Nu știu dacă sunt tristă sau fericită. Nu stiu daca să plâng sau sa rad , daca sa aleg ura sau iubirea sau macar golul, vidul unui suflet ce nu are cu ce să se umple. Nu știu daca sa intind mâna si sa te strâng la pieptul meu care a tânjit zile in șir dupa tine. Primul pas spre recuzare a fost să-mi inchid telefonul spre a nu te mai auzi cum incerci sa ma cauti. De ce? De ce faci asta daca nu ma vrei in viata ta? De ce-mi spui ca ma iubesti, daca n-ai puterea sa recunosti acest lucru in fața celorlalți?
Eu nu sunt o umbră, nu sunt o nălucă ce apare doar noaptea, in vise. Eu sunt o femeie ce are nevoie să fie iubită, pe care s-o strângi in brate, s-o mângâi, s-o cerți, dar să-i recunosti existența.
Atunci cand te-am intrebat daca nu cumva iti este rusine sa ma iubesti, te-ai revoltat, m-ai acuzat ca gandesc lucruri ireale.
Cand ne-am intalnit față in față te-ai uitat la mine ca la o trecatoare necunoscuta.
Atunci am fugit...am fugit, crezand ca n-am stiut cum sa reactionez, insa fugeam de tine, de iubirea ta falsa, care mă arde, de iubirea ta inchipuita care nu se va implini niciodata.
Eu nu sunt o fantasma, iar daca n-ai inteles acest lucru, atunci am sa te eliberez de iluzii, caci o iubire fara o particica de realitate nu isi are rostul!
Inima mea nu este un coș pe care sa-l umplu cu iluzii, inima mea este ceva real care, atata timp cat va bate, o s-o faca pentru cineva care va aprecia bataile ei!