripile acțiunii pe un cer de fiecare dată mai înalt - a devenit o certitudine permanentă – a început continua metamorfozare! A prezentului din ce în ce mai lucid și mai activ în brodarea acum - ului eternic, ce nu cunoaște decât ascensiunea în spirala luminii!
Odată ce propria atitudine față de mine însumi a cunoscut transformări miraculoase, lumina a început altfel să curgă. Nu numai toată lumea exterioară a început să se raporteze la mine de pe cu totul alte niveluri, ci însăși oglindirea și importanța mea (ca entitate mult mai complexă decât bănuiau și acceptau ca veridic alții) în dominoul ce-și etala construcția sub soarele transfigurărilor noastre!
Am început să mă am sub observare continuă, dincolo de împrăștierea proverbială în toate universurile pe care le-am palpat vreodată, fie chiar și la nivelul visului. Chiar dacă ventuzele prin care absorbeam viața și cunoașterea se aflau în locuri din cele mai ciudate și mai aleatorii în arhitectura realului și irealului! Cunoașterea venea la mine, se dezgolea în mine de armura iluziei, în straie sub care numai eu puteam să-i decelez prezența prețioasă! Prin modul meu aparent rupt de realitate, năuc, înșirând într-o altfel de rostuire mătăniile realului!
Eram în permanență o arătare stranie care ajungea să obțină rezultate de necontestat, pe cele mai diverse segmente ale confruntării cu problemele realului, prin niște metode absolut aiuritoare pentru alții! Pe care nu le-ar fi creditat nici cu 1% șanse de izbândă în „anatomia palpabilului”! Dar pentru că ceea ce eu obțineam era un deziderat pe care și-l trecuseră poate și ei în program, dar fără să-l și obțină, dincolo de o ușoară invidie puteam să citesc în ei (conștientizată sau nu) și-o undă de respect!
Faptul că deveneam pe zi ce trecea din ce în ce mai conștientă de valoarea și rostul meu în crisalida acestei clipe - ce va să se nască minune - era fabulos! Totul e o minune dacă trudim cu cerbicie lucidă și văpaie mistuitoare la revelarea ei întru nemurire!
Totul dădea altă pregnanță interconectărilor mele la peisajul uman plin de culoare sau anost! Reverberând înțelegeri și nedumeriri cu rădăcini pe cele mai variate portative ale manifestării.
Valorizându-mă mai mult și mai curat pe mine, recunoscând smerită și în mine copleșitoarea lumină divină pe care o vedeam și-o apreciam atât de mult în alții, evident că filtrul prin care irisul meu amprenta tot ceea ce venea sau pleca la și de la mine - era cu totul și cu totul altul!
Schimbarea opticii prin care reflectam manifestarea în mine, gradul de independență față de reflexia tuturor actelor mele în judecarea și relaționarea cu mediul înconjurător luat ca întreg - era mult mai mare decât în trecut.
Chiar dacă nu am fost o ființă care să pună prea mult preț pe părerea invazivă a altora în privința modului meu original de a aborda încercările vieții, mi-am dat seama că părerea celor iubiți și apropiați mie avea o greutate foarte mare! Atât de mare încât pe lângă rolul constructiv. putea avea foarte bine să aibă și unul distructiv, care să mă proiecteze pe linie moartă pentru te miri câtă vreme.
Nimic n-ar fi avut niciodată o putere atât de copleșitoare dacă eu aș fi conștientizat vreodată că am un rol statornicit în configurația clipei! Clipă ce pulsa mistere cu fiecare respirație din epiderma humei aurită în oglindă divină. Că nu sunt fără importanță în trepidația firii dacă am fost supusă probei focului de-atâtea ori! Sub clipirea aceluiași spațiu ce a cuprins și căderea și înălțarea în aceeași bătaie-aripă și sub amprenta aceluiași soare!
A trebuit să capăt dimensiune sub pleoapa mea nepereche! Pentru ca să dau voie clepsidrei să dimensioneze altfel văzduhurile în măsurarea aripei! Murmurând infinituri sub povara dulce a aceleiași clipe ce-mi poartă pe buze și îngenuncherea și înălțarea - vibrând același portativ ce-și caută matricea!
A trebuit să iau la cunoștință că exist într-o zidire împodobită cu toți sorii universurilor ce pulsează sub epiderma respirației divine. Legată printr-un cordon ombilical indestructibil de tot ce viază în țesătura întregului. Întreg pe care îl compunem în și prin noi permanent și-i șlefuim strălucirea!
A trebuit pur și simplu să ridic pleoapa atenției cu iubire și asupra mea. Ființând cumva ca o prezență vibrantă în interiorul și exteriorul propriu, care își clădește în permanență dimensiunea. Pentru ca furnicuța harnică ce sunt să lucreze organizat întru desăvârșirea zidirii - ca parte și ca întreg!
La unison cu amplitudinea infinită a respirației ce ne conține!
A trebuit doar (dar câtă putere mi-a trebuit) să ridic privirea spre soare! Și-o dată cu ea, întreaga creație! Ca să pot vedea soarele din mine și să-l las să-și facă lucrarea de făuritor celest! Să reașeze piesele puzzel -lui într-o altă ideogramă divină, ce-mi înscrie verticala sub o altă tușă a pregnanței în geometria zborului.
A trebuit să respir prezentul ființei mele imemoriale, pentru ca meșterul Manole care sunt -în amprentă repetitivă - să nu-și mai vadă zilnic biserica surpată!
Și jertfirea de sine prin mine să capete trăinicia indestructibilă a iubirii necondiționate, a dăruirii care poate îmbrăca doar cămașa de flăcări în țesătura magnifică a vieții
Curând am început să predau smerit divinității întru zidire tot ce iubeam mai mult și mai curat în irisul spațiului și timpului! Timp ce reverbera frumuseți întrupate din carnea cuvântului ce se creează pe sine perpetuu sub alte veștminte! Am început să văd cum haosul se așeză în arabescuri mirifice! Cum iureșul evenimentelor exterioare clădesc o realitate pe alte fundații ale decriptării legilor firii, sub amprenta cărora se mișcă învoaltă întreaga manifestare.
Nu mai participam haotic și în orb la înnoirea continuă a vieții prin fiecare transpirație de lumină, în arhitectura grandioasă a humei înnobilate cu ceruri! Acum prezența mea în zidire avea o altă nuanță: a implicării conștiente în pânza de păianjen a divinității manifestate! Cu toate derapajele sporadice inerente! Ceea ce făuream având grijă de mine și de ceea ce venea în atingere cu mine, înlumina altfel întreaga încrengătură a pulsațiilor mele, în arborele strălucitor al vieții.
Acum știam că prima din datoriile mele, datorii de iubire și recunoștință este să pun în valoare cât mai bine și, să multiplic sămânța de lumină din mine! Să-mi plivesc ca un grădinar harnic și iubitor grădina comorilor pe care Divinitatea mi-a dat-o în grijă! De toate buruienile ce-amenință să-mi usuce și să-mi strivească rădăcina!
Rădăcină prin care eu, crescând în iubire, nu am de făcut decât să celebrez frumusețea pe care-o respir!
Am spus mereu că m-am născut sub semnul darului! Și doar sub cupola lui vreau să ființez! Așa că am dăruit și m-am dăruit tuturora cum am putut și am știut mai bine! Numai mie nu mi-am dăruit multe din curcubeele ce m-au locuit adeseori magic! Am ieșit la răspântii cu brațele pline de daruri pentru toți pelegrinii, însetați și înfometați după o picătură de apă vie și-o rază de soare! Doar pe mine m-am ținut prizonieră într-o celulă de-ntuneric și spaimă, pentru că nu m-am simțit vrednică să duc pe frunte coroana de sori cântători și să râd!
Pur și simplu să râd, cu mine și cu toate universurile ce-mi freamătă sub epidermă!
Am fost fascinată încă din copilărie de o poveste din celebrele „O mie și una de nopți” în care liderul unui sătuc urgisit de vrăjmași și de o așezare geografică neprielnică - ia hotărârea să-și strămute întreaga suflare a cărei răspundere o avea într-o zonă mai bogată și mai prielnică viețuirii în pace și iubire. Și dacă la început toată lumea a fost de acord că cea mai bună soluție e să caute un alt loc pe care să-și ridice gospodării mult mai trainice și protejate de orice fel de atacuri, rătăcind prin păduri întunecoase și pline de hățișuri, încrederea în liderul lor începea să se clatine din ce în ce mai tare, până ce s-a spulberat aproape total.
Au început cârtelile și revoltele: că sunt supuși la atâtea privațiuni în zadar, pentru că nu există nici un loc magic în care să-și dureze „așezarea” pe alte temelii, că au fost înșelați cu promisiuni fără nici un suport real! Că liderul lor pur și simplu a rătăcit drumul în meandrele pădurii și le pune viața în pericol fără nici o noimă.
Iar când furia și disperarea lor a atins cote paroxistice de teamă că sunt pe drumul pierzaniei – conducătorul - care-i iubea cu o dragoste nesfârșită și se simțea copleșit de compasiune pentru puțina lor credință - și-a smuls inima din piept și a ridicat-o deasupra capului!
Și inima lui ardea ca o torță luminându-le calea celor puțini crezători în miracol, în lumină! Și când rugul-inimă a topit întunericul, în vâlvătaia lui au căzut și solzii orbirii de pe ochii și din inimile celor împietriți în neiubire!
Atunci au văzut că sunt chiar în centrul oazei promise! Că doar puțina lor credință îi făcuse să fie sfâșiați de spaime fără rost și-i făcuse să-și lepede haina de om, pentru a rămâne doar fiara care să se dezlănțuie!
Simbolul jertfei desăvârșite - inima, pe altarul iubirii de-aproapele tău, ea însăși cel mai puternic simbol al iubirii și-al înluminării pe dinlăuntru! Rugul de flăcări ce trebuie să metamorfozeze inima pentru a face să dispară toți monștrii și spaimele ce-mi franjurează verticala visului!
Toate acestea m-au făcut să vibrez ardent la exemplul lui de dăruire supremă, chiar până la identificare totală.
M-am visat de nenumărate ori făcând aceleași gesturi, căzând sub loviturile celor care îmi atacau ca niște fiare visul! În timp ce inima mea se ridica torță învingătoare spre ceruri! Spre a înlumina măcar o secundă sângele clocotitor al trăirii!
Poate că m-am identificat cu atâta ardență cu legenda poveștii simbolice pe spiralele devenirilor mele, încât metafora a început să mă sculpteze! Și pe mine și evenimentele ființării mele!
Conform acelei configurații a jertfei și-a transformării totale într-o torță!
Am iubit și mi-am dorit atât de mistuitor să trăiesc doar pe lama de bisturiu a jertfei! Ca ofrandă de iubire necondiționată și de celebrare a vieții! Așa încât am ajuns (e drept, mare parte în mod inconștient) să îmbrac tunică de jertfă benevol! Și să determin o altă albie curgerii evenimentelor în realitatea cotidiană a iluziei.
Iubirea și dorința mea fierbinte de a da un sens înalt parcurgerii clipei terestre în contradicție flagrantă cu spelunca pe care eram obligată s-o accept zi după zi în copilărie a făcut să fiu atât de impresionată de nivelul acesta de trăire, încât să-mi creez un model din el!
Să mi-l doresc ca pe un rug ce ar urma să răzuiască de pe mine urâțenia sub care alții mă vroiau îngropată!
Așa că toate legendele și poveștile care aveau sânge de rug în substanță și mesaj de înălțare deasupra cerurilor au început să modeleze în mine o altă lume! Care arunca alte voaluri peste coșmarurile ce străduiau să-mi coboare simțirea la nivel de moluscă.
Am adus în mine - căutând să-i descifrez rosturile cele mai ascunse ale trecerii și translatării într-o lume superioară - și pe făuritorul de biserici! Înlănțuit de-a pururi în tragismul alegerilor ce sfâșie pentru a construi altfel destine - meșterul Manole!
I-am scotocit atât de minuțios prin pliuri rosturile alegerilor din epiderma realității, încât, fără să-mi dau seama, am început să înalț și eu biserici și să-mi asum demolările.
Cu psihologie de cârtiță am început să construiesc o rețea deasă de culoare prin tot ceea ce-mi atingea privirea și simțirea. Pentru a căuta misterul și lecția oferite de Creator pentru a umple de freamăt cântător fiecare particulă ce mă compune. Și mă leagă de întreaga creație.
Pentru asta a trebuit să învăț să trăiesc și să-mi asum legenda întreagă – astfel încât alternativ sau însumat am fost și Ana și Manole și biserica! Pe toate verticalele cunoașterii, dimpreună cu sfâșierile ce dau trăinicie, valoare și durată zidirii interioare!
Atât c, fascinată de final, am parcurs cumva drumul „jertfei lucide și asumate” întru împlinirea destinului! Ană fiind, m-am așezat în zidire în cunoștință de cauză ajutând meșterului Manole din mine să desăvârșească biserica ce sunt - în fiecare clipă ce-și țese lumina conștient.
Cu biserica în palme m-am așezat la răscruci și m-am rugat Mântuitorului ca ea să rodească în inimi pace și bucurie înnobilată! Tuturor celor ce osteniți și înlăcrimați vor poposi în răcoarea ei binecuvântată. Am văzut în jertfă nu pedeapsa ci înălțarea - ce va să încununeze jertfirea de bună voie și-n dăruire deplină! Așa că toată această trăire a mea sub amprenta vibratorie a tuturor miturilor, m-a pregătit și mi-a dat puterea privirii transfiguratoare asupra tuturor relelor!
Care m-au pus la macerat pentru ca esență purificată să mă pot scălda în apele soarelui și să dărui strălucirea mea tuturor.
Altfel, oroarea tuturor experiențelor mele mi-ar fi atrofiat vibrația la frumos! Mi-ar fi înecat sufletul în urâțenie și frustrări! Iar lumina din mine ar fi sucombat sub tone de mâluri.
Toate spiritele mărețe care au lăsat un semn al trecerii lor prin materie m-au locuit mai mult sau mai puțin timp! Și și-au făcut lucrarea lor de ziditori în mine! Pentru că eu i-am investit cu forța iubirii și-a admirației mele față de ei. Am avut atât de mulți învățători și dalta atâtor Pygmalioni a cerbicit să mă scoată din materie amorfă, încât numărul lor nici nu poate fi contabilizat!
Iar recunoștința mea - pentru a nu fi părtinitoare - ar trebui să cuprindă ca o îmbrățișare întreaga creație. Fiecare mi-a adus o picătură de îndumnezeire să-mi primenească sufletul! Fiecăruia m-am dăruit ofrandă de iubire și recunoștință într-o aceeași lucrare a luminii divine!
Și totul a curs lin în scocul creșterii noastre, pentru a ne întoarce la matcă strălucitori și bogați!
Toate miturile, legendele, personajele și personalitățile din literatură și istorie n-au reprezentat pentru mine numai o oază în care să-mi găsesc refugiul, când urâțenia lumii mă sufoca! Ci au reprezentat fântâna de apă vie care mi-a spălat privirea de orbire! M-a făcut să văd strălucirea din mâluri și minunea ce va să crească din rană purulentă!
În mine s-a înălțat măreț și indestructibil obeliscul certitudinii că frumusețea stă doar în ochiul meu transfigurator! Că lumea în care mă locuiesc are exact bogățiile și dimensiunile pe care i le confer! Investind credința și lumina conștientizate din mine! Că totul e alegere între acțiune și predare în mâna Mântuitorului sub amprenta luminii!
Am darul cel mai de preț - liberul arbitru - deci totul depinde de investiția mea în limitele contului pe care l-am primit când am hotărât să particip activ la miraculoasa aventură a vieții! Dacă, și cât investesc în lumină sau întuneric și cu câtă încredere în reușită creditez fiecare gând și acțiune a mea.
Pot să pustiesc ceea ce am sau să sporesc uluitor comoara ce mi-a fost dăruită - numai eu hotărăsc și numai eu pot purta povara alegerilor mele în frumusețe sau sărăcie!
Dumnezeu mă va primi cu brațele deschise și la fel de iubitor indiferent cât voi alege eu să-mi întârzii desăvârșirea! Căci iubirea Lui nu e condiționată de nici una din viziunile noastre extrem de limitate asupra legilor firii și a esenței noastre.
Doar noi înșine vom simți povara în suferință a nenumăratelor peregrinări prin materie! Până ce vom renaște, pasăre Phoenix, ca flacără vie, pură, de lumină translucidă!
Dar până atunci...
Până atunci vom îngenunchea de-atâtea ori răpuși de neputințe și uitare! Vom căra bolovanul pe panta muntelui iar și iar, Sisif multiplicat în oglinda veacurilor! Până când izbânda ne va încorona și lumina vom odihni-o într-o altă matrice! Doar credinței și trudei de le-am da osatură indestructibilă!
Am înțeles, binecuvântare divină, că dacă tratez cu grijă și iubire lumina din mine voi avea sprijin de nădejde din întreaga manifestare! Prieteni știuți și neștiuți din toate planurile existenței vor pune umărul la lucrarea de șlefuire a operei de artă care sunt în țesătura divină.
Cum voi uita de mine, febra durerilor de tot felul mă va cuprinde și mă va crucifica.
Deci cheia devenirilor mele e la mine!
Semnele se fac și se desfac - eu sunt decriptorul care le dă amplitudine și pregnanță! Funcție de voia, dorul și trezirea ochiului meu nemuritor!
Acela ce râde și sporește lumina este în tine, în mine, în toți - vom decide sau nu să-l eliberăm din tenebre?!


