agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-12-21 | |
Secția de Poliție părea pustie. Un mustăcios, la fel de tuciuriu precum Covrig, dormita la un birou. Dumitru auzise prin prieteni că în Cipru delicvența are cote insesizabile, chiar dacă în ultima vreme est-europenii luaseră cu asalt această citadelă, socotită a fi încă un mic El Dorado modern. Fură conduși într-un alt birou, unde trona un tip înalt și supraponderal. Purtând întipărit pe chipul rubicond un fals aer cazon. Învârtea între degetele ca niște crenvurști opăriți o eșarfă ce altădată fusese roșie, dar care agoniza acum sub luciul șters de vișină putredă. Din când în când, își ștergea cu ea insulițele de sudoare, ce i se prelingeau pe obraji, unindu-se sub viaductul bărbiei. Deasupra biroului său torcea din greu un aparat de aer condiționat, asemenea unui camion ce urcă o pantă ce parcă nu se mai termină. Polițistul îl privea pe Dumitru din spatele unor ochi vulturești, ageri, în ciuda corpolenței ce face întotdeauna din om o flască moluscă ce parcă abia mai respiră. Marcela, românca ce devenise doar în câteva ceasuri îngerul păzitor al lui Dumitru, îi explică șefului argumentele apelului către Poliție. Urmă un interogatoriu scurt. La obiect. Fu întrebat dacă a reținut cumva numărul camionetei răpitorului. Dumitru ridică din umeri. Pe el nu-l interesase decât să recupereze copilul din ghearele asiaticului pirpiriu și atât. Nu se gândise nicio clipă la așa ceva. Când Marcela îi povesti polițistului motivul aflării lui Dumitru în Cipru și rostise numele lui Lambrachis, acesta râse cu poftă. De acest personaj se mai plânseseră și alții. Ruși, sârbi, bulgari. Lambrachis era un grec cu dublă cetățenie, care, după ce-i țepuia pe fraieri, îi lăsa de izbeliște în Cipru și se întorcea în Salonic, orașul său de baștină. Avea aranjate ploile peste tot. Și în Cipru, la vamă, în aeroport, și, bineînțeles, în Grecia natală. Nu peste multă vreme în birou se năpusti ca o suveică bona asiatică. Văzându-l pe prunc în brațele lui Dumitru, scoase un țipăt de mirare și de eliberare, în același timp. Marcela dialogă cu ea, explicându-i că Dumitru fusese cel care salvase viața micuțului. Bona îi spuse șefului secției că venise ca să reclame răpirea, trimisă de tatăl copilului. Acesta urma să sosească și el peste câteva clipe. La auzul numelui Kiriakidis, fața polițistului se lumină asemenea aurorei boreale. Fără să-și ia ochii dintre sânii Marcelei, chipul lui deveni, dintr-odată, bonom. Ochii i se topeau parcă, alunecând din pupile pe biroul de mahon, scrijelit în câteva locuri. Parcă ar fi fost o melasă trandafirie ce se prelingea apoi pe gresia răcoroasă, urcând în volute lacome spre cuibul în care sânii Marcelei se legănau în hamacul de pânză viorie al rochiei. Îi spuse mieros acesteia că este mai bine să plece, să nu-i găsească tatăl copilului acolo. Kiriakidis este un apropiat al său. Unul dintre oamenii influenți din Nicosia. Cine știe în ce complicații vor mai intra. Dumitru se gândi că rotofeiul vrea să tragă toată turta pe spuza lui și să-și revendice singur dreptul asupra găsirii copilului. Lucru care pe el nu-l deranja deloc. Nu dorea decât să scape cât mai repede din acea încăpere. Polițistul îi spuse Marcelei că îl poate ajuta pe Dumitru să-și găsească, temporar, un loc de muncă. O rugă ca mâine dimineață să-l ducă la spălătoria auto situată pe B-dul Armenias. Un bulevard central. Vad bun, cu clienți aleși pe sprânceană. Unde putea să înceapă o viață nouă. Mai sigură. Îi dădu Marcelei o carte de vizită, cu care să se prezinte la Tzoumasis, patronul spălătoriei. La plecare, îi ceru un număr de telefon, în cazul în care mai avea nevoie de detalii în plus referitoare la răpire. Dumitru surâse în colțul buzelor, imaginându-și natura „detaliilor” de care ar fi fost interesat descendentul stirpei grecești, ce se foia în fotoliu ca într-un marsupiu. Când bona vru să-l ia pe cel mic din brațele lui Dumitru, pruncul începu să plângă cât îl țineau baierele pieptului. Își încleștase mânuțele de cămașa boțită a acestuia, privindu-l cu disperare în ochi. Găsise în brațele lui puternice o afecțiune pe care poate nici părinții, cu atât mai puțin bona, i-o oferiseră vreodată? Nimeni nu poate ști ce se ascunde în colivia unui suflet nevinovat. Cu greu, se dădu dezlipit de Dumitru, care simțea că odată cu acel copil își smulge o parte din el. A doua zi, dis-de-dimineață, se afla alături de Marcela în fața spălătoriei lui Tzoumasis. Un țâr de om, iute ca un spârnel, învârtindu-se printre clienții ce coborau din SUV-urile lor elegante. Îi cunoștea pe toți după nume. Avea o fizionomie ancilară, cu un surâs croit pe obrajii supți, ca niște canioane săpate de vreme. Onctuos în adresarea către cei ce-i treceau pragul și pe care și-i dorea clienți permanenți, fideli și mulțumiți. În schimb, devenea un satrap atunci când vorbea cu muncitorii lui. Îl privise drept în ochi pe Dumitru, scormonind-i retina cu sfredelul ochilor săi de viezure. Ca și cum ar fi vrut să descopere în străfundul lor linia genealogică ce, indubitabil, pentru un om cu experiența lui îl putea ajuta să recunoască un borfaș pus pe căpătuială de un om care pune serios osul la treabă în speranța unei bucăți de pâine mai albă. Îi spuse lui Dumitru într-o engleză sâsâită, așa cum vorbesc toți grecii, că dacă nu-și vede de treabă, dacă taie frunză la câini sau, Doamne, ferește!, încearcă să pună mâna pe ceva din mașinile ce așteptau cuminți să le vină rândul unei abluțiuni dorite, atunci va zbura imediat din spălătoria lui. Fiindcă este prieten bun cu șeful Secției de Poliție, îi va permite, ca până ce își va găsi o gazdă, să doarmă într-unul din birourile spălătoriei. Când s-a despărțit de Marcela, Dumitru a simțit că, parcă, i se sfâșie sufletul. Alături de ea se crezuse pentru o clipă iar acasă. Protejat într-un fel, gustând din hrana limbii române. De mâine, va trebui să se obișnuiască cu capriciile clienților și cu asprimea unui patron căruia nu avea cum să nu-i mulțumească pentru că îl ajutase decât muncind pe rupte.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate