Vorbea cu mine? Mă și mira atitudinea ei de conducătoare a tribului în care mă aflam. Nu mai înțelegeam dacă tot ce conta pentru ea eram eu, sau doar adunarea asta de oameni pixelați și colorați de vinul nefiert. Mulțumiți erau toți, dar unde eram eu. Eram disperat în a mă întreba cum să fac, ce să fac să nu mai dorm cu ochii deschiși. Un somn se lăfăia prin cotloanele gândurilor mele și mă adormea și pe mine. Să nu îți dorești nimic decât o obsesie crescândă pentru ceva material inutil și fără rost... E fără rost. Și dacă acum vorbești cu mine nu schimbă asta nimic din ce era înainte... nimic.
Fă ceva să îmi tresară sufletul, să nu mai doarmă sub adierea asta dulce a unui vânt brun de indiferență. E ca și cum ai scrie o poezie cu cuvintele unui om beat de viață fără sens. Ce sunt scriitorii decât o încurcătură de intelectuali care încearcă să spună ceva foarte important și nu știu cum, decât prin cuvinte și cuvinte și cuvinte... înșirate pe foi albe și fără sens. Încerc să spun că nu mai e timp, că totul merge în jos și ne înmulțim degeaba. Cel mai bine e să ai ceva de făcut, să mergi cu ceva agățat de gât care să te distreze, care să îți distragă atenția de la gândurile superioare, de la faptul că ești țărână aruncată în spațiu.
Încă îmi aud ecoul obosit al gândului „luptă, microb al spațiului, luptă să trăiești în lumea ta de vise, luptă să nu dispari într-o reacție chimică banală cu mediul care te înconjoară...luptă.”
Rotița care mă purta în uitare până acum era orbirea din iubire. Acum este ca și cum m-aș uita cu ochii închiși în lumina unui far aprins și puternic... vezi culori roșietice, culori verzi, vise pe care le vrei doar tu.
Am obosit să obosesc. Am obosit să trec dincolo cu gândurile și visele. Totul e comun, totul e la fel, totul e banal. Alunec cum nu am mai alunecat până acum, prin negura gândurilor și viselor dezlipite la margine și uzate. Mă apuc să caut în gunoaie o stea cu lumină puternică, o stea care să mă facă să deschid ochii viselor.
Vorbea cu mine...