***


În fulger locuiesc armonic



În răscruce înălțându-mi verticala m-am ancorat într-o oază de liniște! Pentru o re-evaluare panoramică a imaginii de ansamblu! A jocului de puzzle care a reprezentat până acum clipirea mea în humă terestră.
În lumina a tot ce descoperisem prin suferință și revelație se cerea un alt filtru să deceleze culoarea substanței nemuritoare din lucruri! Pulbere fină de aur să orneze coroana de lauri ce răsplătea grandioasele mele victorii! Intrarea cu fală a corabiei mele în porturile lumii după ce-am trecut prin taifunuri devastatoare!
Acum, odihnită în bucuria vindecătoare a izbânzii aveam răgazul și puterea de-a privi parcurgerea de pe colină! Și să cercetez ce-a fost nestemată ocultată în cenușă - și ce doar iluzie risipită de vânturi!
Am realizat cu o claritate uluitoare prin forța ei eliberatoare din chinga tuturor întrebărilor, frustrărilor, victimizărilor, neînțelesurilor, că toate evenimentele vieții mele care mi s-au petrecut, dar absolut toate, au fost niște daruri! Daruri de iubire de la Dumnezeu! Că tot ce-a fost lumină, dar mai ales ce-a fost întuneric, zbatere, chin, „năpastă”, „blestem” - a fost de fapt grație! Desăvârșită grație care a pus în mine, prin toate acele „întâmplări” devastatoare din viața mea, exact ingredientele necesare! Pentru ca aliajul metalului ce mi-a susținut verticala mea interioară, să fie îndeajuns de puternică, încât nici un vrăjmaș să n-o învingă.
Am realizat că tot ce-a venit în atingere cu mine, a fost absolut necesar să fie, că toate lucrurile au avut un rol hotărâtor în sculptarea a ceea ce sunt astăzi! Mărturie vie, palpabilă, că totul se poate! Că boala se poate învinge! Că moartea se poate învinge! Că nu există în această clipă muritoare decât iubire și eternitate!
Pentru ca astăzi să pot apărea în fața universului dreaptă, triumfătoare, cu brațele pline de daruri! Să pot spune tuturora: - „iată-mă! Sunt vie! Deși nimeni n-ar fi crezut! Și-am venit împărtășesc dimpreună cu voi lumina ce mi-a botezat aripa! Sunt vie și-am venit în mijlocul vostru ca să v-arăt izvorul! Să-i sporim frumusețea adăpând tot ce viază sub epiderma creației! Palpați-mi toate luminile! Sunt vie și strălucesc!”
Pentru asta a trebuit să înșir, să parcurg, asimilez, metamorfozez ca pe niște mătănii infernuri după infernuri! Pentru ca atunci când veșnicia ciocănea în mine să reverberez doar ecouri de putere și frumusețe!
Mi-am dat seama, cu smerenie și recunoștință, că nimic din ceea ce m-a lovit, oricât de lașă și devastatoare a fost lovitura, nu putea să lipsească! Nimic nu a fost gratuit!
Că totul a venit cu o sămânță care să rodească în mine fie putere, fie frumusețe, fie sensibilitate, rafinament ori credință. Că deși amestecul ingredientelor care se puneau în mine era de multe ori exploziv, la limita distrugerii, a neantizării, rezultatul finit era o substanță mult mai complexă! Mai bogată, înnobilată după atâtea repetate răzuiri de tot ce nu avea amprenta zborului și-a înălțării! În cămașă de dăruire!
Ca să pot fi un exemplu că omul are în el potențele infinite ale tuturor devenirilor dorite sau visate vreodată de o ființă umană! Ca să pot învinge toți balaurii care ridicau obstacole după obstacole în drumul meu inițiatic, trebuia...
Trebuia să fii pregătită temeinic, ca să devin „sabie de lumină”!
Trebuia să suport trecerile prin foc și restructurări repetate a ființei mele, sub forța barosului!
Apoi călirea și iarăși topirea în creuzetul miracolelor divine!
Și tot așa, în lanț infinit.
Până să fii înhămat la caleașca de aur a Zeului Soare, tu, bidiviul sălbatic și neștiutor trebuie să fi hrănit cu jăratec!
Să fi învățat rostuirile lumii pentru ca ceea ce ești cu ceea ce faci să vibreze armonic o lume mult mai bogată în frumusețe! Ca nota ta unică să dezvolte arpegii încântătoare în simfonia universului!
Așa că... diploma de „doctorand” se ia după ce-ai absolvit toate școlile! Ai luat toate testele și examenele! Þi-ai efectuat toate lucrările la nivel de excelență! Fără să arzi etapele, sau să-ți permiți să tratezi totul cu ușurință!
Totul s-a petrecut așa cum trebuia să se petreacă, cum era necesar să se petreacă, pentru convergerea spre finalul apoteotic!

Așadar rememorez pentru limpezirea desăvârșită și punerea în ecuație a tuturor elementelor care au dat substanță de magie, tabloului veșnic în mișcare perfectibilă, începuturile!
După ce anumite etape ale creșterii mele au fost duse până la capăt, pot vedea logica divină a înlănțuirii făptuirilor mele! Cu o matematică exactă a înălțării piramidei care să adăpostească în ea toate comorile faraonilor.
Indiscutabil, pentru a da carne vie teoremei că „omul e măsura tuturor lucrurilor” și că „totul îi stă în putință” dacă angrenează în mixtură potrivită, toate potențele cu care a fost dăruit de divinitate era nevoie de o ființă puternică, chiar foarte puternică!
Și cum se putea crea pentru demonstrație o ființă care să înmagazineze în ea toate armele învingătorului, decât prin trezirea cât mai de timpuriu din somnul vegetativ! Pentru a avea răgazul necesar să absoarbă toate elementele trebuincioase! Pentru ca, atunci când va veni încercarea cea mare, să poată să-și concentreze toate potențele sedimentărilor graduale într-o sabie de foc! Sabie care să taie toate balasturile ce pot împiedica desăvârșirea în veșmântul clipei terestre.
Așa că făptuirea incestului care mi-a distrus complet tot eșafodajul moral pe care îmi construisem eu, copilița inocentă și cam visătoare, ca să nu spun năucă, personalitatea - a fost șocul cel mai dur! Care mă putea arunca încă din fragedă copilărie (totuși treisprezece ani, acum aproape o jumătate de secol era o vârstă a inocenței) într-un malaxor al întrebărilor existențiale!
Ce puteau la fel de bine să-mi reconstruiască personalitatea pe o fundație de lumină sau de întuneric!
Riscul era mare, șansele egale, dar nimic altceva nu m-ar fi putut cutremura atât de tare încât să încep să forez așa de adânc în rosturile firii! Pentru a găsii firul călăuzitor al Ariadnei prin viața ale cărei sensuri fuseseră aprig încâlcite! Adică exact ceea ce se petrecuse.
Acest fapt aducea pe tapet cea mai puternică și cea mai fragilă dintre relațiile comunității umane: cea dintre părinți și copiii de care depinde însăși evoluția ori involuția societății umane.
Dincolo de moralitatea actului în sine - care ține mai mult de un nivel de primată decât de ființă supremă pe scara evoluției pământene, știința a confirmat ceea ce istoria a demonstrat de atâtea ori la nivel de macro-grupuri! Că legăturile incestuoase duc la malformații periculoase în structura ADN. -ului! Finalizate de multe ori cu decăderea totală și în plan biologic, nu numai spiritual, a societăților care au practicat-o!
Așadar acest act oribil trebuia să aibă loc! Pentru că m-a proiectat într-o tornadă a căutării identității umane! Prin toate mijloacele ce-mi erau la îndemână! Iar după ce-am depășit faza de șoc acut, m-a luminat că-mi trebuie urgent niște prieteni! Din lumea văzută sau nevăzută, care să m-ajute să înțeleg realitatea! Și să-mi reclădesc o lume în care să pot totuși respira cât de cât vertical!
Iar pentru ca terenul pe care eu să fac arheologie în resorturile condiției umane să aibă o amplitudine și mai mare - părinții mei au venit asupra mea cu ideea sadică de a-mi pune la îndoială percepția asupra realității!
Mă acuzau de minciună nu numai referitor la actul incestului (de înțeles până la un punct ca formă de scăpare și evitare - a ceea ce a fost și este considerat o crimă în orice legislație socială, oficială sau nu - a poverii morale, a asumării responsabilității), ci și la orice altceva făptuiam.
Au practicat ani de zile asupra mea o politică de victimizare continuă, prin a mă face vinovată pentru cele mai aberante lucruri! O politică de zdrobire a oricărei verticalități a construcției interioare! Mi se demonstra mereu că totul e opusul a ceea ce-mi spuneau mie simțurile, inteligența, informațiile pe care le primeam de prin cărți ori de la prieteni.
N-avea importanță că se contraziceau ei înșiși de la o zi la alta, pentru ei important era să-mi găsească în permanență câte o vină! Pentru ceva ce am făcut sau nu într-o formă sau alta, mă acuzau în permanență de gânduri și acțiuni abjecte care le puneau “în pericol” căsnicia!
