Sună telefonul: alarma. El scoate mâna de sub pătură și o întinde până la noptieră. Apasă de câteva ori pe telefon până se oprește. Stă două, trei minute cu fața în perna caldă. Nu vrea să plece, dar n-are încotro. Iese de sub pătură și răcoarea îi zbârlește pielea. Aude ușa de la intrare. Se deschide, se închide și se încuie. Sebastian se pregătește pentru muncă. Vede patul nefăcut în camera alăturată, prin ușa întredeschisă. În baie încă se simte miros de after-shave, iar pasta de dinți nu are capacul pus. Îl pune el, după care schimbă prosopul ud cu unul nou – era acolo de o săptămână și deja nu se mai poate șterge cu el. În bucătărie, pe aragaz, se află o tigaie, iar pe lângă sunt urme de ulei împrăștiat. Își face o cafea și două sandvișuri; pe unul îl mănâncă în bucătărie, stând în picioare, iar pe al doilea îl înfășoară într-un șervețel și îl pune în geantă. Ia papucii aruncați de pe hol și îi așază la locul lor, apoi pleacă la serviciu.

La întoarcerea acasă se oprește și cumpără două pâini și o sticlă de suc. În casă mai e doar puțină pâine, dar și aia lăsată afară pe masă, pe jumătate uscată, alături de farfurioara cu brânză, o roșie tăiată, o ceapă decojită și o farfurie murdară. Le lasă așa și se duce să se schimbe. În timp ce-și aranjează hainele în dulap își ciulește urechile; încearcă să-și dea seama dacă se aude ceva din camera de lângă. Un murmur de la televizor și, din când în când, un foșnet de așternut. Îi este foarte foame, dar nu mai are mai nimic de mâncat, așa că trebuie să prăjească niște cartofi. În timp ce taie cartofii, ascultă, fără interes, radioul. Aude ușa dormitorului deschizându-se. Mâna care ținea cuțitul rămâne în aer, iar el ascultă intens. După câteva momente, aude usa băii deschizându-se și închizându-se rapid. Continuă să taie. A învățat fiecare sunet pe care-l fac lucrurile din apartament sau casa însăși. Știe cum sună ușile de la dormitor sau baie, își dă seama când frigiderul îngheață prea tare, recunoaște sunetul gâlgâitor al apei care se revarsă prin țevi, ecoul ceasului de pe hol, zgomotul mașinilor de pe stradă, hârșâitul scaunului din sufragerie sau pocnitura mobilei.

În timp ce rupe pâinea, mestecă porția de cartofi și bea un pahar de vin, se uită la buletinul de știri. După ce termină de mâncat, strânge toate vasele și le spală. Degetele i s-au albit și încrețit de la apă , iar puțina murdărie de sub unghii a dispărut complet. Exact când închide ușa la el în dormitor, aude cum se deschide ușa celuilalt dormitor, dar de data aceasta lipăitul papucilor pe gresie nu duc la baie, ci spre bucătărie. Ascultă puțin ce se întâmplă dincolo de ușa lui, apoi revine la treburile sale.
Doar ei doi, fiu și tată, au mai rămas. Așa s-a întâmplat. Bunicii, mama și unchiul muriseră. Nu avusese veri. Fiului îi părea rău de tatăl lui, pentru că de la moartea soției a devenit și mai tăcut decât de obicei, dar nu încerca să forțeze o apropiere doar pentru că persoana care îi ținea alături, femeia din viața lor, murise. Dispariția ei nu schimbase dinamica dintre cei doi.

A doua zi.
Alarma. Iese din așternuturile calde. Baie. Bucătărie. Ca în fiecare zi, doar că azi bătrânul nu a plecat de acasă. Pantofii îi erau la locul lor, la fel și pardesiul. Îl găsește în bucătărie.
- Trebuie să mai cumpărăm ceva de mâncare, îi spune tatăl în loc de ”bună dimineața”.
- Îhî, o să trec eu pe la supermarket, după ce ies de la serviciu.
Își privește tatăl, dar evită să se uite în ochii lui. Bărbatul mai în vârstă stă picior peste picior și mănâncă niște omletă, direct din tigaie. Tot pe masă e întins și salamul, pus pe o hârtie. Ar fi putut măcar să-l pună pe o farfurie.
- Ca de obicei, pe la șase și ceva o să fiu acasă, dacă nu e trafic.
Pune să prepare cafeaua.
- Să nu uiți să mai iei brânză și roșii.
- Bine, să-mi lași niște bani. Eu încă nu mi-am luat salariu’.
- Da, spune tatăl lui, în timp ce trage hârtia mai aproape și începe să taie salamul cu cuțitul.
Nici unul nu mai vorbește. Sebastian așteaptă nerăbdător cafeaua. După ce o toarnă în cană, pune puțin lapte și iese din bucătărie. Nu a mai avut răbdare să-și pună și zahăr. „Mănânc ceva pe drum” își zice el, în timp ce soarbe din cafeaua fierbinte. Înainte să iasă pe ușă, spală cana și o așază pe suportul de vase. Pe masa din bucătărie era întinsă hârtia unsuroasă, tigaia lângă, cuțitul și furculița sprijinindu-se de o farfurioara, o bucată de pâine stă între solnița și piper. Iese din bucătărie, închizând ușa. Scoate mașina din parcare și pleacă.

După o zi de muncă, destul de relaxantă, este bine dispus, chiar dacă traficul e infernal. Două zile libere, apoi iar la serviciu.
Oprește la supermarket și ia tot ce trebuie. Umple căruciorul. Treptat, a învățat să gătească și altceva decât cartofi prăjiți și ouă ochiuri. Nu a fost foarte greu. A găsit rețete și instrucțiuni pe site-uri de gătit și a început să prepare tot felul de mâncăruri. La început se tortura privind emisiunile lui Jamie Oliver. Salivând, s-a hotărât să învețe și el. Însă primul lucru pe care l-a învățat a fost să facă ciorbă. Mâncarea numărul unu, cea care nu trebuia să lipsească din casă. A dezvoltat o adevărată pasiune pentru gătit. Se minuna de fiecare dată de rezultatul final. La început respecta rețetele până la ultima literă, își imagina că face alchimie. Treptat, a început să fie mai dezinvolt cu regulile, adăuga ingredientele după ochi și după simț. Și câteodată modifica rețeta, adăugând sau eliminând câte ceva. O activitate plăcută.

Ajuns acasă, îl întâlnește pe hol. Se salută, rostind ceea ce mai degrabă e un mormăit din partea amândurora. Sebastian golește plasele, apoi curăță masa din bucătărie, se spală pe mâini și se apucă de gătit. Mănâncă pastele cu multă poftă și bea un pahar de vin alb. Se întinde pe canapea și se uită la televizor, dar nu e deloc atent la ce se desfășoară pe ecran. Se simte bine știind că următoarele două zile nu va trebui să muncească. După câteva minute de privit, se plictisește și se duce la el în dormitor, iar la un moment dat, într-o pauză dintre melodiile pe care le asculta, aude ușa dormitorului mare deschizându-se. E timpul ca și tatăl să mănânce. Sebastian stă o clipă în așteptare, apoi își îndreaptă atenția spre ecranul monitorului.

Mai târziu, se bărbierește, se îmbracă, își lustruiește pantofii. Noaptea asta o va petrece în oraș.
- Eu plec, îi spune Sebastian, vârându-și capul după ușa întredeschisă a dormitorului mare.
- Bine, la revedere.
În lift, în drum spre parter, în timp ce-și aranjează părul, vede un abțibild lipit pe oglindă. Pe un fundal roșu cu un font mare, alb, erau scrise numere de telefon pentru urgențe. Poliția, pompieri, electrică, service lift și o firmă de pompe funebre. Scanează numerele de pe listă. Se dă jos din lift, iese din bloc și merge pe strada întunecată, luminată doar de câțiva stâlpi.

A doua zi, în jur de amiază, soarele destul de puternic îi străpunge draperia, deranjându-i somnul. Sebastian se trezește oarecum mahmur și cu un gust foarte amar, de bere. Casa pare goală. Se asigură verificând fiecare cameră. Își face micul dejun și-l mănâncă. Spală toate vasele murdare. Face curat în sufragerie. Adună toate sticlele goale și le duce la gunoi. Face paturile, aerisește camerele și așază încălțămintea în pantofar. După toată munca asta, consideră că merită un mic premiu, așa că-și aprinde o țigară. Se duce pe balcon. Privește circulația nestatornică a mașinilor și a oamenilor. Fiecare individ merge undeva motivat de un scop. Niciunul nu pare că ar fi ieșit pe stradă doar la plimbare.
La un moment dat aude ușa de la intrare deschizându-se. Tresare. Aproape că își azvârle țigara în stradă. Nu o face. „Nu contează ” își zice și trage un fum. Tatăl se descalță apoi se duce direct în dormitorul lui și închide ușa după el. Sebastian stinge țigara și revine la el în cameră.
De-a lungul unui film își tot aude tatăl tușind, fâțâindu-se prin cameră și ducându-se des la baie. Trebuia să fi mers la doctor, dar nu a mai ajuns. Sebastian voia de mult să-i vorbească, însă nu știa cum să o facă. Pentru asta trebuia să întrețină o conversație cu omul cu care, atunci când se ivea ocazia unei discuții mai serioase, cum ar fi una despre viitor, schimba câteva vorbe, rapid, de formalitate:

- Ar trebui să mergi la un doctor. Doar știi de câte ori te-a bătut mama la cap să te duci.
- Nu mă duc. Sunt bine, doar mă ustură stomacul din când în când.
- Doar știi că pot să te aud din dormitor.
- Pereții ăștia subțiri... o să... o să merg, să văd.
- Bine, așa să faci.

