Cu toate insistențele Alinei, Eugen nu se putea odihni. Asculta atent știrile la radio și la televizor, atât cât se dădeau. Era neliniștit și fierbea de furie că nu poate fi acolo. Hainele se uscaseră aproape de tot și Alina le aranjase destul de bine cu acul și fierul de călcat, dar băiatul începu să-și dea seama că nu-l ajută puterile sa meargă la Piața Palatului.
Când se anunța știrea că ministrul Milea s-a sinucis, ușa apartamentului se deschise la perete și Lucica îi făcut loc lui Nea Petrică să intre primul. El a auzit finalul acestei știri și a strecurat printre dinți:
- S-a sinucis, pe dracu! Nu-i lucru curat, oameni buni. Armata s-a retras, e cu noi, cu oamenii. De ce să se împuște el?... Tu unde mama dracu' ai fost, mă?! Ti-am spus, mă, sa nu te bagi? Paștele mă-tii de neisprăvit...
- Tată, eu am...
- Să nu aud nimic! Vorbim noi, acasă... Hai! Îmbracă-te și mulțumește acestor femei c-au avut milă de tine!
Cele două femei rămăseseră încremenite, tăcute și dezaprobatoare în priviri, dar nu îndrăzneau să intervină. După câteva minute, timp în care nea Petrică ciulea urechea la televizor și Eugen își luase lucrurile și plecase la baie, Lucica îndrăzni să i se adreseze cu vocea ei blândă:
- Nu rămâi sa bei o cafea, până una alta, să vedem ce se mai întâmplă?
- Oi rămâne, ca vreau să-mi spună și mie fătuca asta cum a fost...
La bucătărie era mai cald și mirosea frumos. S-au așternut la vorbă, după ce au dat televizorul mai tare să-l audă de acolo. Fata povestea încet, cu pauze în care i se înnoda vocea și își ștergea lacrimile. Când povestea că a văzut cu ochii ei gloanțele șuierând și ricoșând din caldarâmul plin de sânge, nea Petrică s-a ridicat în picioare și, acuzând oboseala din cauza unei nopți albe și pline de griji, si-a scos batista și, vădit jenat, și-a șters lacrimile ce curgeau încet pe obraji în pofida voinței lui de a nu se manifesta.
Bărbatul din el ceda tensiunii la care era supus tatăl copilului ce văzuse moartea cu ochii. A încercat să spună ceva, dar cuvintele s-au oprit într-un geamăt scurt ca un oftat prelung, venit din străfundul rărunchilor, mai grăitor decât cuvintele...

- Fuge! Fuge Ceaușescu, veniți să vedeți! Vocea lui Eugen, încărcată de emoție și bucurie, le întrerupse povestirea și alergară în micuța sufragerie, la televizor. Priveau și ascultau în tăcere. Nea Petrică sparse liniștea cu vocea lui dură și plină de obidă:
- Fuge pe dracu să-l pieptene! Unde să fugă, fraților? Asta e răpire, nu este fugă. Ascultați-mă pe mine! L-au înfricoșat si l-au îmbrobodit că-l salvează. Îl duc să-l judece ăștia, cine știe pe unde, ca să nu-l omoare oamenii!
- Si ce se va alege de noi după aia?
Vocea femeii se frânse și își trase fiica lângă ea, protejând-o de un pericol ce încă nu se vedea, nu se cunoștea, dar se simțea plutind în aer.
- Ce să se aleagă? Ne vedem de treburi că sunt planurile făcute, fraților. Ne facem capitaliști. Asta ne facem! izbucni cu voce puternică nea Petrică. Scăpăm de ăștia și ne iau alții în primire. Noi tot cu munca, ascultați la mine!
Au mai privit la televizor, au mai ascultat la radio și după vreo oră s-au ridicat să plece. Și-au luat rămas bun fără a-și ascunde îngrijorarea ce li se citea în priviri și au promis să se mai vadă. Lucica își dădu cu părerea că Eugen n-ar părea să aibă ceva rupt dar că, după atâtea lovituri primite, probabil durerea va persista încă vreo câteva zile și din cauza aceasta ar trebui să nu facă efort în perioada următoare.
Cu toate rugămințile băiatului de a trece prin Piața Palatului, tatăl s-a opus hotărât și au mers acasă. I-a fost teama să-l ducă la policlinică să-i scoată un certificat medical pentru scutire la serviciu. Nu știa ce întorsătură pot lua evenimentele. Nu mai avea încredere în nimeni. Știa el multe. Să nu-i sperie, a motivat că medicii sunt ocupați cu răniții. "Trebuie să se ocupe și de ăștia cineva", gândea nea Petrică, intuind că sunt mult mai mulți decât se anunță la televizor. Adevărat, nu bănuia ca vor fi și alții în zilele următoare...
Au fost zile de groază până la Crăciun și în zilele de Crăciun, după executarea dictatorilor Ceaușescu. Domnea încă haosul și nu știai de unde vine un glonț rătăcit și cine-l scăpa cu precizie (!), după cum se vedea la televizor...

Eugen și Alina s-au întâlnit a treia zi de Crăciun. Ziua. Noaptea nu aveau curaj să meargă pe stradă. Se priveau și vorbeau ca doi prieteni vechi ce se cunoșteau de mulți ani. Numai despre evenimente și despre sănătate. Nu se priveau ca băiat si fată. Nici nu le trecea prin gând și nu-și puneau problema că între ei este o diferență de cinci ani. Întâmplările tragice prin care trecuseră i-a apropiat ca prieteni, ca oameni și atât.
Alina nu avusese vreodată prieteni. Doar colegi. Au stabilit să se vadă pană la anul nou, dar și după aceea. S-au ținut de cuvânt amândoi. Niciodată nu întârzia vreunul și se luminau la față când se vedeau.
După ce ajungeau acasă, fiecare se gândea la celălalt cu duioasă grijă, întrebându-se cum a ajuns, dacă a avut probleme, dacă se simte bine, dacă s-a odihnit. Apoi, fiecare își vedea de ale lui. Era prea mare tensiune în viața fiecăruia și a celor din jur ca să mai aibă timp de alte gânduri.
Doar noaptea, înainte de a adormi, Alina își lua perna în brațe și se întreba nelămurită ce este cu ea și cu neliniștea pe care nu o înțelegea și pe care o simțea cuprinzând-o tot mai mult. Nu i se mai întâmplase asta, și se pomenea întrebându-se dacă Eugen o privea ca pe o fată sau numai ca pe un prieten. Nu că ar fi dorit neapărat, dar era în ea un ceva, o frământare lăuntrică, împletită cu o dorință la fel de nelămurită,amestecata cu o emoție crescândă pe care nu o putea controla. Si, pentru că nu era sigură de nimic și încă nu-si găsea răspunsuri, nu încerca să se destăinuie și să ceara mamei sprijinul.
Își lua sânii micuți în mâini, îi măsura cu privirea și palmele făcute căuș si le urmărea linia sinuoasă, comparându-i cu ai unor colege care aveau prieteni și povesteau cum erau mângâiate și sărutate. De la sâni, cobora încet cu palmele în cercetarea mijlocului subțirel și a coapselor frumos conturate și integrate în linia generală a trupului ei delicat și mlădios. Mulțumită, strângea perna cu putere în brațe si adormea cu gândul la el...

Pentru Eugen era mult mai ușor. Nu avea timp să se gândească la asemenea "copilării", cum le numea el mai în glumă ori mai în serios. Pleca obosit de la lucru, mai peticea și prin cartier câte ceva și noaptea îl găsea deja obosit în pat. Se mai întâlnea și cu câțiva prieteni care trecuseră, ca și el, prin momente de groază la baricada de la Inter.
Nu povestea nimănui despre "îngerul lui protector", cum o numea pe Alina doar în gândul său, chiar dacă era văzut cu ea pe stradă. Era un subiect tabu. Doar nea Petrică știa că se întâlnește cu ea și mustăcea discret când îl anunța băiatul că pleacă la întâlnire. O îndrăgea pe fata asta curajoasă care-l ajutase pe fiul său în momente și împrejurări la care mulți alții ar fi dat bir cu fugiții.
Eugen știa ce înseamnă o femeie. Cunoștea femeia în intimitate. Chiar trecuse prin mari emoții când o fostă clientă la Autoservice l-a anunțat că este gravidă. Era măritată cu un marinar și cam zece luni pe an era fără bărbat. Nu-și putea permite să păstreze copilul pentru că nu era conceput în vremea prezenței soțului acasă.
- Stai liniștit că-l fac și pe ăsta mic "marinar" până să vină "amiralul" acasă, i-a spus ea lui Eugen, distrându-se pe seama lui. Avea bani, nu-și făcea probleme, dar Eugen, din clipa aceea, a hotărât să rupă relația cu ea, chiar dacă era convenabilă.
Pe Alina nu o sărutase niciodată și părea că nici nu-și propusese s-o facă. O încuraja să învețe, să nu neglijeze școala și discutau evenimentele politice și transformările sociale ce le puteau sesiza ei ori le aflau la știri. Își dădeau mâna aproape ca între bărbați, chiar dacă uneori simțea plăcerea să i-o rețină mai mult. Era așa de micuță și catifelată încât se temea s-o strângă prea tare și păstra cu grijă căldura, mirosul și forma ei în palma sa bătătorită, poate prea aspră, bărbătească.
Nu punea la socoteală câteva pupături pe obraz la despărțire, destul de reținute și nu vedea nici cum roșește Alina în acele momente. S-ar fi întrebat, poate, care era izvorul acestei reacții pe care biata fată nu știa cum s-o ascundă...

Se întâlneau cam de două ori pe săptămână până la sărbătorile de Paște la care, nea Petrică si fiul, au fost invitați la masă de Alina, în numele mamei sale. Nea Petrică, în ciuda faptului că-l știa lumea ca fiind puțin ursuz, s-a bucurat când Eugen i-a transmis invitația și dimineața, în prima zi de Înviere a Domnului, a ajuns printre primii la biserică, bărbierit proaspăt, îmbrăcat în singurul lui costum bun, să-i mulțumească Domnului Isus Hristos pentru sănătatea fiului și să aducă acasă pâine sfințită. Nu a mâncat nimic la întoarcere. A pus câteva ouă roșii într-o pungă de plastic, un cozonac cumpărat de la brutăria din apropiere și o sticlă de vin bun, la trei sferturi, pe care o păstra de la un client. Nerăbdător, dar aparent liniștit, îl întreba pe Eugen, din cinci în cinci minute, care este ora de plecare în vizită...