agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-12-17 | | Doamne, ce mai viscol! Nebuna de iarnă se pornise, așa, dintr-odată, luându-ne pe toți ca din oală, nepregătiți, deși eram cam în perioada când Moș Crăciun trebuie să fi pornit din nordul îndepărtat astfel încât să ajungă la timp cu cadourile lui de sărbători. Și-o fi trimis el, Moșul, renii în recunoaștere, să vadă cam ce-și mai doresc oamenii în ajun de Crăciun și poate că aceștia or fi descoperit și câțiva indivizi mai simțitori, care-și doriseră să vadă ascunse sub zăpezi murdăria orașului și cenușiul vieții lor cotidiene, pentru ca măcar sărbătorile să le fie curate și luminoase. Le-a ascultat Moșul ruga și s-a făcut zăpadă, iar, ca supliment, pentru cei care se lasă mai greu la plăcerile sufletului, a repezit asupra lor și zănaticul ăsta de vânt, ca să le înmoaie oasele, barem. Oriunde întorceai capul pe străzi nu vedeai decât oameni încruntați, șoferi nervoși, cei care îndrăzniseră să iasă cu mașinile pe o așa vreme, sau poate că n-avuseseră încotro! Și zăpadă. Pe străzi, pe mașini, în copaci și în aer, zăpadă. Era ceva fascinant, dar să nu fii acolo, în mijlocul urgiei, unde ți-ar fi înghețat până și cele mai ascunse gânduri. Mai vedeai la câte o fereastră, cu sticla înflorată de ger, un chip de bătrân, înfofolit, cu privirile rătăcite în vârtejurile albe, trecând parcă dincolo de cristale, dincolo de timp... Se spune că, atunci când te apropii de capătul călătoriei prin lume trăiești mai mult din amintiri. Probabil, însă, că abia atunci simți cu adevărat bucuria de a fi trăit clipele minunate ale tinereții, fiindcă, tineri fiind, cu toții ne repezim nebunește în viață, dorind să trăim cât mai intens și uitând să mai simțim ceea ce trăim. Costică Stănică răzbise prin nămeți până aproape de intrarea blocului în care locuia. Cu capul avântat înainte și brațele rășchirate în părți, spre înapoi, părea un avion de vânătoare gata să se prăbușească. La capătul fiecărui braț, fluturau umflate de vânt, două sacoșe cu ceva târguieli înăuntru, de parc-ar fi fost două bombe pe punctul de a fi lansate, numai că Stănică nu avea nici cea mai mică intenție să le dea drumu. Fusese zi de leafă și, după ce-și achitase datoriile la bufetul instituției, cum îi mai rămăseseră ceva bani, își luase inima-n dinți și făcuse un ocol pe la piață. Proastă inspirație avusese! În tramvaiul ce-l aducea de la complexul comercial agroalimentar, de unde nici măcar nu cumpărase mare brânză, înghesuială... de parcă ieșise lumea de la stadion. Cetățean corect, omul încercase să ajungă la aparatul de taxat, lucru nu prea lesne de realizat, dar, în cele din urmă a reușit. Cu greu și-a scos portofelul unde avea biletul, chiar l-a introdus în fanta specială așteptând țăcănitul care să-i confirme imprimarea biletului. Aș, nimic. Þăcănitul nu era acolo. L-a scos și l-a băgat de câteva ori, doar-doar va ieși ceva, dar, pesemne că era stricat, aparatul, că n-a ajuns la nici un rezultat, așa că a purces îndârjit către partea opusă a tramvaiului, unde mai era un astfel de aparat. De, că alea mecanice, care îți găureau biletul, nu mai erau bune! Ce nu luase, însă, în calcul Stănică, era irascibilitatea celorlalți călători, care, văzându-l că iarăși îi deranjează cu migrația lui, începuseră să-l cam boscorodească, mai direct sau mai pe ocolite, ca niște urători de treabă ce erau. În cele din urmă omul a renunțat, așteptând să se întâmple inevitabilul, care, dealtfel, s-a și întâmplat la următoarea stație, unde 6-7 zdrahoni s-au urcat în tramvai, vajnici apărători ai legii pe mijloacele de transport în comun. Doi dintre ei l-au încolțit pe Stănică, citindu-i, cu siguranță, disperarea din priviri, fără măcar să încerce să asculte scuzele pe care acesta le îndruga, deși avea portofelul și biletul între degete. Văzând că omul are o mână ocupată cu cele două sacoșe s-au gândit să-l ajute (oameni milostivi!), așa că și-au luat singuri banii pentru amendă, urându-i și ei de sănătate, ba încă plecând fără să-i dea măcar chitanță. Înțelegem astfel înverșunarea cu care bombardierul, plin de nervi, ataca ultimele valuri de nămeți, în dorința de a ajunge cât mai degrabă acasă. Simțind că se apropie de țintă, omul a ridicat capul, să aprecieze exact distanța pe care o mai avea de străbătut, moment în care o rafală de vânt nebun i-a smuls pălăria de pe cap, fiindcă omul nostru era unul dintre puținii bărbați care se încăpățânau să nu renunțe la acest accesoriu, nici măcar pe vreme de iarnă. Și-a trântit sacoșele în zăpadă, uitând că avea și un borcan cu zacuscă acolo și a pornit în urmărirea zglobiei pălării. I-a oprit-o un cetățean, în cele din urmă, involuntar, călcând pe ea, de unde el a cules-o fără ca măcar să-i mulțumească acestuia. Ajuns în scara blocului începu să-și caute cheile, colindându-i pe toți sfinții, când privirile îi căzură pe un câine ce stătea zgribulit într-un colț, cu pleoapele lăsate, grele de ger sau obosite de nesomn, Dumnezeu știe! Părea că ținuse tot postul Crăciunului, așa era de slăbănog, iar de blana jegoasă îi atârnau țurțuri negri de apă înghețată. Omul își întoarse scârbit privirea dând să intre în scară, când potaia s-a repezit, fără să știe nici ea de unde a găsit puterea să-și ducă la bun sfârșit gestul eroic, taman în pulpa lui Stănică. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate