După vreo trei ore Alina s-a trezit. Mai mult l-a simțit decât l-a văzut pe Eugen lângă ea, cu brațele sub cap și cu privirea în tavan. S-a întors către el și l-a îmbrățișat în tăcere. Săruturile au venit de la sine de ambele părți și dorințele, nelămurite în mare parte pentru ea, s-au născut cu repeziciune. S-au dezbrăcat încet, puțin câte puțin, acoperiți de pătură și de întunericul ușor destrămat de lampa de noapte, fără ca săruturile, împrăștiate cu generozitate peste tot, să înceteze. Palmele lor fierbinți dezmierdau fără încetare trupul celuilalt într-o plăcută neorânduială și își simțeau răsuflările din ce în ce mai adânci, mai zgomotoase, gâtuite de emoție...
- Eugen, te doresc atât de mult! Nu-mi este teamă, dar… să mă ierți că nu știu ce să fac și...
- Să fii liniștită, iubito! Eu sunt fericit că te am în brațe… Sunt fericit că trupurile noastre s-au cunoscut, dar…, vezi tu? E bine să mergem mai departe?
- … Te doresc așa de mult, Eugen! Recunosc, chiar dacă am zis că… Îmi este teamă, totuși!
- Nu trebuie să-ți fie… pentru că ne vom opri aici. Ne vom aparține cândva, te asigur, Alina. Vorbesc foarte serios…
Alina și-a retras temătoare brațele. L-a privit lung, oarecum dezamăgită. A deschis gura să vorbească, dar s-a răzgândit. El o privea atent. A simțit că ceva nu este în regulă.
- Te-am supărat cu ceva? Alina, eu nu te refuz. Te doresc la fel de mult… Îți amintești ce ți-am spus în noaptea aceea, după ce am fugit de la Ministerul de Interne în Cișmigiu?
- Da, dar nu vreau să mai discutăm despre noaptea aceea. Mi-e teamă și acum…
- E mult de atunci și noi am rupt relația cu prietenii aceia. Ai uitat?
- … Nu, nu am uitat… Ai zis atunci că…, ai zis că suntem sortiți să fim împreună și…
- Da! Așa am zis și așa va fi…
Au tăcut amândoi. S-au întins pe spate, cu mâinile adunate sub perne, Privirile lor căutau tavanul fără să se fixeze pe nimic. Amintirile se derulau cu rapiditate. Fiecare rememora acele întâmplări prin care au trecut în zilele de 11-14 iunie. Nu se putea uita entuziasmul simțit, elanul acela inexplicabil de a fi utili, de a se sacrifica pentru o cauză pe care o considerau că este nobilă. În aceeași măsură, nu puteau uita marea dezamăgire ce a urmat imediat după evenimente, după ce au vorbit cu mai mulți tineri și oameni maturi informați. Au înțeles, atunci, că sacrificiul lor a fost inutil, că au fost folosiți, manipulați de forțe din umbră ale căror scopuri erau departe de visul lor.

Eugen s-a tras încet de lângă Alina. A coborât și s-a îmbrăcat, preocupat de câteva întrebări de care și-a amintit că nu le pusese atunci când trebuia. Ea l-a privit liniștită. A simțit că e mai bine să tacă, să nu-l deranjeze. Ar fi dorit să se explice, dar se temea că dorința ei a fost înțeleasă greșit și nu dorea așa ceva. Nu avea, sub nicio formă, să creadă el că intimitatea l-ar obliga pe viitor. „Eu îl doresc pentru că-l iubesc mult. Îl iubesc ca o nebună! Îl vreau cu totul, dar… ce crede el? Că-i cad pe cap așa, ca o fată ușoară? Doamne ferește! E departe de mine gândul”. A tras pătura și și-a acoperit trupul gol, continuând să-l privească.
- Te superi dacă te întreb ceva despre… noaptea aceea din iunie?
- Nu, dragul meu! dacă simți nevoia să vorbim, de ce nu? Să lămurim toate lucrurile. Vrei?
- Da, asta vreau! Să lămurim… Alina, am înțeles atunci că omul acela, colonelul, te cunoștea… Unde sau cum v-ați cunoscut voi?
- … Of, Doamne! Asta era? Eugen, ți-am mai spus câte ceva… Erai bulversat ori… poate n-am explicat bine…
- Da, ai dreptate… Bulversat este cuvântul. Eram și speriat eram și furios. Începusem să înțeleg câte ceva despre Piața Universității… Știi, autobuzul acela al Poliției…
- Da, îmi aduc aminte… I-au dat ei foc. A fost o provocare, am înțeles mult mai târziu.
- Ei bine, așa a fost. Colonelul acela ne putea împușca atunci… Intrasem cu forța în biroul lui… Ai văzut? Scotea dosare din dulapul metalic. Era înarmat și…
- Nu-mi mai aminti, te rog! Mi se face părul pe mâini ca… Este un grad mare cel de colonel?
- Oho! Este mare…. Este ofițer superior, cel mai mare în grad… De unde te cunoștea?
- Eugen, el a fost soldatul acela care m-a salvat la Universitate. Mă jur! Nu-l pot uita! Dar era soldat acolo și aici tu spui că era colonel…
- Nu uita că am făcut armata și cunosc gradele militare… Așa cum l-ai descris tu, la Universitate era soldat în armată. Soldat de infanterie. Ai zis că avea petlițe roșii…
- Da, așa am zis și așa erau…
- Te cred, stai liniștită… Aici era cu trei stele mari pe epoleți. Colonel de securitate! Asta era culoarea uniformei…
- Bine, înțeleg, dar de ce nu ne-a făcut rău?
- Numai el știe treaba asta, iubito… Poate că are și el acasă o fată, un băiat… sau și una și alta… Dumnezeu să-i dea sănătate! Nu te mai cunoșteam dacă nu te scotea de la Universitate.
- Păi, vezi? Asta spuneam și eu… În Cișmigiu ai zis că…
- Da, așa am zis și mă țin de cuvânt. Eu știu că ești virgină și am mare încredere în tine. .. Ne vom căsători și atunci…
- Ne vom iubiiiii! a izbucnit Alina și a sărit din pat uitând că este dezbrăcată.
Eugen a prins-o în brațele-i vânjoase și s-au îmbrățișat strâns. I-a simțit lacrimile pe obraji. A mângâiat-o duios și i le-a sărutat, ștergându-i fața cu buzele lui. Ea plutea de fericire.
- Nu mai sunt amețită de la șampanie…, acum mă amețești tu, dragule! Hi! Sunt goală! Nerușinatule! De ce te uiți la mine așa…? a exclamat ea deodată, roșind.
A alergat în pat și s-a acoperit, încercând să se îmbrace sub pătură. El s-a întors cu spatele, râzând cu poftă. A așteptat-o și au plecat în bucătărie liniștiți. Li se făcuse foame…

… Se deschisese anul de învățământ universitar și Alina era din ce în ce mai aglomerată. Se întâlneau tot mai rar, dar timpul era mult mai intens folosit, fără acele rețineri de la începuturi dintre ei. Minutele se scurgeau cu repeziciune. Se doreau mult, dar nu aveau timp pentru asta. Se mulțumeau cu o întâlnire la două sau trei săptămâni, când Lucica era în tura de noapte. Cu toate astea ei erau foarte mulțumiți, mai ales că și Eugen lucra mai mult de când Service-ul se privatizase.
Patronul îi păstrase pe amândoi, tată și fiu, apreciind că sunt meseriași buni și serioși. Era foarte mulțumit de ei, ca meseriași și ca oameni. Nea Petrică a rămas în continuare șef de secție.
Adevărat că seara Eugen avea și alte preocupări, care nu-i permiteau întâlnirile pe care, poate, Alina le-ar fi dorit, dar despre asta nu vorbea nimănui, sub nici-o formă. Era student la o facultate de "transporturi auto", curs fără frecvență. Când l-a rugat pe tatăl său să nu-l dea de gol, mai ales Alinei, acesta a fost foarte contrariat si atunci l-a întrebat :
- Măi, băiatule! Până la urmă, ce ai tu de gând să faci cu fata asta?
- Numai bine, tată… De ce mă întrebi?
- Mă! Fata asta, Alina, e cuminte, măi băiatule! Tu n-ai voie să uiți niciodată asta și nici ce a făcut ea pentru tine. Dacă-ți bați joc de ea, îți rup picioarele ca la un străin, auzi tu?
- Nu este cazul, tată! Știi? Nu știu cum să-ți spun… ce zici dacă... știi eu aș vrea să....
- Păi, să vrei, măi, că-i si frumușică tare, dacă de asta e vorba!
- Păi da, dar… dacă mama ei nu o să vrea?
- Da ce, mă? De ce să nu vrea mă-sa? Nu ești întreg? Nu ești arătos? N-ai salariu sau îți lipsește ceva?
- Nu, da zic și eu...
- Ei, lasă! Vom vedea noi ce este de făcut... Să-mi spui când te hotărăști. Neapărat!
- Păi, nu vreau să ne prindă anul care vine… tot așa...
- Oho! E numai bine cum ai hotărât! Așa mă gândeam și eu, băiatule...

Cu două săptămâni înainte de Crăciun, nea Petrică a sunat seara la ușa Lucicăi. Când a deschis și l-a văzut, biata femeie s-a speriat. Era îmbrăcat altfel ca de obicei și părea mult mai sobru și oficial. L-a invitat în apartament și a așteptat să-i vorbească, privindu-l cu teamă. „S-a întâmplat ceva cu Eugen? Ce vrea omul ăsta de a venit aici așa de aranjat și serios? Doamne ferește-ne de tot necazul și ne apără pe noi!”. Odată așezat pe scaun, bărbatul a zâmbit și ea s-a mai liniștit. La primele cuvinte l-a privit uimită neînțelegând de ce-i vorbește plin de importanță, cum nu-l văzuse vreodată.
- Mă, doamnă Lucica! Uite de ce te deranjez eu la ora asta… Copiii ăștia ai noștri vor să facă împreună Crăciunul. Mata știi ceva de treaba asta?
- … Da, nea Petrică. Mi-a spus Alina și sunt de acord. Crezi dumneata că-i rău ceva în treaba asta? Pe mine nu mă...
- Aha! Știai și ești de acord. Bineeee! Apăi și eu sunt, să știi matale! Am adus un brad și toate accesoriile, cu stație electrică, cu tot.... Hai să-l urcăm! a revenit nea Petrică la tonul obișnuit și a început să râdă, observând-o pe Lucica făcându-și cruce pe ascuns.
… Era o frumusețe de brad, înalt până la tavan și bogat în ramuri tinere și verzi. Copiii au stabilit să-l împodobească ei doi, chiar în seara de Crăciun, în timp ce părinții, împreună, tot în baza planificării făcută de tineri, să se ocupe de toate cele trebuitoare mesei și urătorilor.

În acea zi, către seară, când nea Petrică venea cu al doilea transport și a sunat, treaba era în toi iar casa era invadată de mirosuri aromate ce intrau fără opreliște din bucătărie. Nici nu știa pe unde să găsească loc pachețelelor pe care le scotea dintr-o geantă uriașă. Noroc cu Lucica, femeie fâșneață, rapidă în mișcări și pricepută în toate ale casei. Tot ea rezolva, cu zâmbetul pe buze și cu ochii pe ceas, colindătorii ce veneau din când în când și cântau câte o colindă de Moș Crăciun.
Seara de ajun i se păru Alinei cea mai frumoasa din viata ei. Plutea în aer ceva nedefinit, dar care îi umplea sufletul de bucurie. Răzbăteau de pe hol glasuri cristaline ce murmurau vechi colinde și avea senzația că din cer au coborât îngerii spre a-i împărtăși fericirea ce pusese stăpânire pe ființa ei. In apartament era cald, bradul răspândea miresme de rășină ce se amestecau atât de plăcut cu aromele prăjiturilor de casă. Îi era dragă forfota aceea. Împodobitul bradului i-a cuprins deopotrivă, fiecare dorind să-l surprindă pe celălalt și, ca din întâmplare, mâinile li se atingeau determinându-i să zăbovească un timp privindu-se intr-un fel anume.
Așezând cu grijă ghirlandele, pentru o clipă gândurile Alinei fugiră spre Crăciunul copilăriei și adolescenței și se revăzu, de cele mai multe ori singură pentru că, se întâmpla adesea, mama să fi fost de gardă în seara de ajun.
Și acum, privind cu luare-aminte spre tânărul acesta, de care destinul o legase prin acele fire nevăzute, simți că viața ei va căpăta o altă față. I se părea că trăiește un vis din care îi era teamă să nu se trezească. Îi zâmbi cu atâta dragoste încât Eugen, surprinzând-i expresia, ridică din sprâncene, o trase lângă el și o sărută îndelung de parcă ar fi fost prima oară când făcea gestul acesta dorit în aceeași măsură, uitând că nu sunt singuri în casă.
Nici nu-si dădură seama când bradul căpăta o înfățișare de basm. Luminat feeric de o mulțime de becuri multicolore ascunse în tot felul de forme geometrice, împodobit generos cu steluțe, globuri și globulețe, panglici lucitoare, Moși Crăciuni în miniatură, părea coborât din poveste. Îl priveau cu încântare și Eugen stinse lumina pentru a pune în funcțiune instalația de pom care, nu numai că răspândea o lumină de intensități și nuanțe diferite dar inunda camera cu o muzică divină... Se bucurau ca niște copii și nu pregetau să-i prezinte Lucicăi și lui nea Petrică contribuția fiecăruia ..
După ce au admirat îndelung frumusețea bradului ce se răsfrângea în întreaga casă, schimbându-i întreaga înfățișare, dar și în sufletele lor, au trecut la despachetarea cadourilor aduse de „Moș Crăciun” la poalele bradului. Exclamațiile de surpriză și mulțumire au fost necontenite dacă nu ar fi sfârșit în îmbrățișări și sărutări…

Într-un târziu, Lucica i-a invitat la masă uitându-se, a câta oară pe ascuns și îngrijorată, la ceasul din perete și a oftat. După ce s-au așezat cu toții, nea Petrică a luat paharul cu vin în mâna dreaptă, s-a ridicat cu încetineală, i-a privit lung, pe rând, a înghițit în sec și a rostit, împreună cu ei, "Tatăl nostru". Apoi l-a invocat pe Cel născut în noaptea de Crăciun, Iisus - Fiul Domnului, să le binecuvânteze masa și li s-a adresat cu vocea gâtuită de emoție:
- Noi, adică eu și fiul meu, aici de față, am venit, doamnă Lucica, să petrecem împreună această sfântă sărbătoare, dar vrem, cu această ocazie, să vă facem...
Sunetul strident și lung al soneriei l-a întrerupt. Toate privirile s-au îndreptat spre ușă. Lucica, oftând scurt a ușurare, s-a repezit să o deschidă, făcând loc unui grup de vreo șapte copii de nouă-zece ani să intre unul câte unul, în timp ce colindau, împreună cu o doamnă ce-i însoțea și-i dirija.
Cei doi bărbați au rămas înmărmuriți, Alina își ștergea ochii pe ascuns și Lucica arunca priviri complice de la unul la altul, urmărindu-le cu oarecare teamă reacțiile.