Cam asta a fost. De atunci nu au mai vorbit despre sănătate.


- Și zici că ești bine, a? Da’ taică-tu ce face?
- Ce să facă... cam vegetează, pe la firmă nu prea mai are de lucru, angajații fac cam tot ce trebuie, dar el tot se duce pe la ei. De multe ori pleacă mai devreme decât mine.
- Aha.
- Da’ acu, recent, recent, nu știu ce-a mai făcut. Nu l-am mai văzut de vreo două zile.
- Păi, când te-ai mutat?
- Unde să mă mut?
- Ai zis că nu l-ai mai văzut de vreo două zile și mă gândeam că nu ai mai trecut pe la el.
- Aaa, râde, nu, stau tot cu el, dar nu l-am văzut.
- Cum așa?
- Uite așa, eu stau la mine în cameră, el stă la el, suntem ca doi noi colegi de apartament, care nu vor să se deranjeze. Îl aud pe hol, la baie, pe la bucătărie. Știi, e amuzant că eu îmi dau seama că e acolo după ce lasă în urmă. Ambalaje, sticle goale, farfurii. După 40 de ani, cât maică-mea a strâns după el, nu e obișnuit să facă curat.
- Și cum vine asta cu „să nu-l vezi”?
- Simplu, cam jumătate din zi sunt la serviciu și când mă întorc, el fie e în dormitor și nu vreau să-l deranjez, fie mănâncă și atunci îl mai văd. Câteodată mai scoate capul după ușă, se uită și vede că am venit. Știi ce zice?
- Ce?
- ”Aa, ești tu. Ai venit?” La care eu îi zic că da, apoi el se retrage și închide ușa. Și parcă se miră când ajung acasă, de parcă ar aștepta pe altcineva, dar altcineva nu are cine să vină. Cam așa vine treaba. Nu mâncăm împreună și nici nu ne uităm la televizor. Iar alaltăieri am venit acasă târziu și ieri, când am ajuns, el era la baie apoi s-a dus în dormitor și a mai ieșit o dată sau de două ori, iar eu am stat cu ușa închisă la mine.
Sebastian face o pauză, timp în care fiecare caută un gest pentru a umple golul.
- Nu înțeleg... suntem prieteni de atâta timp și nu mi-ai zis niciodată cum e cu tine și cu taică-tu.
- Nu ți-am spus pentru că nu este nimic de zis. E pur și simplu o relație normală. La care mulți ar zice:” Măcar tu ai un tată sau e bine că nu te bate, că nu bea, că te-a îngrijit și ți-a pus mâncare pe masa etc”. Și nu contrazic nici una din astea. Nu sunt un plângăcios sau, în fine, unul care să spună că tata nu l-a iubit și, vezi, doamne, sunt deprimat. Nu, noi nu am fost apropiați. Nu știu, nu îmi aduc aminte un moment în care să fi simțit ceva mai mult. Am putea fi ca doi colegi de cameră care nu sunt apropiați, numai că știu multe despre celălalt.
- Și... acum... că sunteți doar voi doi, nu s-a schimbat nimic?
- Nu, cred că suntem la fel. Numai că atunci mama, știi, era ca un nucleu care ne ținea împreună. În jurul ei ne învârteam. Acum, ca și cum ar fi dispărut gravitația, ne învârtim fiecare în jurul a altceva și rareori ne intersectăm. Câteodată încearcă să înceapă o conversație. Mă întreabă ceva legat de muncă sau cam așa ceva. La care eu aș putea să spun mai multe, dar mă rezum la doar câteva cuvinte. De parcă cineva mi le-ar scoate cu cleștele.
- Ești rău, de ce nu încerci să faci o conversație cu el? Ai putea să depui și tu mai mult efort.
- Aș putea, nu am zis că nu pot, dar ceva mă împiedică să fac asta.
- De ce? Nu vrei să-ți îmbunătățești relația cu tatăl tău?
- Nu cred că am ce să îmbunătățesc. Așa e relația noastră. Nu cred că e sănătoasă sau nu, ci pur și simplu așa este.
- Îți spun eu că nu e bine. Tu ești prea aiurit ca să-ți dai seama.


Câteva zile mai târziu.
Aceeași rutină de fiecare zi. Trezirea, muncă, acasă. De data aceasta, când Sebastian intră în casă își găsește tatăl mâncând în bucătărie. Se salută scurt apoi el se duce în dormitor. Numai că acum iese repede, îmbrăcat în hainele de casă. Ceva s-a schimbat pentru că el nu-și părăsea dormitorul așa de repede. Mai degrabă aștepta ca tatăl lui să termine cina, apoi mânca și el.
Acum nu s-a întâmplat așa. În bucătărie tatăl mănâncă și se uită la televizor. Sebastian își pregătește masa în liniște. Se fâțâie de colo colo, ba taie pâine, ba se mai uită în frigider. De obicei, tatăl îi mai zicea una-două despre ce se vorbea pe la televizor, la care Sebastian aproba sau punea o întrebare la care știa răspunsul deja. Acum este liniște. Se aud doar vorbele de la televizor, ciocnirea lingurii de farfurie, un ușor murmur al mașinilor de pe stradă și bâzâitul televizorului.

Sebastian scoate din cuptorul cu microunde farfuria cu ciorbă și se așază la masă. Rupe pâinea și-l întreabă ceva despre ce se discută în emisiune. Tatăl lui își mută privirea de pe ecran și se uită la fiul lui. E nebărbierit de câteva zile. Mici cearcăne îi stau sub ochi, iar pe un obraz i-a apărut o pată maronie. Îi răspunde ceva într-o doară. Sebastian nu se aștepta la asta. Își apleacă privirea în farfurie. Nu vrea să se lase. Așa că în timp ce mănâncă, se gândește ce să-i spună. Găsește ceva.
Tatăl lui Sebastian își suflecă mânecile pijamalei și rupe o bucată de brânză cu degetele, apoi îi răspunde. Ceva mai bine decât data trecută, dar nu elaborat. Însă nu se oprește, mai zice câte ceva. Sebastian se bucură și se așteaptă să continue, dar el contenește brusc. Sebastian nu mai insistă. Termină de mâncat apoi spală vasele.

Următoarea zi, Sebastian vine acasă destul de binedispus. A plecat de la serviciu mai devreme, ajungând puțin după două după amiază. A venit cu tot felul de cumpărături. Era pregătit pentru ziua-maraton de filme. Chipsuri, alune, bere, suc, popcorn, un baton de ciocolată și alte mărunțișuri. Casa pare goală, dar verifică și dormitorul cel mare și-și vede tatăl întins pe pat. Închide repede ușa, să nu-l trezească. Își alege filmele apoi se bagă în pat și pune totul la îndemână. Chipsurile și alunele pe noptieră, sucul și berea lângă pat. Pune și o pătură pe picioare, chiar dacă nu e frig, doar pentru a se simți și mai confortabil.

După primul film se duce rapid până la baie și se întoarce imediat înapoi. Începe și al doilea film din trilogie. După încă două ore se ridică din pat, strânge pungile și sticla de bere golită și le duce la gunoi, în bucătărie. Dă să iasă din bucătărie când simte că ceva parcă nu e în regulă. Pe aragaz nu este nimic, pe masă se află tot farfuria de la prânz. Se uită la ceas. A trecut vremea cinei pentru el. Se uită în sufragerie. Masa e curată. Vrea să se întoarcă la el în cameră, dar ceva îl îndeamnă să se uite din nou în dormitorul cel mare. Aceeași imagine: tatăl întins în pat, dar parcă într-o altă poziție. Sebastian îi privește fața apoi își mută privirea deasupra stomacului. Se uită la fel ca atunci când era mic, după ce aflase că oamenii mor și dispar de pe lume. Nu putea să-nțeleagă asta. Tatăl lui i-a explicat cum putea el mai bine. De atunci, pentru multă vreme, Sebastian își privea părinții foarte atent când dormeau. Dacă se mișca pătura era bine.

Sebastian închide ușa și merge pe hol, desculț. Tălpile i se lipesc de gresie. Deschide ușa de la intrare, dar o închide doar pe jumătate. Tot desculț merge și până la lift. În mână ține un telefon. Cheamă liftul. Trage mult aer în piept. Inspiră pe nas și expiră pe gură. Deschide ușa liftului și pune un picior înăuntru. Notează un număr de telefon apoi sună.
- Alo? Bună ziua, Eu...
- Bună ziua, ce doriți?
- Nu știu cum...
- Alo?
- Îmi pare rău că...
- Ați sunat la pompe funebre, cum vă pot ajuta?