Luni dimineață, 8:30. În general mă trezesc la 8 ca să am timp să-mi beau cafeaua și să fac un duș. La 8 mă linge câinele pe tălpi, azi nu m-a lins nimeni și deja îmi beau cafeaua în mașină. M-am sculat din pat și am sărit direct în periuța de dinți. M-am îmbrăcat în grabă și am ieșit din casă cu ceașca de cafea în mână. Dacă nu prind nici un ambuteiaj, probabil că o să întârzii maximum 5 minute. Cafeaua e tare.

Orașul e gol, nu e nimeni pe străzi, mi s-a părut ciudat abia la a cincea gură de cafea care m-a trezit de-a binelea. Circul singur pe șosele. Drumul până la serviciu a fost ușor și am ajuns cu 10 minute înainte de 9. N-am văzut nici un om și e luni dimineață.

Ajung în dreptul clădirii unde lucrez și mă aștept că portarul să-mi ia voalul de pe ochi și să mă pună la curent cu exilul cetățenilor în alte țări. Nu e nici un portar, se intră în clădire cu cea mai mare ușurință, cu toate că de obicei ne verifică și cu detectorul de metale. Urc până la 7, unde multi-naționala noastră a închiriat un etaj, si ...surpriză: nici un coleg la muncă.

M-am enervat că sunt primul care a ajuns dar la 9:30 mi-am dat seama că sunt singurul din întreaga clădire. Am vrut să plec dar puteam accesa calculatoarele, dulăpioarele, intimitățile tuturor. Mi-am mai făcut o cafea și m-am pus pe treabă.

Primul birou în care am intrat a fost al șefului. Nimic deosebit până când sub o închidere nesigură a unei yale de birou am găsit un tub de pastile “ptr. ejaculari premature”. Șefu’: 1,90 m, 100 de kg, privire de viking, spate de taur, palmă de arab și scris de zeu, acest “frumos” umblător care făcea femeile să juiseze lăsând dâre ca melcii după el, însuși mai marele firmei care termină treaba întotdeauna ultimul spune primul piua.

Am mai căutat și alte “lucruri” incitante, dar pastilele nu au putut fi detronate. Am mai răscolit în viețile altor 10 colegi: una micuță cu un cur mare se pare că e lesbi; colega din fața mea care de fiecare dată mă pârăște șefului slobozitor, are un “crash” pentru mine; în rest vieți mici. Eram singur în firmă și nu știam ce să mai fac.

E 11 și mi-e foame.

Am coborât la restaurantul de la parter unde toată mâncarea era aburindă. Am servit trei feluri și am băut patru beri. Dacă nu-i nimeni în oraș, cine să-mi ia alcoolemia?

Ies din clădire și prefer să mă plimb puțin pe jos ca să văd dacă chiar în tot orașul nu e nimeni.

În centru am intrat în cele mai luxoase magazine și am făcut shopping: sunt un lingou ambulant, mă doare gâtul de atâta aur, pielea de crocodil a cizmelor abia atinge asfaltul și mă face plutitor, ceasul automatic îmi arată timpul altfel iar mâna parcă mi-e mai ușoară cu el, cămașa din material exclusivist pe care ar fi trebuit să dau două salarii îmi mângâie nurii și îmi gâdilă buricul dându-mi tremuri ușori, pantalonii îmi freacă penisul, menținundu-l într-o permanentă erecție, pe cap port o pălărie cu diamante care-mi luminează calea, o pană de struț royal o am pusă într-o ureche ca și cercel. Sunt cneazul acestui oraș, pășesc galeș și maiestos.

Se lasă seara, cu garderoba scumpă pe care am achiziționat-o mă îndrept spre casă. Stau într-un cartier semi-muncitoresc, adică mai sunt și studenți printre ocnașii societății. E destul de înspăimântător amurgul printre monolitele în care stau oamenii; străjeri ai lumii locuite, blocurile, acum sunt moarte, niciun bec aprins, nicio vorbă în jurul meu, niciun câine nu-mi sare în cale, niciun țânțar.

Ajung la scara mea. Intru în scară. La parter stă Roxana cu prietenul ei. Acum trei ani eram împreună dar m-a părăsit și s-a cuplat cu Vlad, se pare că făcea mai mulți bani.

M-am dus la ușa ei. Am ascultat să văd dacă e cineva în casă - nici o vorbă. Am dat de trei ori cu picioarele în ușă și am intrat. În hol am găsit un bikin de al ei și m-am excitat, cu un gând pervers l-am băgat în buzunar. Am intrat în sufragerie. Vlad are vreo 2 metri și cred că “mă face” fizic. Oricum, sunt mai mult decât sigur că nu e nimeni, din moment ce nu au reacționat la bătăile în ușă. Am senzația că mă privește cineva din spate. Mă întorc brusc. Nu e nimeni. Îmi fac curaj și aprind lumina. Dispare senzația de urmărire, dar rămân circumspect. Intru în dormitorul lor, unde găsesc hainele ei aruncate în timp ce ale lui Vlad sunt aranjate.

N-am găsit nimic interesant și am ieșit. Pe scară e același întuneric, până la comutator am de urcat șapte trepte. Îmi revine senzația că sunt urmărit, în bezna asta orice e posibil. Aud doar pașii mei. La a cincea dreaptă mi-au scăpat diamantele din mână și m-am speriat de zgomotul lor. Am fugit până la comutator și l-am aprins. Nu e nimeni. Voi lăsa pietrele în holul scării să văd dacă le ia cineva. Urc în grabă până la unu; deschid și intru în casă; câinele meu nu e nicăieri. Îl strig dar... nimic.

Aprind televizorul și apare mira pe toate programele. Dau drumul la radio și în afară de un foșnet nu aud nimic. Să nu mă sperii de liniște pun un cd. Ce urât arată camera dacă nu e luminată de tv, acolo, în cutia aia mică, erau niște oameni, vedeam niște știri, aveam prieteni; casa îmi pare destul de tristă; nu prea am chef nici de mâncare. Mă uit pe fereastră și văd că înafară de apartamentul meu nu e luminat niciun altul. Sunt singur în cartier. Ce fac? Eu ce fac?

Mă așez pe canapea și mă uit la cd cum se învârte. Cred că-i cea mai tristă atmosferă posibilă. Am ațipit o jumătate de oră și când m-am trezit eram speriat rău. Cd-ul se oprise iar eu stăteam într-o liniște criptică. Aveam iar impresia că sunt urmărit. Am alergat până la cd și i-am dat drumul.

Nici de citit nu am chef, de nimic, mâine n-am nici o treabă, nici poimâine ... și tot așa; dacă nu se schimbă ceva înnebunesc. M-am dus la vecinul de sub mine și i-am aprins lumina în casă, i-am dat și lui drumul la cd. Am făcut asta la toți vecinii până la etajul șase și le-am lăsat ușile apartamentelor deschise. E o hărmălaie îngrozitoare în tot blocul. Dacă liniștea mă speria, gălăgia asta are același rol, mă agită și mai tare, mi se pare că aud voci, pași, mi se pare că sunt urmărit.

Am închis cd-urile și le-am lăsat doar luminile aprinse. E abia 9 și nu mi-e somn. Dacă au dispărut toți unde s-au dus? Au murit pur și simplu? Dacă mureau nu trebuia să miroasă a hoit? Sunt în altă dimensiune? S-au ascuns de mine? E cel mai puțin probabil. Visez? Pot să fac ce vreau, dar nu știu ce să fac. Totul mi se pare fară rost, ce să fac când pot să fac ce vreau, ce rost are să mai fac ceva dacă oricum pot! Ce n-aș da ca mâine să nu mai găsesc cristalele în holul blocului. Mă duc în dormitor, iau trei somnifere roz, pătrățoase și mă culc, măcar ziua e mai suportabilă decât noaptea.

E șapte și sunt treaz de la cinci dimineața. Afară s-a luminat. O să ies să verific cartierul încă sper să nu mai găsesc cristalele în holul blocului. Venirea zilei mă binedispune. Mă îmbrac și cobor.

Nu s-a schimbat nimic. Ușile vecinilor sunt tot deschise. Bikinii Roxanei îi am tot în buzunar iar de cristale nu s-a atins nimeni. Ieri mi s-a părut ciudat că în orice restaurant intram mâncarea era aburindă ca și cum cineva o gătise special pentru mine, totul e atât de ciudat. Mucurile de țigări încă erau aprinse în scrumierele clienților. Singura voce pe care o aud e a mea, devine destul de enervantă. Gândul că se va însera mă sperie.

E nouă seara și sunt în pat. Atmosfera e mai relaxantă; am avut ideea să aprind luminile la toate apartamentele din blocurile vecine, le-am dat drumul și la muzică. E mai suportabilă noaptea asta, în jurul meu există lumină numai că nu are cine să facă umbre. Azi toată ziua am cărat aur. M-am gândit: dacă tot ce se-ntamplă e doar temporar și „după” revin oamenii pe pământ? Toată ziua am fost prin vreo 20 de bijuterii de unde, ca o albinuță, am cules polenul. Am 20 de kile de aur, cred că sunt bogat.

Mă trezesc, nu știu ce oră e, iar am senzația că sunt urmărit. Am gura uscată, muzica ce se aude de la “vecini” mă deranjează. Mi-ar fi destul de dificil să merg acum să opresc muzica de la toți. Îmi vine o idee, dacă m-aș comporta ca și cum oamenii ar exista. Mă ridic și țip la vecinu să dea mai încet. Nici un rezultat. Cred că de mâine voi începe să țin un jurnal. Încep să mă satur să-mi aud vocea.

“12.10.2007. Miercuri; astăzi m-am trezit la nouă, am dormit chiar mult. Sunt singur pe pământ de două zile, încep să mă plictisesc. Am deja 20 de kile de aur.”

“13.10.2007. Joi; ieri m-am plictisit, am mai adunat încă 2 kile de aur de la vecini. Ce naiba să fac o zi întreagă singur?”

“14.10.2007. Vineri; am chef de o femeie. Ce n-aș da pentru o femeie!!!”

“15.10.2007. Sâmbăta; ieri a fost una dintre cele mai umilitoare zile: nivelul testosteronului era așa de ridicat încât vroiam doar un pretext pentru a ejacula. M-am dus în apartamentul Roxanei și am găsit niște poze cu ea făcute la mare. Mi-am pus bikinul ei pe penis și l-am învârtit. Mi-e rușine.”

“16.10.2007. Duminică; am visat că eram în oraș și era multă lume în jurul meu. Nu-mi găsesc nici un rost. Să fac ce și de ce? Nici măcar televizorul nu merge.”

“17.10.2007. Luni; azi am plecat la muncă, am decis să fac lucrurile ca și cum ar fi oameni în jurul meu. După două ore de muncă mă plictisisem, n-avea nici un rost să stau la treabă dacă o isprăvisem deja.”

“18.10.2007. Marți; mi-a venit o idee extraordinară. O să plantez păpuși gonflabile, căței de pluș și manechine în drumul meu spre servici. La muncă o să-mi plantez colegi, o să-mi animez viața. Eventual, le pun și la fiecare câte un cd care să se repete la nesfârșit și să facă conversație cu mine.”

“19.10.2007. Miercuri; e destulă muncă să fac ce mi-am propus ieri, credeam că o să fie mai ușor, dar azi n-am mai ajuns la muncă și abia ce am plantat oameni pe o zecime din drum.”

“20.10.2007. Joi; mi-e rușine de mine!!!!!!!!!”

“21.10.2007. Vineri; nu aș prea vrea să vorbesc despre ce s-a întâmplat ieri. Deja sunt “oameni” pe trei zecimi din drum.”

“22.10.2007. Sâmbătă; mi-am propus să muncesc doar în timpul săptămânii, astăzi toată ziua am stat în pat. Când mă gândesc la ziua de joi ori mă pufnește râsul ori cred că o iau razna.

Plantasem papuși-oameni până la a patra stradă. Începea să se întunece. M-am hotărât să mă duc acasă. Pe “Brândușelor” cu “Eminescu” umflasem o gonflabilă pe care o îmbrăcasem cu hainele Roxanei. Îi pusesem o fustă scurtă și provocatoare iar sus un body simplu, “târfa de Roxana”. Am dat papușa și cu parfum. Când mă duceam spre casă, amurgul deja își intrase în drepturi și puteam jura că “aia” mișcă, de fapt bătea vântu’. M-am apropriat de ea, din cd se auzea “n-ai un foc?”. M-am oprit lângă ea și cred că din cauza parfumului am vrut s-o penetrez. Am pus-o capră și mozoleam cauciucul când am văzut câinele din pluș pe care îl plantasem mai devreme. Se uita cu ochii de nasturi atât de expresiv că îmi era rușine de mine. Am ieșit din “aia” și m-am dus să-i dau una câinelui pentru indiscreție. Vântul nu știu cum bătea că m-am ridicat și în drum spre animal mi-a venit să termin și i-am murdărit urechiușele.”

“23.10.2007. Duminică; m-am putut să stau în casă și am continuat să plantez oameni.”

“24.10.2007. Luni; am plantat oameni.”

“25.10.2007. Marți; am plantat oameni.”

“26.10.2007. Miercuri; iar mi-e rușine.”

“27.10.2007. Joi; gata, am terminat treaba, sunt oameni peste tot în jurul meu.”

M-am cam plictisit de jurnal, mă obseda că trebuia să scriu zilnic și nu-mi mai venea să scriu.

Mi-am creat o lume în jurul meu. Drumul de acasă până la muncă cât și toate blocurile din jurul apartamentului meu sunt pline de oameni. Seara, când aud muzica prea tare, știu la ce păpușă să strig, le-am dat și nume. I-am reinventat pentru că nu am păstrat numele foștilor locatari, m-am jucat puțin. Singura care și-a păstrat numele e Roxana. Pe fostul ei prieten l-am re-numit Damian. Pe Roxana am mutat-o cu mine.

Duminica trecută m-am gândit să regizez scena când ea m-a părăsit dar cu un final bun pentru mine. L-am adus în scara blocului pe Damian și l-am pus la intrare. Pe Roxana am pus-o în ușa apartamentului ei ca și cum ar vorbi cu el. Eu am coborât de pe scări. În fața lui Damian o salut pe Roxana și-i pun o mână pe fund. Ea zâmbește la mine, el asfixiat îi cere socoteală. Ea îi mărturisește că încă mă mai iubește și că-l părăsește. Bucuros o iau mână și plecăm sus. Damian rămâne cu o grimasă de cauciuc.

Luni, la muncă, mi-am dat seama că totul a devenit din nou rutină și că mă plictisesc rău de tot. M-am săturat de aceleași fețe inexpresive pe care le tot mut dintr-un loc în altul. Vreau să-mi fac păpușile să vorbească. M-am dus la Institutul Național de Cercetare și am început să lucrez la un cip pe care să-l implantez în capul acestora ca să poată vorbii cu mine, să schimbe o părere, ceva.

Cred că am lucrat cam 2 săptamani pe brânci alături de două păpuși, pe una am numit-o Vasile, asistentul meu, iar cealaltă am zis că-i doctorul cibernetic care mă ajută și cu care mă sfătuiesc, Iubovici. Totul a decurs destul de normal doar că era foarte obositor. Nu am mai avut răbdare să plantez păpuși și pe drumul de acasă la serviciu așa că o luam în permanență pe Roxana cu mine.

Am mai adunat încă vreo 30 kg de aur, acum am 50, le-am spus păpușilor că ăsta e cel mai de preț metal, bla-bla, a.i acum sunt un om foarte bogat. Păpușile mă privesc ca pe un robot, sunt singurul care are carne și oase. Dacă mă enervează vreunul pe stradă, am un ac special, îl scot, îl înfing în păpușă și zboară șuierând, s-a spart.

Sunt destul de nemulțumit de Roxana, nu e chiar așa cum îmi imaginam eu. E cam proastă și se uită încontinuu la televizor. Nu prea face sex iar dimineața e chiar urâtă. Încep să-mi pierd interesul față de ea.

Într-o seară a venit la ușă Damian. Mi-a spus că s-a îndrăgostit de Roxana și dacă pot să-l las să iasă cu ea. M-a luat prin surprindere și nu știam ce să zic. M-am gândit astfel: păpușu’ ăsta nu știe că el a fost cu ea, că mi-a furat-o, că ea m-a cam umilit și el la fel etc. așa că acum aș putea sa-l umilesc și eu pe el, nu? Degeaba umilești pe cineva dacă el nu e conștient de asta. Degeaba i-a dat ea papucii când el era o păpușă fără creier, așa că i-am lăsat să iasă împreună. În nici 2 săptămâni ea a decis că-i mai bine cu el și s-au mutat în apartamentul ei de la parter. Perfect.

Într-o seară, intru la ei în casă, el era plecat la muncă, ea se uita la televizor. Nu prea mai vroiam să mă răzbun dar oricum nu aveam ce face; bogat, atotștiutor, trebuie să mă joc și eu cumva. Am intrat peste ea, a vrut să mă lovească, am imobilizat-o. În dreptul ușii de la intrare am pus un ventilator puternic și i-am dat drumul. Când păpușul o să vină, aerul ventilatorului o să-l țină la distanță.
În jur de ora șapte trebuia să vină Damian. Am dezbrăcat-o și am pus-o în spatele ventilatorului. Ea era cu fața spre ușă de la intrare. I-am pus un scotch pe gura de plastic. Am început să i-o trag pe la spate a.i atunci când el a venit acasă ea plângea cu lacrimi de cauciuc iar eu asudam la bucile ei. Păpușoiu n-avea cum să-mi facă nimic din cauza ventilatorului care nu-l lăsa să avanseze, așa că și-a privit prietena cum i-a fost siluită de mine. Răzbunare totală.

După trei zile de la faptă, îmi savuram trabucul acasă alaturi de una de la birou, vin la ușă mea trei păpuși. Îmi spun că Damian a făcut un consiliu cu păpușile din blocul meu și că le-a povestit ce i-am făcut Roxanei. Toți s-au arătat impresionați negativ și au hotărât să facă ceva cu mine. M-a bufnit râsul. Le-am spus că eu i-am creat, eu îi omor. I-am înțepat și le-am luat cipurile. Totuși, nu-mi vine să cred cât tupeu au avut să se ridice împotriva mea. Mi-am luat cipurile înapoi și de la Roxana și Damian.

Nu știu ce să fac, să rămân și să-i setez că eu sunt Dumnezeul lor sau să-mi fac altă lume în alt cartier?

Am decis în favoarea ultimei opțiuni. Mergeam cu mașina înspre nord când văd drumul blocat în fața mea de două mașini de metal. Deja mă săturasem de toată mascarada păpușilor. Oricum nu aveau ce să-mi facă. Am intrat în cele două mașini fără resentimente. Cred că au pus pietre în ele pentru că impactul a fost destul de brutal și am dat cu capul de volan, am căzut în inconștiență.

Stau într-o cameră albă cu o ușă destul de mică verde cu trei bare de fier. La ore fixe, păpușile îmi aduc de mâncare. Sunt atât de cretini încât nu-și dau seama că eu nu mănânc cauciuc feliat sau supă de plastic, mie îmi trebuie carne. Am încercat să mă uit printre gratii să văd ce-i în jurul camerei mele dar n-am reușit. Mi-am păstrat o furculiță de plastic de la ora mesei iar când seara a intrat un păpuș, care cred că-i paznicul meu, în cameră m-am repezit asupra lui și i-am băgat furculița în gât. Cred că au studiat și acum se fac dintr-un cauciuc mai bun pentru că nu a început să zboare spart prin cameră. Culmea ironiei: eu i-am facut, ei s-au perfecționat.

Acum două zile un păpuș, însoțit de alți doi care îl păzeau, mă întrebă despre păpușa căreia i-am tras-o în colțul străzii “Brândușelor” cu “Eminescu” când plantam “oameni”. Am rămas puțin surprins pentru că nu aveau cum să știe de ea, nu le implementasem încă cipuri.

Stau în camera albă și... atât. Nu le-am spus nimic de aur, bineînțeles. Cât mă pot ține închis, un an? Doi? Tot ies la un moment dat. De două zile îmi dau niște pastile roz pătrățoase. Mă fac că le iau și le scuip când iese păpușa paznic. Mă simt iar urmărit. O să țin un jurnal, vreau să povestesc cum m-am trezit singur pe pământ.

“ Luni dimineață, 8:30. În general mă trezesc la 8 ca să am timp să-mi beau cafeaua și să fac un duș. La 8 mă linge câinele pe tălpi, azi nu m-a lins nimeni și deja îmi beau cafeaua în mașină. M-am sculat din pat și am sărit direct în periuța de dinți. M-am îmbrăcat în grabă și......................................................... ................................................................................................................................................................................”