Că am o minte murdară care inventează tot felul de „blăstămății” pe seama lor când de fapt eu însumi sunt de o imoralitate cruntă.
Apoi, pe măsură ce anii treceau, atacarea continuă a oricărei valori pe care aș fi avut-o pe plan uman sau social. Punerea oricărui rezultat bun pe care l-am avut la școală (sau, după aceea, în afara ei) pe seama faptului că sunt „târfa” tuturor!
Toate acestea m-au făcut încet, dar sigur, să dezvolt o forță de rezistență (uneori tacită, alteori nu) foarte mare la toate manipulările lor! La încercarea de anihilare a personalității.
Iar faptul că la un moment dat am cedat psihic și am început să pierd parțial legătura cu realitatea concretă - drept care am început să fiu o clientă fidelă a spitalelor de psihiatrie - a reprezentat un lucru extraordinar pentru mine!
În loc să mă distrugă - a fost un loc de studiu asupra condiției umane!
Care mi-a îmbogățit percepțiile asupra lumii în care mă mișc și interacționez cu totul, în mod spectacular. Lacrima omului zdrobit de boală, de o multitudine de împrejurări adverse m-a sensibilizat față de durerea umană, în loc să mă înrăiască!
Doar atât de ușor „victima” poate deveni la rândul ei „călău”! Acele perioade m-au făcut să cunosc compasiunea pentru cei mult mai slabi decât mine! Mi-au descătușat un simț al dreptății, al justiției, care mi-a ridicat standardul valorilor morale! Valori de care aveam atâta nevoie, ca să nu mă rătăcesc într-un univers al violențelor, urii și terorii.
M-a ajutat enorm și faptul că am cerut sprijin din partea tuturor prietenilor pe care am putut să mi-i fac și m-am și lăsat modelată și îndrumată de ei.
Asta însă nu mi-a fost de nici un ajutor în familie! Ba dimpotrivă! Simțeau că nu mă pot controla, că-mi creez lumi în care ei nu au nici acces, nici vreo putere de distrugere. Cred că îi înfuria enorm și asta le sporea virulența atacurilor la demnitatea umană.
Era însă prea târziu, deja orizontul cunoașterii mele se lărgise considerabil. Găsisem cercuri în care mă simțeam bine. Eram apreciată, scăpasem din închisoarea hidoșeniilor etalate ca valori. Văzusem cât de mare e lumea și ce diversitate de manifestări emoționale o animă. Văzusem și alte orori etalate cu fală, dar și frumuseți ce-mi vindecaseră sufletul! Deșertificarea mea fusese stopată prin deschiderea față de valorile umane.
Citeam enorm, deși am decis să întrerup școala! Prea multele spitalizări, prea multele îngenuncheri sub tortura psihică mă rupseseră total de mediul școlar. Îmi devenise atât de străin încât mi se părea straniu să mai continui.
Adunam ca o furnicuță harnică comori de frumuseți și trăiri la cote înalte! Experimentam universurile așternute în cale, în nuanțe mereu altele! Totul în jurul meu vibra de sunete și culori încântătoare! Iar eu mă bucuram cu atâta ardență de tot, cum nu m-aș fi bucurat, poate, dacă n-aș fi cunoscut și fața hidoasă a lumii! Totul era într-un freamăt viu!
Absorbeam diversitatea infinită a formelor de etalare a manifestării cu o poftă uriașă de-a mă încărca de frumusețe! Mă impregnam de fibrilațiile suave ale exotismului naturii! Și-ale reverberațiilor cerului în emoțiile pure și translucide ale iubirii și dăruirii!
Constatam uluită că viața nu înseamnă numai tiranie, sclavie, umilire, brutalitate! Că mă pot ușor translata într-o infinitate de lumi în care doar armonia și grația dictează curgerea formelor! În care lumina își etalează voluptoasă strălucirile în irizări infinite!
Și peste toate acestea venea tăvălugul urii și furiilor să aneantizeze totul. Firesc, ieșeam în arenă cu sabia scoasă să-mi apăr comoara nou descoperită! Și astfel circul era gata!
Dincolo de cantitățile enorme de energie consumată, fiecare confruntare îmi întărea credința în valorile morale! Valori în jurul cărora mă străduiam să-mi construiesc personalitatea! Toate astea îmi creau o armură de luptător permanent, în apărarea tuturor celor „umiliți și obidiți”, precum personajele romanului dostoievskian. Și în apărarea frumosului din mine și din univers.
Toate luptele epuizante energetic îmi îmbogățeau de fapt paleta coloristică sub care primeam viața să curgă în mine! Susurând sau în șuvoaie năvalnice! Mă înarmam pentru toate atacurile acizilor prin care viața va trebui să șlefuiască dintr-o rocă grosieră, diamantul ce sunt! Și doar arareori îmi percepeam fulgurant strălucirea!
De ce a trebuit să trec prin atâtea orori în interiorul relațiilor de familie? De ce nu am avut parte de nimic din ceea ce face parte din „obișnuitul” unei familii normale? Asta dincolo de necesitatea de a fi trezită?
Poate pentru că trebuia să descoper și să cristalizez în mine ce înseamnă și care sunt atributele cele mai înalte ale noțiunii generale de „tată” și de „mamă”!
La modul ideatic, fără să le leg de particularitățile personalității unei anumite ființe! Să le hrănesc cu iubirea și detașarea perceperii întregului ca sfântul Potir!
Aveam nevoie să cunosc aceste noțiuni prin raportarea la modelul Divin, perfect! Neumbrit de micile meschinării și egoisme ale ființei umane! Pentru că ce urma să vină peste mine de-a lungul anilor avea să mă strivească - fără raportările la perfecțiune - nu la ridicolele limitări umane.
Una e să privești și să prețuiești omenirea prin oglindirea potenței devenirilor având modelul Suprem, alta e să proiectezi asupra întregului imaginea deformată a particularului.
Așa că tot chinul, sfâșierea, arderea lumânării la ambele capete conștient sau nu, sedimenta în mine alte și alte coloane! Pe care să-mi înalț infiniturile din zgură. Totul s-a petrecut în ani și ani în care mi-am umbrit clipele în revolte urieșești împotriva a tot și a toate ce îmbrăcau haină de „lege”! Divină, socială, scrisă sau nescrisă!
Am fost „rebelul” perfect al tuturor cauzelor ce mi se păreau drepte, fără să-mi pese de consecințe! Am fost „demolatorul” tuturor zidurilor din mine și de prin prejurul meu! Am declarat război tuturor oprimărilor și sclaviei sub toate formele manifestate, fățișe sau ascunse!
Eu, cea strivită sub talpă de-atâtea ori, acum devenisem alergică la orice tindea măcar să-mbrace haină de oprimare.
După ce-am terminat de aruncat cu barda în toate instituțiile care îmi pretindeau ascultare, dar îmi ofereau doar obidă și încrâncenări apte să-mi arunce trăirea în sorburi canibale, după ce m-am săturat să arunc cu barda și în Dumnezeu și să-i contest Iubirea și Existența - de vreme ce permite făptuirea atâtor orori - am început să mă centrez în mine!
Și să adun, să conștientizez frumusețea și miracolul lumii!
Condusă de un fanatism al frumosului și al perfecționării continue, eram un meșter Manole care își construia și își demola în permanență biserica! Care nu-și găsea „locuința” perfectă în nici o emoție! Era bântuit în permanență de ceea ce lipsea ca lucrurile să se miște rotund.
Am început, ușor – ușor - de la o extremă frigiditate fizică și psihică, să mă apropii puțin câte puțin de oameni. Să le mai dau o șansă de-a demonstra că nu toți sunt niște fiare. Că personajele cu o moralitate foarte înaltă și care manifestă o mare gingășie a emoțiilor nu sunt doar personaje fictive, fără nici un corespondent în realitate.
La asta a contribuit substanțial Grația Divină care în absolut toate etapele vieții mi-a trimis în preajmă astfel de „modele” de urmat, persoane extraordinare! Mari formatori de caractere care mi-au arătat că există și o altă lume! Alta decât cea oribilă pe care o cunoscusem eu și pe care foarte ușor aș fi putut-o perpetua.
Acești oameni au investit în mine, în potențele mele multă încredere și categoric, la vremea aceea nu eram deloc o ființă ușor de suportat! Au canalizat energiile mele belicoase spre construcție nu spre distrugere!
E-adevărat că aveau o mare putere asupra mea și datorită iubirii și adorației mele față de ei - drept care, măcar parțial, le și urmam sfaturile! În măsura în care rebelul din mine putea urma sfaturile cuiva.
Înainte exista în viața mea o constantă, chiar și după ce am scăpat din calvarul casei părinților, unde tot timpul mi se reamintea că n-am nici o valoare și nici o putere, că sunt total „dependentă” de alții, că „ei m-au făcut ei mă omoară”, chiar și după ce-am intrat în propria mea familie, unde credeam că o să am parte doar de iubire și înțelegere!
Fățiș sau “subteran” mi se tot inducea ideea că reprezint ceva doar în relație cu acea persoană!
Că pot fi ceva doar în preajma sau raportată la acea persoană, că eu prin mine însumi nu pot fi nimic, pentru că exist doar prin intermediul altuia.
Tot ca o constanță am observat că ori de câte ori o persoană mă salva dintr-o situație grea de criză, din iubire, din compasiune, sau indiferent din ce considerente, proiecția lor asupra mea se schimba automat! Începeau să mă considere cumva un fel de „apendice” al lor! Care nu mai poate exista în afara voinței și necesității întregului.
Soțul m-a iubit și a manifestat toate drăgălășeniile posibile față de mine câtă vreme a fost „salvatorul” meu din infernul din casa părintească! Câtă vreme a putut să-și manifeste talentele de Pygmalion care „răzuiește” frigiditatea din trupul și sufletul Galateei, a fost în ordine!
Dar când Galateea a coborât de pe soclu puternică și desăvârșită, liberă să se miște și să miște realitatea după propria voință, Pygmalion s-a speriat că „opera” îi iese de sub putere, din sfera de influență! Și a încercat să-i creeze iarăși „infirmități” pentru a-și putea el astfel manifesta grija de Mecena și de făuritor.
Aș putea concluziona că nu m-a iubit de fapt pe „mine” cea care pulsam sub straturi de-ntuneric și spaime, ci proiecția pe care și-o construise despre ce-ar fi vrut să cioplească în blocul de piatră.
Iar când proiecția lui cu ființa reală nu s-a mai suprapus, furia creatorului față de opera rebelă a fost mai mare decât iubirea față de opera lui.
În tot acest „joc” al vieții, soțul meu (ca și oricare alt pygmalion) a pierdut din vedere câteva lucruri esențiale: că deși suntem într-o interdependență la nivel de întreaga manifestare, suntem persoane libere și independente!
Că putem crește unii prin alții! Că ne putem modela unii pe alții numai dacă acceptăm și conlucrăm cu făuritorul! Dar fără ca asta să ne creeze o relație de simbioză!
Că indiferent de treapta de evoluție pe care ne aflăm, suntem niște spirite de sine stătătoare! Perfect capabile și îndreptățite să facă propriile lor alegeri în viață fără să remorcheze și să fie remorca nimănui! Că văzduhul din zborul unei păsări nu-l poți închide într-o colivie!
Poți închide doar pasărea, dar e cu totul altceva!
Că poți „avea” într-o clipă fulgurantă doar ceea ce ți se dăruiește nu ceea ce vrei tu musai! Că parfumul unei flori nu este același în diferitele ore ale zilei!
Că totul e mișcare, continuă transformare spre evoluție sau involuție! Că suntem toți al totului, dar nimic nu deținem spre veșnicie! Ci doar creștem și bucurăm Creația cu înflorire!
Dacă ar fi înțeles aceste lucruri despre curgerea vieții, totul ar fi avut o altă turnură, totul ar fi curs în scocuri de armonie și nu în vârtejuri care îți pot devasta zidirea...
Dar trebuia ca totul să-mbrace armură războinică pentru putere, ca eu să învăț să mă valorizez doar în raport cu mine însumi, nu cu altul, indiferent cine ar fi acel altul! Să nu mă sprijin decât pe mine însumi la momente de cumpănă! Nu să devin dependentă de „cârja” altora! Să îmi întind aripile liberă pe toate cerurile care mă cuprind, fără să mă întreb pe cine aș putea supăra! Ori dacă nu cumva deranjează pe cineva amplitudinea zborurilor mele.
Trebuia să învăț ce înseamnă a fi recunoscătoare pentru un ajutor și a mă lăsa exploatată și înghesuită în tipare care nu-mi aparțineau și nu mă reprezentau!
Trebuia să mă confrunt de fapt cu mine însumi! Cu propria mea identitate! Și cu propria mea putere!
Trebuia să văd cine sunt! Cine aleg să fiu! Și cum aleg să fiu! Ce aleg să primesc în mine și ce nu pot accepta sub nici o formă!
Și oricât de sfâșietoare și grea era alegerea trebuia s-o fac: să fiu eu sub mască străină pentru a satisface dorințe străine, sau să mă aleg pe mine!? Zdrobită, dar autentică?!...
Acum, după trecerea Rubiconului, Planul Divin de călire a mea este evident! Totul s-a adunat bob cu bob! Chiar dacă părea că nimic nu s-a învățat! Ascuns sub tone de risipiri și scrumiri aparent fără noimă!
O zidire pe care nici eu n-o percepeam, ridica coloane neștiute.
Se lovea în mine nu cu bățul, ci cu barosul! E drept că nici eu nu prea rămâneam datoare! Totul curgea într-o sarabandă a extremelor! Nimic în mine sau în afara mea nu derula pașnic ghemul! Tot îmi doream linia de mijloc și tot pe muchie de bisturiu pășeam încrâncenată!
Așa că la un moment dat trebuia să găsesc și un alt mod, sau loc unde să-mi odihnesc aripa, mai mereu tensionată, indiferent că străbătea zări senine sau furtuni devastatoare!
Pentru că tot ce lăsam să pătrundă în mine și manifestam, avea doar vibrație maximă, în mine creștea cotropitoare dorul după ceva, nu știam ce, în care totul să fie nemișcare! Dar o nemișcare vie, nu împietrită!
Astfel, nu știu când, cum, în mine a apărut un „spațiu” în afara spațiului și timpului cunoscut! În care eu mă retrăgeam când îmi simțeam bateriile goale! Când corzile sufletului și minții mele erau gata să pleznească! Un spațiu care devenea din ce în ce mai mare și pe care îl numeam „țara mea de piatră”!
Poate pentru că simțeam că am multe afinități cu piatra.
Acel loc semăna și nu semăna cu nimic din ceea ce văzusem eu vreodată, deși avea multe similarități cu totul. În acel „spațiu” locuiam, mai bine zis îl umpleam fără să îmbrac o formă finită oarecare! Mă contopeam cu acea „realitate” materială și totuși translucidă, care îmbrăca și respira culorile sacralității! Care pulsa imperceptibil o nemișcare vibrantă! Și din care eu absorbeam putere și flacără.
Acolo nu mă mai atingea nici o emoție! Indiferent de coloratura care ar fi putut s-o îmbrace! Acolo doar ființam fără limitări! Nici ale spațiului! Nici ale timpului! Fără condiționări din nici o lume exterioară sau interioară! Acolo puteam cuprinde totul și mă puteam lăsa cuprinsă de tot! Fără să-mi propun sau să vreau ceva anume.
Pur și simplu „ieșeam” din mine sau poate de-abia atunci „intram” într-o identitate a mea! Pe care în mod obișnuit n-o accesam!
Poate prinsă în vârtejul acțiunilor ori gândurilor ce mă zideau într-un cofraj care de atâtea ori mă rănea! Chiar dacă aparent din vina altora, în ultimă instanță totul era din vina mea! Pentru că mă lăsam angrenată, dacă nu chiar le provocam, în tot felul de acțiuni! Majoritatea la limita exploziei.
În acel spațiu însă, vibrația îmbrăca straie uluitoare! Totul exista și pulsa în moduri în care lumea în care trăiam nici nu le-ar fi perceput! Și totuși aveau o forță de penetrare uriașă! O mie de sori nu m-ar fi putut încălzi atât de puternic! O mie de izvoare nu mi-ar fi putut uda și răcori așa grădina însetată de apă vie, ca o „ședință” de odihnă în „țara mea de piatră”!
Ce miracole se petreceau cu mine în acele clipe în care mă „abandonam” într-o lume a mea și-a întregii manifestării?! Dar în care nimic din tumultul vieții nu pătrundea. Și totuși viața trepida în acorduri subtile! Aveam tot ceea ce osteneam căutând zadarnic în lumea terestră! Nu știam și nici nu cred că are prea mare relevanță.
Important este că aveam deschiderea să primesc tot ceea ce mi se dăruia!
Și apelam din ce în ce mai des la acest izvor infinit de putere, de bucurie, de poftă de viață!

***


Aici, acolo, pretutindeni - doar și numai Lumina


În tot acest timp, viața trecea prin și peste mine cu tăvălugul ei obișnuit de „evenimente” ce-și lăsau amprenta de lecții mai mult sau mai puțin asimilate! Încercam după puteri să-mi îmbogățesc paleta de interacționări cu oameni din cercuri sociale cât mai variate!
Pentru ca să ies din carapacea de singuratică și ciudată. Să accept că oamenii se pot manifesta urât și violent nu neapărat din răutate, ci poate doar din ignoranță. Din lene de a gândi asupra implicațiilor actelor săvârșite. Că cei ce sunt săraci în interior nu trebuie musai condamnați. Ci mai degrabă compătimiți că trăiesc într-o lume atât de săracă încât îi chinuie pustiul și urâtul!
