agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-12-17 | |
Intră timid în magazin, nu înainte de a-și aranja cămașa boțită, ieșită din pantaloni. Își trecu mâna prin părul bogat, înfoiat ca un corb pe o ramură de alun. Dumitru avea 34 de ani, și, dacă s-ar fi îngrijit, ar fi făcut multe femei să-și întoarcă privirile după el pe stradă. Privi la neasemuita varietate de produse de patiserie, ce se răsfățau pe rafturile sclipind de curățenie. Pâini lungi ca niște sulițe romane, împletite în patru. Pâini albe, gogonețe, ce semănau cu pruncii înfășați, gata de somn. Chifle rotunde, ca niște bulgări de zăpadă. Pâine neagră cu semințe de tot felul, abundente, împrăștiate pe aluatul fraged ca niște coșuri pe fața unei adolescente târzii. Să nu mai vorbim de baclavalele, sarailiile, cofeturile de tot felul. Dar gândul și dorința lui Dumitru nu puteau năzui atât de sus. Ce să cumperi cu 50 de cenți? Zări niște pâinici cât podul palmei. I se părea că aduc cu franzeluțele românești. Dar una costa 70 de cenți. Abia atunci observă o vânzătoare ce îl privea de ceva timp, insistent. Când se apropie de el, îl întrebă dacă este român. Era româncă și ea. Îl descusu, întrebându-l de ce arată ca un cerșetor al străzii, și omul îi povesti cu năduf, înghițindu-și cuvintele și durerea, cum fusese tras pe sfoară de Lambrachis. Femeia îi închise pumnul în care se odihnea bănuțul auriu și luă o franzeluță de pe raft, pe care i-o îndesă în buzunarul blugului de un albastru spălăcit. Îl întrebă dacă are unde dormi la noapte. Dumitru întoarse capul cu tristețe spre parcul de lângă magazin. Femeia îl rugă să o aștepte diseară, după ce i se termină tura. Îl va duce la fratele ei pentru câteva zile. Până vor putea merge împreună la ambasada română. Dumitru îi mulțumi șoptit. Ieși din magazin, dar nu îndrăzni încă să scoată din buzunar mirifica alcătuire de grâu spălat în zece ape. Abia când ajunse din nou în parc și se așeză pe bancă mușcă din pâinea ce i se păru dulce precum un vis de tinerețe. Dumitru nu fusese niciodată o fire religioasă. Nu semăna cu maică-sa. Era leit taică-său, dar doar la fizionomie. Semeț, trufaș uneori. Numai că el nu urmase în viață cărarea bătută, ce ducea la crâșmă, ca cel bătrân. Îndurase multe umilințe de la oamenii din sat, unde muncea cu ziua încă de mic. Plus suduielile de acasă ale lui taică-său, niciodată mulțumit de cât de mult se ostenea el în gospodăria lor cocârjată, ca o băbuță gârbovă la răspântia unor drumuri mari. Acum însă, ateul convins, Dumitru, își aminti de o parabolă biblică pe care maică-sa i-o servea ca lecție de viață, ori de câte ori o amenințase că pleacă de acasă. Aceea a fiului risipitor. Cel care în loc să se mulțumească cu traiul de acasă, se nevoia prin lume, ajungând să se hrăneasă din roșcovele porcilor pe care-i păzea. Privi mai cu speranță cerul acela adamantin. Jucau în el străfulgerări argintii, țesute de soarele harnic. Mușcă din bucata de pâine binecuvântată și privi la jocul copiilor. Vis-a-vis, pe o bancă, o bonă, asiatică după trăsături, supraveghea jocul unui puști de vreo cinci ani, trăgând cu coada ochiului din când în când la un altul, de vreo doi anișori, ce se poticnea, încercând să meargă prin iarba grasă ca o dropie. Dintr-o dată, puștiul cel mare ieși din raza vizuală a bonei, dispărând pe după gardul viu, țesut din leandri roșii și albi. Din locul în care stătea, Dumitru observă cum puștiul fusese momit cu ceva de un bărbat înalt, cu ten măsliniu, ce dispăruse apoi pe după copacii multicolori. Bona începu să-l strige cu disperare pe copilul neascultător și, într-un târziu, se rupse de lângă cel mic, căzut în fund lângă o grămăjoară de nisip, și se îndreptă spre locul unde dispăruse băiețelul. În aceeași clipă, dinspre intrarea în parc țâșni silueta sprintenă a unui asiatic, care îl înșfăcă pe mezin, retrăgându-se prudent pe aleea ce ducea la o altă ieșire din parc. Dumitru continuă să mănânce, gândindu-se că, poate, bărbatul, de aceeași seminție cu bona, după aspectul fizic, o cunoaște pe femeie, vrând să-i facă o glumă. Ceva însă îi șopti că nu este așa. Sări de pe bancă și cu pași mari se luă după individ. La ieșirea din parc se opri dezorientat. Trei străzi se bifurcau și trebuia să gândească repede dacă voia să dezlege enigma al cărei martor mut fusese până acum. Auzi zgomotul unei uși rabatabile de mașină. Þâșni în acea direcție și observă cum bărbatul închidea ușa unui minivan. Dumitru realiză că asiaticul nu fusese singur, ci împreună cu bărbatul ce îl momise pe băiețelul mai mare, ca s-o îndepărteze, astfel, pe bonă de cel mic. Glasul lui stenic sparse în două tăcerea locului: „Hei, domne’!”. Asiaticul îl ignoră, vrând să se urce la volan, moment în care Dumitru îi sări în spate ca un animal de pradă. Era bărbat muncit, de la plug, Dumitru, și brațele lui ca o menghină tare îl transformară într-un lest neputincios pe omul, de altfel, pirpiriu. Pumnul ca un mai al lui Dumitru îl lovi în moalele capului pe răpitor, care căzu la pământ. Dumitru rabată ușa și zări privirea speriată a pruncului ce începuse să scâncească. Îl luă în brațe pe micuț. Îi simți pulsul firav ca de pui neputincios și mirosul crud, de lapte, îi inundă simțurile bărbatului ce pentru prima oară în viață ținea în brațe un prunc. Se îndreptă cu el așa, strângându-l la piept, spre parcul în care, probabil, bona își smulgea părul din cap, văzându-se fără un loc de muncă sigur și călduț. Parcul însă era pustiu. Dumitru nu avea de unde să știe că bona se întorsese cu băiețelul neascultător și, negăsind-l pe cel mic, plecase să-i alerteze pe părinții celor două odrasle. Dumitru își aminti că mai are jumătate din franzeluța caldă. Îi dădu copilului să mănânce din ea și acesta începu să molfăie amestecul delicios. Dumitru raționă rapid: „Trebuie să fac ceva cu copilul! Dacă bona se întoarce și îl găsește la mine în brațe? Pot fi acuzat de răpire! Asta mi-ar mai lipsi!”. Își aminti de românca ce muncea la „Zorpas”. Îi povesti toată întâmplarea și aceasta sună la Poliție. Când Dumitru urcă alături de ea în mașina de poliție, sosită în fața magazinului, pruncul adormise în brațele lui, ținându-l strâns de degetul mare, în care mânuța lui sidefie și caldă părea un pui de vrabie căzut din cuib.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate