Trecuseră două luni și în viața lui Dumitru începuseră să încolțească bulbii unei firave bunăstări. Nu dormise decât două nopți la fratele Marcelei. Nu-i plăcea modul de viață al acestuia cu venirile acasă la ore târzii, ce-i deranjau somnul. Așa că a închiriat o cămăruță de la o bătrână. Pe jumătate surdă, dar milostivă. Fiindcă nu-i luase pielea de pe el când se tocmiseră la preț. Dumitru, ori de câte ori putea, o ajuta la treburile casnice sau îi căra de la supermarket cumpărăturile. Nu o mai vizitase pe Marcela. Oricum, știa că nu poate rivaliza cu șeful Secției de Poliție, care mai mult ca sigur zburătăcise de mult porumbeii ce se ascundeau în sânii Marcelei și gustase din glazura trupului ei apetisant. Dragostea filială, care mult timp zăcuse în agonie, ca la o terapie intensivă de durată, răbufnise de sub platoșa sufletului său. Și Dumitru își aduse aminte că maică-sa poate aștepta de atâta amar de vreme un semn de la el. Îl cuprinse o moliciune și o căldură dulce pe la caierul inimii atunci când își aminti că nu se învrednicise să-i scrie măcar câteva rânduri nici Gherghinei. Plecase din țară ca și logodit cu ea. Cu sufletele pecetluite de osânda grea a unor jurăminte pe care poate niciunul dintre ei nu știa dacă le vor putea păstra caste. Din aburul de economii făcute trimise Gherghinei cincizeci de euro pentru maică-sa și alți cinzeci pentru ea. Știa că, dacă i-ar fi trimis acasă, bicisnicul de taică-său va pune poprire pe bani și îi va toca la crâșmă. Într-o dimineață, în fața spălătoriei opri un BMW X7. O mașină pe care îți era milă să o atingi. Din ea coborî un bărbat șpilcuit. Cu o privire severă, care nu permitea dialogul cu oricine. Îi făcu un semn scurt din cap lui Dumitru și desenă cu mâna, imperativ, un cerc în aer. Ceea ce însemna că voia un spălat exterior, dar și interior. Bărbatul dispăru în micuța cafenea pe care întreprinzătorul Tzoumasis o deschisese lângă spălătorie. Dumitru își începu munca sisifică. Când ajunse la unul dintre geamurile laterale, zări un năsuc ce aburise cu respirația lui caldă geamul. Îi zâmbi copilului și continuă să spele pe mai departe bolidul superb. Auzi însă, deodată, cum țâncul se pune pe plâns. Un plâns zdravăn. Așa cum plâng pruncii, când le iei o jucărie sau nu le satisfaci o dorință, care pentru noi, oamenii mari, poate părea o simplă toană născută din răsfăț. Când tatăl copilului se întoarse la mașină, își găsi odrasla urlând cât îl țineau plămânii firavi. Bărbatul îl dădu jos din mașină și încercă să-l potolească verbal. Dar pruncul se zbătea și mai tare și arăta cu mânuța lui trandafirie spre Dumitru. Acesta își văzu de treabă, fiindcă știa că nu el fusese pricina acelui plâns. Nu făcuse niciun gest necugetat, care să pornească mareea de lacrimi limpezi, mari ca bobul de rouă, de pe chipul acela angelic. Și, cu cât taică-său încerca să-l strunească din vorbe, cu atât micuțul, întinzând mânuțele-i firave, încerca disperat să ajungă la Dumitru. La fața locului sosi și Tzoumasis. În cele două luni, Dumitru începuse să înțeleagă bine greaca. Bărbatul îi spuse lui Tzoumasis că, probabil, Dumitru îi iritase în vreun fel copilul și nu își explica de ce. Tzoumasis își privi angajatul așa cum gâdele privește în luciul ghilotinei înainte de a o elibera pe catifeaua gâtului celui osândit la moarte. Dumitru se disculpă din răsputeri, spunând că el nu și-a făcut altceva decât meseria. Copilul se zbătea tot mai tare, plângea cu sughițuri. Taică-său se albise la față de furie, controlându-se să nu-i aplice o corecție fizică. Tzoumasis făcea și el fețe-fețe, ca și când obrajii îi erau puși într-o centrifugă uriașă, dându-le pe rând aspect stacojiu, bordo, sau atins de albinism. Dumitru mototolea stângaci, cu o disperare ce i se putea citi în priviri, pielea de căprioară cu care începuse să șteargă caroseria ce din izabel devenise acum ca o blană de hermină. Bărbatul își scoase mobilul și abia când îl auzi vorbind la el, Dumitru realiză că se află din nou pe marginea unei prăpăstii, ca în dimineața când și-a dat seama că Lambrachis le trăsese clapa. Bărbatul perora nervos, solicitând să i se facă legătura cu un anume Spiros, căruia îi spuse printre altele: „ Spiros, prietene, mă aflu la Tzoumasis, la spălătorie. Mi s-a întâmplat ceva ciudat și nu pot să nu fac legătura între acest lucru și răpirea copilului meu de acum două luni. Da, știu, n-ați reușit nici până acum să-l găsiți pe răpitor. Nici nu îmi imaginam, după pofta de muncă pe care o au subordonații tăi! Aici, la spălătorie, la vederea unuia dintre muncitorii lui Tzoumasis, copilul meu a început să plângă teribil. Îmi tot arată cu mâna acea persoană despre care eu cred că a fost cel care l-a răpit! Vii tu aici cu un echipaj? Bine, te-aștept!”. Când bărbatul închise telefonul, Dumitru era un stâlp de deznădejde și frică. Atât mai lipsea, să fie învinovățit de răpire! Privi întâi cu disperare la bărbatul ce-i putea distruge bruma de statornicie pe care și-o adunase firav aici, în Cipru. Apoi la copilul sub caligrafia chipului căruia întrezărea abia acum trăsăturile micuțului pe care-l salvase și care-i adormise în brațe atunci ca într-un hamac de liniște și pace. „Poate copilul și-a adus aminte de mine! Afectiv, cei mici păstrează în vistieria sufletului lor amintirea blândeții unui om. Calda lui mângâiere. Am simțit asta atunci când i-am dat să se înfrupte din bucata de pâine ce-mi rămăsese. Trupul lui neajutorat s-a ascuns în brațele mele ca într-un leagăn de vise. A plâns amarnic când bona a vrut să-l ia din brațele mele!”. Cu aceste gânduri salvatoare se hrănea cugetul lui Dumitru atunci când mașina Poliției cu semnalele acustice pornite a frânat în curtea spălătoriei lui Tzoumasis.