În spiritul îmblânzirii proiecției lumii în mine, în diferitele etape ale vieții tot căutam să întrețin relații cu familia mea. Să le iert actele de tortură pe care le săvârșiseră asupra mea. Conștientizând că se zbat într-o ignoranță totală, în care lumina creatoare n-are cum să-i atingă. Așa că din moment ce m-am împăcat cu familia din ceruri era cazul să mă împac și cu cea pământeană! Și să iert rănile făcute, așa cum și mie îmi sunt iertate zilnic atâtea păcate!
Dar ori de câte ori relația noastră se înscria pe câte un făgaș cât de cât „normal”, măcar în partea de suprafață, trebuia să se întâmple „ceva” și mintea lor diabolică să mai puieze vreo „minunăție”! Care să-mi mai despice încă o dată speranța că am ca părinți niște oameni obișnuiți! Care fac rău doar din prostie, nu pentru că sunt niște monștri lipsiți de sentimente umane!
Încă o dată primeam semnale clare că încrederea mea trebuia investită total doar în familia divină, pentru că cea pământeană exista doar ca să mă țină “în priză”! Să fiu tot timpul atentă din ce parte și sub ce formă voi mai fi atacată iar și iar! Ce „vină” mi se va mai găsi (în afară de faptul că m-au născut) pentru a iniția cine știe ce acțiuni pe la poliție, tribunal...
Într-un final, cred că toată această „înverșunare” împotriva mea (dincolo de aspectul karmic al planului divin) era menită doar să contra-balanseze remușcările față de ce făptuiseră pe când eram copil! De negarea furibundă a ideii săvârșirii vreunei greșeli!
De neputința jalnică a recunoașterii și asumare a ceea ce-au făcut!
Cred că de aici pornește virulența atacurilor de-a lungul întregii vieți, pentru că e mai mult decât jalnic, pentru o mamă să nu accepte după mai mult de 30 de ani de la comiterea actului, că a avut un soț incestuos!
Cu atât mai mult, cu cât și cealaltă fică a ei și-a acuzat de tentativă de viol același părinte, dar prevenită fiind, s-a putut apăra! E jalnic pentru o astfel de mamă să prefere, chiar după trecerea în neființă a soțului să-i acorde lui credit, nu ficelor sale - asta da politică a struțului!...
Cert este că totul venea să-mi spună că Golgota se urcă singur și crucea nu ți-o poate duce nimeni!
Iar dacă ai adunat comori de lumină și credință în tine vei avea de unde să-ți extrage puteri miraculoase pentru a împlini misiunea!
Dacă nu te vei prăbuși sub greutatea crucii și vei abandona!
Eram și mă simțeam binecuvântată!
Și pentru eforturile mele de-a desluși resorturile lumii, de-a înțelege scopurile viețuirii în acest păienjeniș extraordinar! În care fiecare este independent, dar depinde de întreg și îl influentează!
Căutările mele erau absolut sincere, deși haotice! Căutările codurilor existenței ardente!
Pentru că eu chiar încercam să șlefuiesc diamantul brut care eram, fără să fiu de multe ori conștientă de ce reprezint eu în țesătura vieții! Dumnezeu, în iubirea lui infinită și-a revărsat Grația asupra mea trimițându-mă, prin căile lui ascunse, la o școală spirituală! În cadrul căreia să aflu răspunsuri la foarte multele întrebări ce mă frământau!
Totodată să primesc tehnici, prin intermediul cărora să-mi pot explora universul care sunt! Și (de ce nu?) să-l pot și stăpâni printr-o cunoaștere deplină.
Odată cu pătrunderea mea în rândurile acestei școli, întreaga mea percepție asupra a ceea ce sunt și asupra universului în care respir, s-a schimbat în mod radical!
Orizonturile s-au lărgit brusc uluitor de mult! Potențele mele latente au început să se manifeste în forme pe care nici măcar nu bănuiam că le-aș putea avea!
Și mai presus de orice, am scăpat de obsesia că sunt nebună pentru că eu am alte percepții și convingeri asupra realității în care trăim, decât majoritatea oamenilor obișnuiți.
Asta în primul rând mi-a mărit încrederea (capitol foarte deficitar la mine) în ceea ce sunt și ceea ce pot deveni dacă străduiesc cu destulă perseverență!
Am învățat să nu mai raportez nimic din ceea ce vine spre mine la „limitat” și imuabil! Am învățat că totul e mișcare, în mine și în univers! Că totul e în continuă transformare și infinită creștere atât în mine cât și în întreaga Creație!
Că potențele sunt infinite din partea tuturor! Că poți contribui hotărâtor la strălucirea Întregului! Pentru că fiecare ființă este foarte importantă pentru întreaga Manifestare Divină! Pot fi părtașă la înflorirea spectaculoasă a „florii creeației” sau la ofilirea ei!
Am conștientizat că viața mea nu a fost așa, un dar la întâmplare! Fără valoare! Că am o responsabilitate, o mare responsabilitate în felul în care îmi valorific darul pe care l-am primit!
Tot ceea ce decantasem eu din derulările foiletoanelor pe care le trăisem până la acea dată își dezvăluiau alte conotații, prin prisma limpezirilor care îmi spălau iar și iar, ochiul lăuntric! Alte și alte minuni învoalte îmi populau cu grație lumea interioară! Punțile de legătură cu exteriorul aveau și ele altă întindere și trăinicie!
Toate lucrurile și fenomenele ce-mi veneau în întâmpinare aveau altă pulsație dacă mă raportam la mine și la întreaga manifestare ca un întreg infinit! Care se naște în alte forme mai evoluate, iar și iar!
Totul spunea că nimic nu moare cu adevărat niciodată! Ci doar îmbracă o altă formă în care se regăsesc la nivel chimic, molecular, miliarde de particule din toate formele, trecute și prezente de viață ale planetei!
Bagajul informațional era uluitor de mare! Bagajul trăirilor la nivel emoțional și dincolo de emoție era enorm! Aproape că nu aveam timp să macerez tot ceea ce primeam! Pe atâtea căi obișnuite și neobișnuite!
Să fac corp comun cu ele, să le dau substanțialitate prin asimilarea lor pe toate nivelele ființei mele! Să le reintegrez apoi în circuitul fabulos al vieții, după ce mi-au alchimizat întreaga existență! Precum și tot șirul devenirilor! Să mă bucur în toalitatea ființei mele de revărsarea lor asupra mea prin porți de lumină!
Era miraculos să conștientizez că pot să respir la unison cu întreaga manifestare! Fără să-mi pierd totuși individualitatea! Că pot să pulsez în ritmul ei și-al meu deopotrivă! Mereu încercând să-mi extind limitele cuprinderilor și cunoașterilor!
Pentru că din când în când aveam acces fulgurant la matca primordială care ne cuprinde pe toți și ne oferă amprenta infinitului!
Am realizat că numai mintea mea rațională, bazată pe logica humei care îmi găzduiește spiritul îmi fixează niște limite! De care mă izbesc, câteodată dureros, ca de niște ziduri! Că tot ceea ce sunt eu dincolo de mintea rațională nu se poate împiedica de nimic! Ființe supreme ce suntem, ce sunt! Pentru că totul ne stă în putință dacă îndrăznim și credem nestrămutat că se va împlini!
Ce îi este luminii de necucerit!?
Cauza tuturor eșecurilor? Ale mele, ale tale, ale noastre?
Faptul că ne străbatem cărarea în prea puțină credere! Că ne sperie necunoscutul infinitului, drept care nu ne acceptăm ca infinit! Poate și pentru că odată acceptat faptul că ești infinit trebuie să accepți că ai și puteri infinite de a face totul! Și orice eșec al tău nu mai poate fi pus în seama nimănui!
Nu te mai poți ascunde sub nici o pălărie a „împrejurărilor”, a „circumstanțelor” de moment! Ci va trebui să-ți asumi totul în integralitate! Drept care și manifești atâtea umbre în ființă
Te sperie faptul că ești responsabil pentru fiecare gând de lumină sau de întuneric pe care-l emiți în univers! Pentru că vibrația pură sau mâloasă a lui depinde și de vibrația ta unică!
E mult mai comod să accepți că „ești sub vremuri”! Că ești prea mic să poți schimba ceva!
Așa că de cele multe ori luăm atitudinea celui care crede „că în pădure trebuie să urli ca lupii” pentru ca să nu te mănânce! Drept care ne transformăm mai ușor, noi înșine, în lupi ce-i mănâncă pe alții în loc să acceptăm diversitatea! S-o îmblânzim! Și s-o armonizăm cu noi înșine și cu vibrația planetei, a universurilor ce suntem de o eternitate întru eternitate!
De ce și de unde acestă lașitate a gândirii, a acțiunii conștiente și asumate?! Cred că face parte din lecția fiecăruia de viață! De ceea ce ne asumăm în deplină libertate a coștiinței de a spori sau risipi ceea ce avem, din prima clipă a ființării! De ceea ce fiecare din noi vrem să devenim! Să oferim Creației și Creatorului care ne-au dăruit totul punând în fiecare o picătură din lumina lui divină?!
Toți ne dorim o sumedenie de lucruri, mai mult sau mai puțin lumești!
Toți ne zbatem sub armătura grea a dorințelor de tot felul!
Dar puțini dintre noi suntem dispuși să investim vreun fel de străduință în a obține acel ceva dorit! Pentru a-i da materialitate în forma lui specifică!
Și dacă în planul realului concret, însăși legile materiei ne obligă să investim energie și efort pentru a fi posesorii „materialului” dorit, în planul celeilalte realități, uriașe, dar nepalpabile și a cărei lipsă ne chinuie de multe ori mai mult decât orice lipsă în plan material, situația e dezastruoasă!
De exemplu starea de fericire, de bucurie, de împlinire. Ni se pare că ni se cuvin fără a face nici un efort ori investiție, de orice natură ar fi ea!
Că de fapt nouă ni se cuvine totul doar pentru că existăm!
Ceea ce este fără îndoială este o aberație, într-un Univers care ființează sub amprenta mișcării continue. Să ne dorim ca într-o totală nemișcare să primim totul!
Nimănui nu i se cuvine nimic, dacă nu merită prin ceea ce s-a zidit ca biserică interioară! Ori prin mișcarea energiilor componente acelui lucru dorit! Cu atât mai mult cu cât noi suntem deja totul! Doar că încă ne e greu să ne acceptăm! Să conștientizăm că ființăm dincolo de huma ale cărei legi am venit să le învățăm, pentru a-i da strălucire!
Pe care am venit s-o îndumnezeim! Nu să ne lăsăm împătimiți de ea, până la a ne uita componenta de pulbere de stele, de soare și de văzduh!
Unul din sfaturile (lecții, direcții) cele mai cunoscute pe care le-a dat Iisus când a venit printre noi (celor ce au urechi de auzit) a fost: „dați cezarului ce e al cezarului și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu!”
Noi vrem toate comorile care țin de împărăția lui Dumnezeu - fericire, pace, armonie, frumusețe - în viața noastră și a celor dragi nouă! Dar facem tot timpul jertfe și daruri doar cezarului! Ne lăsăm înghițiți de molohul materiei - vampirizați energetic de lumea materiei! De lumea iluziei! Încât tot ceea ce este în afara ei, dincolo de ea, devine insignifiant, fără valoare! Practic nu investim nimic în ea! Credem numai molohul materiei pe care îl investim cu puteri totalitate și discreționare!
Suntem în fruntea lanțului trofic! Suntem ființele cu cele mai mari potențialități de dezvoltare! Sau de distrugere - după cum voim să alegem! Dar suntem și ființele cele mai pline de contradicții! Și mai trufașe, pentru cănu vrem să luăm lecții de la ființele inferioare nouă (credem noi!) pe scara lanțului trofic!
Dincolo de unicitatea fiecăruia din noi - avem o componentă generală, care ne leagă mai mult sau mai puțin trainic între noi! Toți investim foarte mult, enorm! Efort, muncă, timp, încredere în reușita în ceva, de cele mai multe ori din planul material! Care odată obținut nu ne împlinește deloc! Ne lasă la fel de pustii, de neliniștiți și contradictorii!
Iar în ceea ce ne-ar putea aduce împăcarea, fericirea, armonia...
În vremurile astea atât de tulburi, dar efervescente, informația a ceea ce suntem cu adevărat, care ne-ar putea aduce în acord cu esența noastră divină, chiar e accesibilă! Și poate ajunge la noi printr-o multitudine de moduri!
Dar investim deloc sau prea puțin!
Mereu amânăm pentru a doua zi!
Pentru că astăzi suntem „prea ocupați” sau „prea obosiți” ca să mai putem face măcar o mișcare a gândului!
Și dacă noi nu facem nici un pas să deschidem ușa luminii, de ce umplem galaxiile cu vaierul nostru jalnic? Că ne-am săturat de întuneric! Că rănile ne dor prea tare și sufletul ne îngheață?!
Dacă în fiecare clipă mai inventăm un zăvor ușii ca de cetate, în dosul căreia ne apărăm meschinăriile, lipsa deplorabilă a unei scări a valorilor și-a priorităților! Pe care s-o respectăm cu sfințenie în drumul spre împlinirea obiectivelor noastre!
De ce nu ne asumăm în primul rând, cu luciditate, ceea ce suntem într-un timp dat?!
Apoi ceea ce dorim să devenim într-un un alt timp posibil! Pentru ca apoi să ne focalizăm întreaga energie în revelarea a „ceea ce suntem în esență” noi înșine!
Deschizând astfel ușa luminii să ne pătrundă și, să se arate și propriilor noștri ochi! Așa cum în cei ai Creației eram și suntem de la „începuturile” eternității! Să fie un deziderat care să ne îmbogățească, să ne desăvârșească!
Ne este, cred, nu numai lene să ne facem o listă a priorităților! În funcție de valoarea pe care o acordăm fiecărui lucru în care investim energie pentru a-l obține!
Ci cred că ne macină și-o mare spaimă: „dacă, Doamne - ferește, ni se împlinesc toate dorințele - și într-un final ne vom trezi mai „săraci” decât la început, ce ne vom face?!
De ce nu putem învăța de la animale (dacă tot spunem că le suntem superiori) armonia în care se găsesc ele față de sine! Constanța obiectivelor pe care le urmăresc, linia melodică plină de frumesețe în care se înscriu acțiunile lor?!
Fără atâtea drame și furtuni într-un pahar de apă, ca la noi oamenii! Care consumăm cantități urieșești de energie învârtindu-ne „spectaculos” și cu o mare „consecvență” în jurul propriei noastre cozi! Lamentându-ne patetic de nereușită și dând vina eșecului nostru pe întreg universul!?
Toate durerile, suferințele, frustrările, neîmplinirile de care ne lăsăm chinuiți, frământați, secționați - se datorează ignoranței noastre! A faptului că nu ne cunoaștem decât în proporție de 1% și aceea în partea ce ține de efemer.
Câți dintre noi ne-am „întâlnit” efectiv cu noi înșine, măcar pentru o fracțiune de secundă în respirația efemeră a lutului! Câți dintre noi ne-am „privit” chipul în picătura de apă și-am conștientizat oglindirea oceanului din noi! Și reverberația infinitelor lumi care ne respiră în epidermă?!
Atâtor dintre noi ne-a ajuns (din tenebre) la suprafața liniștită a conștienței informația potrivit căreia suntem infiniți!
Ca și matricea androgină care se naște și ne naște perpetuu! Dar ce facem noi cu această informație e de-a dreptul revoltător!
În loc să-i verificăm „substanța” parcurgând toate diagonalele cunoașterii - înlăuntrul și înafara universului ce suntem - noi ne cramponăm tentacular de o „formă-gând”! De-o „identitate” efemeră cu o „personalitate” socială sau emoțională (a noastră ori a altora) căreia îi supradimensionăm grotesc și ridicol importanța!
De ce nu „lucrăm” noi în această „aventură” fabuloasă în straie terestre cu energiile abundenței?! Să vrem să „experimentăm” cât mai multe din sinusoidele forme pulsând de miracole! Care vin spre noi să ne prindă în jocul mirific al vieții!
De ce ne este atât de greu să ne acceptăm adevărata esență. Deși în „rătăcirile” noastre prin densitatea materiei ne „întâlnim” (fie și pentru o singură secundă) din când în când cu noi înșine! Cei omnipotenți și omniscienți precum Tatăl ce ne-a creat este! Cred că asta face parte din însăși „jocul acceptat” al schimbării formelor.
Ar trebui să conștientizăm că acceptând a veni să locuim în friabilitatea acestei clipe efemere, pe oceanul vieții veșnice - suntem un vapor care călătorește mereu, într-o formă sau alta, pretutindeni!
Suntem un vapor diferit de cele cunoscute de tine, prieten drag! Unul care se reconstruiește mereu! Un vapor ce-și alege și-și formează echipajul pentru că tu ești și căpitanul acestui vapor!
Care formează cu tine un tot unitar, dacă bineînțeles îi dai voie să se manifeste la acest nivel înțelept și conștient!
Pe oceanul infinit al „formelor” vieții navigăm pe vreme însorită sau pe uragane! Într-o stare de conștiință de frecvență mai joasă sau mai înaltă! În starea de luciditate a prezentului, ori de somnolență a sinelui și de acceptare doar a ceea ce este efemer!
Doar a „realității iluzorii” care ne frânge dimensiunea infinită a luminii și o reduce doar la licărirea obscură a efemeridei!
Cine și ce suntem noi? Cât, cum și ce dăm voie să se manifeste plenar din perfecțiunea infinită care suntem în străfulgerarea zâmbetului terestru? Care ne ține ancorați în clipă dincolo de ceea ce „ni se permite”!