După colinde și urări, copiii au plecat fericiți, cu mâinile pline de covrigi, mere și dulciuri împărțite de Lucica și Ioana, învățătoarea care-i însoțise și care intrase cu sacoșele pline…
- Haideți toți la masă! Uite, Ioana! Tu ai scaunul lângă mine și...
- Da, de unde până unde, întâmplarea asta cu...?! a întrerupt-o, supărat și destul de lipsit de maniere, nea Petrică, privind încruntat la Lucica și arătând cu bărbia în direcția Ioanei, soția lui, care părăsise domiciliul conjugal cu aproape un an în urmă.
- Nu! Nu este chiar o simplă întâmplare, domnul meu! îl întrerupse Ioana, ridicându-se hotărâtă de pe scaun, țintuindu-l cu privirea pe bărbatul ce părea că lasă degrabă garda jos. Am venit aici, în această binecuvântată zi, la ceas de început a sfintei sărbători, să fiu lângă fiul meu și să îți cer și ție și lui iertare...
- Măi femeie, să nu începi..., a încercat nea Petrică să spună ceva, dar Ioana, cu mâna ridicată și cu vocea mult mai hotărâtă, l-a întrerupt curajoasă:
- Să vă cer iertare și să te rog..., dacă vrei...dacă poți, Petrică, să..., să…, să mă primești acasă...
Într-o tăcere profundă, nea Petrică a ridicat paharul, l-a privit lung și, în liniștea instaurată pentru câteva secunde, l-a băut fără să respire. Eugen s-a repezit la mama sa și a îmbrățișat-o, după care l-a implorat din priviri pe tatăl său, care rămăsese în picioare, fără sânge în obraji și cu privirile fixate pe chipul Ioanei. Încet, grav, a întors capul spre Lucica și, cu vocea sugrumată, puternic marcat de prezența și cuvintele Ioanei, i-a vorbit:
- Noi am venit să o cerem pe fata asta, Alina, să-i fie lui Eugen nevastă, doamnă Lucica! Mata ce zici? Ești de acord? Că fata… știu că vrea și ea!
- Și eu vreau, nea Petrică și sunt fericită că ai venit..., dar cuuuu...., știi matale, ce zici?... Ești de acord?
Toate privirile au trecut pe chipul omului care înghițea în sec, încordat și încruntat. Părea că nu și-a revenit din surpriză. Emoțiile îl învăluiseră vizibil. A mai înghițit în sec de două ori, și-a dres vocea și a vorbit aproape șoptit.
- Eu știu ce e mai bine să fac?! Mi-e greu să hotărăsc acum... Apăi..., să vină acasă și om vedea noi ce-om face, dar... tu, Alina tată, ai ceva de zis?
- Eu... mulțumesc Domnului și vă mulțumesc la toți. Eu..., eu îl iubesc pe Eugen și... și accept, desigur! a reușit fata să-și spună dorința înainte ca lacrimile-i de fericire să curgă pe obrajii ei îmbujorați.
O liniște totală s-a lăsat în încăpere preț de trei-patru secunde, după care strigăte de "Dumnezeu să vă ajute", "mulțumim Domnului", "să fie sănătoși" și altele au făcut să răsune tot apartamentul.
În timp ce se îmbrățișau și se sărutau cu toții într-un avânt de mare mulțumire și fericire sub luminițele vesele ale bradului, Lucica s-a strecurat încetișor la bucătărie și, în fața iconiței, s-a închinat cu evlavie și a șoptit lăcrimând:
- Îți mulțumesc Maică, Născătoare de Dumnezeu și îți mulțumesc, Doamne Iisuse Hristoase, pentru minunatul dar de Crăciun!
Și-a șters cu grijă lacrimile, a luat un pahar la întâmplare în mână și a revenit, veselă, încercând să-și facă loc lângă Ioana, care o privea complice și fericită…

SFÂRȘIT