Îți amintești? Strada curgea între două maluri de vitrine ovale și încărcate de suspiciune și de unde, aproape mirate, manechinele ne făceau semne frenetice din mâini, de parcă urmau să rămână fără surâsuri și aripi.
Da, strada aceea sforăia din toate tevile de eșapament, părând un frizer astmatic ațipit imediat după pauza de prânz, în mijlocul scuarului, care era mai degrabă o limbă verde de gușter călcat de autobuzul de linie.
A iod mirosea strada-ceea, a iod și-a cerneală tipografică scursă din ziarele de la toneta din colț, care flutura, în vântul scund și fierbinte, din reviste, precum batistele, la despărțire.
Pe strada aceea, casele erau mai înalte din ferestre și mai răgușite din uși, ca majordomnii, și erau tencuite și unite unele de altele, cu iederă. Cu iederă și cu vise pline de răvășire, ca îndrăgostiții.
Avea un umăr aparte strada aceea, ceva mai alb și mai înalt decât celălalt, ca și când în picioare ar fi avut încălțări desperecheate, cu tocuri de mărimi diferite. Așa că părea că merge și plânge împleticit, precum sperietorile lovite de insolație sau direct de mașina salvării.
Pe strada aceea, îți amintești?, merii înfloreau în septembrie, după care începeau să se îmbrățișeze din ramuri și să se sărute, în tihnă, direct din scorburile pe care eu le confundam cu cutiile poștale și unde-ți lăsam mesaje alarmiste, de parcă fără tine ar fi urmat să vină sfârșitul lumii.
Era tare frumoasă strada-ceea și plină de nisip ca o scoică de râu și care surâdea, cu gura până la urechi, din garduri și din trecerile de pietoni.
Nu avea orizont și nici margini, exact ca o dragoste care abia se-nfiripă și ca o liniște nouă crescută în maci și direct în cuptorul de pâine.
Era ca o cărare adâncă pe care, de câte ori pășeam pe ea, mi se făcea un dor de tine atât de cumplit că nu puteam sta altfel decât chircit și întunecat, ca un nuc fraged după ce a fost bătut de jordiile copiilor de la marginea cartierului.
În rest, mulțimea pestriță cobora și urca tot timpul de-a lungul ei, într-un convoi nesfârșit, ca și când orașul urma să moară a doua zi. Numai manechinele surâdeau a lehamite și cu subînțeles. Iar eu n-am înțeles nicodată de ce.