agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-01-23 | |
Acolo, la acea cotă, în acel tranșeu, au stat mai bine de o săptămână. S-a obișnuit repede cu viața de acolo. Încă din prima zi , după ce a făcut cunoștință cu subordonații, s-a gândit că o parte a șanțului în care le era dat să viețuiască, nu se știe cât, ar fi bine să fie acoperită. Acolo s-ar putea retrage, pe rând, soldații, să se usuce de apele ploilor și să fie mai la adăpost de bătaia vântului.
- Apoi, domnule sublocotenent, de ce să ne mai obosim. N-o să stăm câtu-i lumea aici. Ne-am schimbat până acum, în câteva săptămâni, de mai multe ori groapa în care viețuim, cei mai mulți au schimbat-o cu una din care n-or mai ieși până la a doua venire. Doar câte unul doi, din fiecare grupă, sunt aici de la început, adică de când am trecut Prutul pe partea astalaltă. Putem spune că plutonul nostru îi aproape tot, de-acuma dincolo, dincoace am rămas noi cei care, ca și dumneavoastră, am venit de pe la casele noastre, ori cei care au fost redrestribruiți aici . - Nu, caporale, n-ai dreptate. Noi cei care am mai rămas, încă dincoace, de ce să suferim și mai mult. Trebuie să mai și degerăm? Și apoi ce zic eu, acum, este un ordin. Trebuie executat. Executarea, caporale! Te vei ajuta de grupa ce o comanzi. Termen până diseară când vor sosi marmitele cu mâncare. Cei din apropiere s-au uitat cu mirare spre sublocotenent. Aici, în tranșeu, sub focul inamic, n-au mai primit alte ordine în afară de cele cu privire la deschiderea și încetarea focului, cu pornirea la asalt, cu retragerea ori, mai rar, cu plecarea unora în diferite misiuni de observare a inamicului. Cele mai multe din aceste ordine erau primite de comandantul de pluton de la căpitan, prin curier sau telefonic, ori în timp de zi, când nu era pericol, codat, prin ridicarea unor fanioane . - E spre binele tuturor, completă Nae. Cei patru caporali, comandanți de grupe, s-au mai mirat o dată. Știau ce au învățat la Școala de gradați că un ordin, atât de simplu de înțeles, nu trebuie să fie și explicat de către cel ce l-a dat. Caporalul Samoilă, cel căruia i-a fost adresat ordinul, s-a străduit și a reușit până-n seară să încropească un acoperiș pe vreo trei metri liniari. Știa el un zăplaz, căzut în apropiere, le-a explicat soldaților cum să meargă târâș până acolo și să aducă, una câte una, scânduri și să le pună la un capăt al șanțului apoi, tot așa cu multă fereală, să nu fie văzuți de inamicul ce era, și el în tranșee, la nici două sute de metri, să ia apoi pământ cu lopețile Lieneman, din biuta din fața tranșeului și să-l bătătorească peste scânduri. Au fost cu toții mulțumiți de realizare și au început, pe rând, să intre acolo. Apoi soldații, fără niciun ordin au mai acoperit, la celălalt capăt aproape încă doi metri. Au pus o pătură drept ușă. - Asta este încăperea dumneavoastră, domnule sublocotenent, să o stăpâniți și să vă odihniți în ea sănătos. Aici și-a petrecut câteva nopți din acel aprilie aproape geros. Tot aici a insistat să fie adus și corpul neînsuflețit al soldatului Vasile Trifan. Bietul de el, înainte de lăsarea întunericului, a strâns de la camarazi câteva bidonașe și a plecat, cu învoirea lui Samoilă, la șipotul aflat nu departe. A mers târându-se și s-a întors, tot așa, cu bidoanele pline într-un sac de spate. La doi pași de marginea tranșeului, s-a ridicat în picioare și a sărit în el. Era încă în aer, până a cădea, când s-a auzit o pocnitură de pistol automat, pus pe poziția foc cu foc. N-a apucat să se ridice bine de pe fundul gropii și a căzut din nou, cu sacul în mână. În următoarele clipe, din gât îi țâșni un șuvoi de sânge. N-au mai avut ce-i face. - Și spusu-i-am să nu se mai ridice în picioare când iese din adăpost! Spusu-i-am !și uitați-vă acum la el… Ce-o să zică domnul sublocotinent când se va întoarce din adăpostul domnului căpitan?