Acum în preajma Sfintelor Sărbători amintirile-mi dau năvală. Zâmbesc în fața uneia deschizându-i larg ușa înspre revedere.
Nu mai știu în ce an era. Ne propusesem să facem Crăciunul la o mătușică mai îndepărtată, care locuia în Bicaz. Da... ne era dor și de ea, dar mai mult decât atât ne doream muntele... peisajul... mă rog ne doream altceva decât ceea ce se petrecea în fiecare an.
Îmi venea să... sar în sus de bucurie pentru că îmi plac călătoriile. Mai ales atunci când nu sunt făcute cu trenul. De data asta optasem să mergem cu un microbuz al unei firme din localitate. Da... la cerere, și mai ales pentru faptul că mai erau câțiva călători înspre aceeași zonă, au fost de acord să creeze o rută specială. Doamne! Când îmi amintesc, cu cât zel am împachetat totul, cu câte emoții mă gândeam la revederea cu aceea mătușă... mă cuprinde așa un val de melancolie. Am plecat așadar cu noaptea-n cap. Îmi amintesc clar... În acea noapte nici nu am dormit, deoarece plecarea era stabilită la orele două dimineța. Numai bine, ca să ajungem în după amiaza zilei la destinație. Ce să spun? Totul a fost minunat, și nimic nu ne dădea de bănuit asupra celor ce vor urma. Eram șapte persoane în microbuz, patru femei și trei bărbați. Mai rămăseseră trei locuri libere, dar șoferul ne-a atenționat să nu le ocupăm cu nimic, căci pe drum va mai lua pe cineva. Mă rog, gheșeftul lui! Fiecare trebuie să trăiască de unde muncește. Sau...poate n-o fi fost gheșeftul lui ? Cine știe! Urcată în microbuz, am spus în gând un „Doamne Te rog veghează Tu acest mijloc de transport și ajută-ne să ajungem cu bine la destinație” apoi, m-am cuibărit comod pe scaunul moale după care m-am lăsat în voia dulcelui somn. Aproape toți au dormit. Sfârâitul molcom al motorului, căldurica dinăuntru îndemnau la asta fără a-ți da seama.
M-am trezit când soarele era deja sus pe cer. Începuse să bată un vânt năpraznic ce spulbera zăpada în troiene și micșora vizibilitatea periculos de tare. Parcă mă încerca o stare de panică dar văzând că șoferul conduce încet, m-am mai liniștit. „Ce dacă o să ajungem cu câteva ore mai târziu? Important e să ajungem cu bine. Dumnezeu veghează asupra noastră că doar m-am rugat!” mă calmam singură . Captată de tot felul de povestiri auzite ba în spatele meu ba în fața mea, cât și de peisajele minunate ce mi se derulau în fața ochilor, aproape că nici nu mi-am dat seama când timpul a trecut. Înserarea se așternea ca o mantie menită a da farmec aparte zăpezii ce acoperea totul. Trecusem bine de Bistrița și ne îndreptam spre Vatra Dornei când într-un sătuc, șoferul oprise pentru a lua o pereche de tineri. Un el și o ea, munteni , oameni de la țară, și așa înfofoliți în cojoace de oaie, nici nu mi-am dat seama că ea are probleme , numai după ce și-a dat jos sumanul. Avea o burtică imensă... Am privit-o curioasă. Era o tânără foarte frumoasă. Avea bujori în obraji, bine făcută dar armonios clădită ca orice fată sănătoasă din satele noastre... I-am privit ochii și-am tresărit găsind îi ei un soi de duioșie namaivăzută. Numai fața –i era crispată. Nu știam de ce, și puneam totul pe seama frigului de afară. S-au asezat pe scaunele libere din spate, așa că nu i-am mai privit să nu se simtă prost. Dar... nu știu de ce îmi făcusem din urechi pâlnie pentru ca fiecare cuvințel să ajungă și la mine. Nu de alta dar din când în când gemetele fetei răzbeau dureros prin întregul mijloc de transport. Din dicuțiile lor cu cei din apropiere am înțeles că merg la Vatra Dornei la spital. Tinerei îi venise sorocul, și... telefoanele nu mergeau... iar calul vecinului Vasile se îmbolnăvise.... deci erau blocați în acel sătuc uitat de lume.
Deodată... brrrruuuummm! Motorul microbuzului s-a oprit brusc. A încercat omul la cheie... Nimic! Mort și bună pace! Eram undeva sus pe vârful muntelui... nici o mașină nu-și mai făcea apariția de parcă le înghițise pământul. Era noapte, și vântul șuierând amenințător, spulbera zăpada cu furie , arătându-și supremația.
A coborât șoferul jos, să controleze motorul... Ce a controlat, nu știu, dar cert este faptul că s-a întors livid la față, și cu o voce stinsă ne-a anunțat că s-a gripat motorul. Era vina lui pentru lipsa de antigel ? Era vina celor de la firmă? Nu mai avea importanță. Cert este că rămăsesem acolo sus, telefoanele nu mergeau, căldura incepuse să scadă și gemetele fetei să se întețească. Eram cu toții derutați. Până la oraș mai erau câteva zeci de km și unde să te pui pe drum , tocmai peo astfel de vreme? Am decis cu toții că e bine să așteptăm... Ce? Zorile... o altă mașină...
Timpul se dilatase rău de tot. Dacă ar fi existat un ceas al cărui ticăit să-l auzim ne-am fi dat seama că distanța de la tic, la tac e mult mai lungă...
Ne-am pus nădejdea în farurile microbuzului puse pe avarie... Poate cineva... poate ceva... ne va scoate din acestă situație....