Totul ține doar de curajul asumării unor „consecințe” de multe ori nu neapărat comode! Dar atât de relevante în „parcurgerea” infinitelor forme - joc ale manifestării respirației divine.
Ne încumentăm sau nu să străbatem manifestarea bucuriei divine în pașii urieșești ai cunoașterii?! Sau ne lăsăm furați doar de sclipirile fantasmagorice ale „fetei morgana”! Și ne învârtim în labirinturile „materiei” de la plus infinit la minus infinit, în timp ce consumăm doar perimetrele cunoașterii - din cauza spaimelor și atașamentelor noastre?!
Ori de câte ori ne ținem în prizonierat benevol „infinitul” încarcerat în „limitatul” oricărei forme a manifestării ne condamnăm, conștient sau inconștient la suferință! Pentru că uitarea esenței ne duce la încercarea absurdă de-a înghesui nemărginitul într-o coajă de nucă.
Cum „am putea” astfel să ne simțim confortabil măcar, să nu mai vorbim de împlinire, când ne identificăm în cel mai fericit caz cu.. aripa! Niciodată cu zborul sau cu ceea ce se află dincolo și mai presus de el! Când raportăm și judecăm „nelimitatul” care pulsează în lucruri, cu măsura limitatului?
Cum să nu ne alienăm personalitatea de humă dacă noi - întregul ne acceptăm și ne raportăm continuu doar la o mică parte, infimă din noi și din întreaga creație?! Prin și alături de care impulsionăm vibrația totului - tot?!
Fără să percepem pădurea nemuritoare (mereu înnoindu-se) care suntem, raportarea doar la un singur copac supus „anotimpurilor” humei îmbracă veșmânt de „moarte” - ne simțim însingurați și disperați! Fără rădăcini! Și este foarte firesc! Odată ce nu vedem decât ciotul uscat al unei clipe! Iar nu pădurea mereu verde și mereu tânără a infinitului ce se naște în explozii de lumină, în noi și prin noi - Universul!
În loc să expansionăm, să înnobilăm, „carcera” limitatului prin amprentarea infinitului de lumină ce suntem, noi înghesuim nemărginirea, o mutilăm în firul de nisip!
Care ni se agață de iris într-o furtună trecătoare de vară. Dar ăștia suntem, și pulsăm în valva creației magia creșterii noastre, mereu în contradicție cu logica humei! Care ne reprezintă clipa și ne contrazice eternitatea!
Atașamentul încrâncenat față de-o formă sau alta a materiei sau emoției umane - ne aduce pietrificarea și, implicit, distrugerea celei ce iese din „curgerea” vieții. În loc să lăsăm ca această cală a vaporului nostru să se inunde firesc, pentru a putea naviga în seninătatea exploratorului care nu-și uită misiunea principală, indiferent de arabescurile pe care le desenează desfășurările „trăirilor” sale pe coala albă a clipei sale germinale!
Mereu uităm misiunea pentru care suntem aici și acum! Misiunea de-a reda frumusețea ei înșiși în alte și alte pulsații.
Că intrăm în niște sorburi ale suferințelor care ne disipează și bruma de conștiență a privirii interioare încă n-ar fi nimic, dacă nu ne-am pune în pericol însăși călătoria!
În timp ce aruncăm harpoane în irizările curcubeelor și foșnetul vântului în corola florii de „nu mă uita”!
Uitându-ne nu numai esența, dar și respirația vieții!
Indiferent cu ce ne iese în cale existența și câtă durere și „stricăciuni” ne-ar produce una sau alta din manifestările ei, ar trebui să știm că importantă e parcurgerea! Chiar mai importantă decât scopul!
Iar faptul că mai întârziem prin porturi pentru reparații mai mult sau mai puțin capitale, face parte din frumusețea călătoriei asumate a luminii ce suntem prin materie!
Dacă nu ne-am prinde, conștient sau inconștient, în hățișul atâtor identificări cu „personalități” ale noastre sau ale altora, ori „situații” care își cern bogăția efemeră de învățături peste și pentru noi.
Din păcate de atâtea ori inutil! Poate că trecerile noastre prin materie ar fi mult mai line! Nu ne-am mai rafina percepțiile zig-zag-ați de atâtea seisme, scrumiți pe atâtea ruguri!
Dar poate-am fi și văduviți de savoarea ambroziei degustată epicurian, după ce-am băut până la fund paharul de cucută!
La urma urmei, totul face parte din dualitatea magnifică a respirației terestre! A botezului în iris de humă! Și dacă reușim să pășim grațios la jumătatea distanței dintre cele două extreme care își dispută stăpânirea asupra noastră, fără să ne lăsăm acoperiți în totalitate nici de una nici de alta, poate pentru că știm că sunt toate ale întregului! Partea care ne respiră ca și totul ce-și elevează vibrația prin noi!
Dacă..
Atunci misiunea noastră de îndumnezeire a materiei pe care o locuim ar fi îndeplinită!
Totul e o căutare a identității! O acceptare a identității de lumină, odată recunoscute într-o clipă de grație! Pentru că după aceea, îți vei da seama că ai trecut de orice nevoie de-a îmbrăca o personalitate sau alta! Pentru că le poți accesa pe toate! Le poți schimba la dorință, când, cât și cum vrei.
Înțelegem că suntem întreg pianul infinit! Iar clapele lui sunt personalitățile (micile identități) pe care le acceptăm și ni le asumăm în clipătul vieții terestre.
Că în funcție de dorința și voința noastră de însumare și asumare a formelor manifestării care ne cuprind în îmbrățișarea lor, vom cânta melodii, tot felul de melodii! Mai simple sau mai complexe, mai suave sau mai grosiere în opera mirifică a vieții! Că asta face parte din legile firii.
Odată ce ai beneficiat, fie și pentru o clipă, de grația trăirii conștiente a identificării cu întregul, prin trăirea vibratorie profundă a identificării cu oricare parte din componența lui - totul devine mult mai simplu de alchimizat în propria lume interioară!
Sentimentul că ești una cu tot ce există topește toate încrâncenările, neacceptările și neînțelegerile. În ultimă instanță, totul se poate reduce în a accepta și a trăi (prin asimilare gradată sau revelație) pe toate planurile ființei - ideea de întreg!
Să conștientizăm că suntem o celulă importantă și reprezentativă a unui organism viu și infinit!
Dacă accepți ideea întregului, mai întâi cu mintea rațională, apoi cu cea emotivă și divină, toate „problemele” tale de ființă „muritoare” care „ gândești” și „ trăiești” separat, rupt ori poate chiar în război cu întreg organismul - dispar aproape instantaneu.
Astfel, n-ai mai putea urî pe nimeni și, implicit, nici acționa pentru a distruge ceva! Pentru că ai simți durerea atât de acut, încât propriul tău instinct de conservare nu te-ar lăsa să acționezi „împotriva întregului” care ești! Din eternitate întru eternitate!
Atunci ai „trăi” prin universul vibrator al „părții” și al „întregului” care ești doar un ocean de iubire și lumină!
Nimic altceva n-ar mai încăpea în tine, pentru că iubirea ar topi totul! Ar transfigura, ar imprima pulsația luminii în fiecare respirație a ființei tale! În jocul divin al manifestării!
Pentru că de aceea ai venit în manifestare: să vibrezi și să respiri la unison cu întreaga creație, în puls de iubire! Când vei „ființa” conștient la nivelul oceanului nu vei mai putea decât râde la „dramele” picăturii de apă!
Viața, prin „evenimentele” care se revarsă asupra noastră, vine cu brațele pline de daruri la celebrarea pogorârii noastre (ca spirite de lumină) în materie!
Problema noastră este că de cele mai multe ori ne împiedicăm de ambalajele (de suferințe, dureri, neîmpliniri) în care sunt ascunse, ocultate, darurile noastre!
De cele mai multe ori, aceste ambalaje ne înspăimântă, ne oripilează sau ne jignește ego-ul de humă - drept care îl aruncăm fără să-l mai deschidem! Fără a avea curiozitatea măcar de „a vedea” ce este înlăuntru! Beneficiarul căror comori suntem!
Fără să primim și să valorizăm darurile ce ne-au fost trimise - multe „eternități” va trebui să muncim apoi, să le merităm iarăși!
Fiecare fir de nisip care ne atinge văzduhul are în el perla splendorii divine!
************************************************'****


Cuprins



Prin neguri respiră lumina

Antropofag în dejnădejde............................2
Pe limba dragonului................................14
Scânteia...........................................28
Copacul din sămânță................................42
Gerul care arde și arde........................... 46
Dezghețul......................................... 56
Și rădăcinile înalță pamântul......................80

Lumina lichidă
Decojirea din zgură................................84
Rugul interior - Oglindă întoarsă.................94
Curcubee în spirală...............................101
Aripi de Phoenicși................................111
Dincolo de oglindă................................121 Prometeu pe aripă de flutur.......................135
În fulger locuiesc armonic........................147 Aici, acolo, pretutindeni - doar și numai Lumina..158