Din minut în minut, fata scotea niște sunete prelungi semn că momentul venirii pe lume a celui mic se apropie. În mintea mea, mă gândeam că un necaz nu vine niciodată singur. Dar mă și bucuram știind că un copilaș va vedea zorii zilei în aceeași zi Sfântă cu a Lui Iisus. „Va fi un copil binecuvântat și multă bucurie va aduce părinților și celor din jur” îmi continuam eu raționamentul . „Dar totuși... va naște aici? Doamne! Cum cum e posibil una ca asta?” Fără medici... fără asistență... fără apă... fără nimic?” Deși mă îmbrăcasem, îmi simțeam cum frigul mă învăluie de la picioare... urcând încet încet, tot mai sus...
În spate, fata acoperită cu sumanul era oarecum culcată pe cele două scaune... Scotea strigăte pline de durere...
-O lanternă! Are cineva o lanternă? Se auzi vocea disperată a însoțitorului ei. Din față, șoferul cotrobăi în torpedoul mașinii și scoase o lanternă pe care o dădu din mână în mână până în spate. Două din cele patru femei erau acolo încercănd să ajute tânăra femeie ce se chinuia. Aș fi vrut să merg și eu, dar locul strâmt nu-mi permitea. „O pătură! Are cineva o pătură? „Se auzi vocea unei femei. Din bagajul unui bărbat apăru o pătură nouă împachetată, pesemne că o luase drept cadou pentru cineva. Cunoscând prea bine cele ce vor urma, am luat sticla cu apă minerală și am băgat-o sub haine direct la piele. Răceala ei îmi dădea fiori. Nu mai conta. Emoția mă copleșise și voiam cu orice preț să fiu și eu cumva de ajutor. Îmi venea și să râd chiar privind fețele livide de spaimă și neputință a celor patru bărbați. Un scâncet cristalin m-a făcut să tresar de bucurie! O voce a speranței a bucuriei umplea întregul microbuz făcându-ne să uităm de necazul în care intrasem. „A venit pe lume ! Yupyyyy! Micul Crăciunel s-a născut într-un microbuz pe culmea muntelui!” Mă amuzam în sinea mea, uitând de sticla care devenise aproape la fel de caldă ca mine. Am revenit însă repede la realitate când am auzit acel „Are cineva un pic de apă?” Doamne! Cu câtă bucurie am întins sticla proapăt scoasă din călduțul loc! Þipetele micuțului dădeau acum un farmec aparte atmosferei din microbuz. „Să vă trăiască...Să-i dea Dumnezeu sănătate” se auzeau vocile călătorilor urându-le părinților toate cele bune pentru micuț.
Captați de ineditul eveniment nici n-am băgat de seamă când de microbuz s-a apropiat un bătrân. Doar bătăile acestuia în geam ne-a făcut să ne îndreptăm privirea în alt loc decât cel unde micuțul acum la sânul mamei, înfășurat în păturica călduroasă, își găsise liniștea.
-Aveți cumva nevoie de ajutor? Întrebă acesta pe șofer.
-Da... însă dar nu știu cum ne-ați putea dumneavoastră ajuta. Nu mai merge mașina, și până la ziuă aici o să stăm...
-Apăi... Dară n-o să rămâneți aici în toiul nopții că până la ziua îi mult... O să înghețați de frig pe gerul ista. Poftiți care vreți, poftiți la casa mea să vă încălziți măcar.
Mai de voie, mai de nevoie, ne-am adunat catrafusele și l-am urmat pe ospitalierul bătrân pe care soarta l-a îndrumat exact acolo unde eram noi.
Fusese să taie un brad pe care îl trăgea anevoie după el. Felinaru-i cu lumina palidă se bălăngănea când înainte când înapoi exact așa cum își mișca mâna bătrânul. Unul din bărbați îl ușură de povara pomului, care–l încetinea pe bătrân.
N-am mers mult. Să fi fost vreo cinci sute de metri? Să fi fost un km? Nu știu! Cert este însă că am ajuns cu toții ceva mai în vale la marginea unui sătuc. Acolo, într-o căsuță aproape îngropată în nămeți locuia moșul.
Tare s-a mai bucurat bătrânica, soața lui văzându-și dintr-o dată casa plină. „Uite, că Dumnezeu mi-a auzit ruga, dacă copii mei n-au putut veni, uite cum mi-a trimis alți copii spre bucuria sufletului meu. Mulțam Doamne!" spuse aceasta mângâind pe fiecare cu privirea. „Haideți așezați-vă fiecare pe unde puteți...
În casă era cald și mirosul plăcut de pâine caldă și mere coapte inundau întreaga încăpere. De afară se auzeu în depărtare glasuri de copii colindând. Totul emana calm pace și ceva special, unic, înfiorător de încărcat cu armonie până când de undeva din apropiere am auzit o voce cunoscută care spunea: „Mami... Mamii... Hai nu vrei să te trezești? Azi am preparat noi micul dejun! Am copt și mere, cu mult zahăr și scorțișoară exact cum îți plac ție”. Am deschis uimită ochi.... și da, eram în patul meu iar la radio se difuzau colinde de Crăciun.

Mesajul meu pentru cei ce vor citi acestă "întâmplare" , este:


Să fiți buni!
Chiar și atunci când simțiți că speranța se îndepărtează de voi nu uitați să fiți buni! Și nu uitați de asemenea că aici pe pământ nu ați venit singuri. Îngerul protector veghează asupra fiecăruia.
Sărbători fericite tuturor și fie ca Spiritul Crăciunului să aducă fiecăruia bucuria desăvârșită , armonie în tot, mult spor în casă și tot ce duce la mulțumire sufletească.
Vă îmbrățișez pe fiecare cu un gând plin de respect pentru toate cele frumoase sau mai puțin frumoase, pe care le purtați cu demnitate în geamantanul istoriei personale.