… ce-o să zică?... N-a zis nimic domnul sublocotenent, și-a făcut doar o cruce, și încă una înspre Vasile. Nici lui Samoilă nu i-a zis nimic, nici nu și-a ridicat ochii spre el, de teamă ca nu cumva să-l certe din priviri. Nici căpitanul Zamfir nu s-a uitat cu ochi mustrători la careva. A raportat doar telefonic, la batalion, că un glonț rătăcit a curmat viața soldatului Trifan Vasile din plutonul 3, compania 18. Apoi, prin curier, a trimis vorbă ca soldatul mort, aflat în tranșeu, să nu fie înmormântat acolo, pentru că, după el, o să vină o echipă ce-l va duce, ca și pe alții ca el, în cimitirul Diviziei nou înființat în satul din vale, Lețcani. Acolo vor fi așezați, fiecare în câte un mormânt, creștinește. Cei ce nu erau în posturile de observare l-au privegheat toată noaptea. Nae, la lumina lanternei, a citit câteva pasaje din Noul Testament ce-l avea întotdeauna la el, în porthart. Apoi camarazii au început să povestească întâmplări din viața răposatului, unele chiar hazlii. A doua zi, a fost luat Vasile de doi săteni bătrâni ce au venit cu o căruță pe cealaltă parte a dealului ce nu era în bătaia gloanțelor dușmane. Tot acolo, în acel șanț adânc, le-a mai citit o dată din Evanghelii, după lăsarea întunericului, în Joia Mare. Au fost câteva zile liniștite în acea săptămână, rușii n-au atacat deloc, poate așteptau întăriri. N-au atacat, dar au adus și pus în funcțiune un proiector care lumina, din când în când, ca ziua până la pozițiile românești și mult mai departe. În noaptea de 15 spre 16 aprilie, aproape de ora 12, de la câteva plutoane vecine au început să sune niște talăngi închipuind clopotele ce vesteau Învierea. Pe dată s-a aprins proiectorul și odată cu el au început a clănțăni câteva mitraliere, pistoale automate și carabine. Se auzeau chiar și gloanțele ce treceau pe deasupra sau se înfigeau în biuta din fața tranșeului. În afară de zgomotul infernal nu s-a întâmplat, însă, nimic altceva. Configurația liniei frontului a rămas aceeași. Spre dimineață, pe potecuța din spate, ce nu putea fi văzută de ruși, au apărut câțiva moșnegi și câteva băbuțe îmbrăcați în haine de sărbătoare. N-au îndrăznit să se apropie prea mult, dar au început să strige de la distanță „Hristos a înviat!”. Au fost auziți și le-au răspuns tot creștinește, la început puține voci, apoi tot mai multe: „Adevărat a-nviat”. Nae și Samoilă au ieșit, cu fereală, și s-au apropiat de ei. Ca la un semn, bătrânii au început a scoate din coșurile ce le purtau în mâini cozonaci, pască, ouă roșii și câteva sticle. Cel mai bătrân, cu căciula în mână, le zise: - Luați dragii moșului, luați, și să ne iertați că nu vă putem da mai mult din puținul nostru. Luați și vă bucurați de luminatul praznic al Învierii Domnului. Și cei ce au dat și cei ce au primit aveau lacrimi în ochi, Cei doi i-au îmbrățișat pe bătrâni, apoi le-au sărutat mâinile. A fost o zi liniștită, rar se auzea în depărtare, ori mai aproape câte o bufnitură de armă descărcată. Cei care nu erau la postul de observație au început să-și caute prin buzunare, ori prin saci, creioanele chimice și peticele de carte poștală militară. Cu gândul departe și înmuind creionul în gură scriau, scriau. Și-a scos și Nae, în colțul lui, fotografia cu ai săi. A fost făcută acum trei ani, la Photo Fischer, înainte de a pleca spre Odessa. Mult timp nu și-a luat ochii de pe ea. El în costumul închis și cu cravată, Victoria în bluză albă, fustă bleumarin și sandale albe, fetița cu rochiță înflorată, iar băiețelul în pantaloni scurți cu bretele peste cămașa cu mânecă lungă. Părea, la figură, o copie a sa, în miniatură. A început să scrie și el pe o carte poștală aproape gri, la fel cu a celorlalți. Astăzi, în Sfânta zi, s-a nimerit să fie și ziua ei, a Victoriei, împlinea 36 de ani, El va împlini 37 peste 12 zile. Scria cu stiloul lui, cu penița foarte subțire, scria mărunt, mărunt, să încapă cât mai mult. Și-au schimbat de câteva ori, în decurs de o lună poziția, dar, tot acolo, pe acele dealuri au rămas. Între timp acea primăvară friguroasă a trecut. Odată cu iarba și păpădiile din ea, au început și canonadele de artilerie să măture dealurile din preajma Iașilor, tot mai des treceau și avioane bombardând orașul, dar nu uitau să mitralieze și deasupra tranșeelor. În dimineața zilei de 11 iunie au primit ordin de atac. S-au năpustit din vârful dealului asupra inamicului. Grenadele apoi chiar baionetele și-au spus cuvântul. Strigătele de Ura!…anunțau victoria, de moment, a atacatorilor. Grupele rărite ale plutonului său au intrat în tranșeele părăsite de ruși. Dar nu pentru mult timp. O rachetă roșie, ce străbătea cerul, anunța că trebuie să se reîntoarcă la cota 178 ,de unde au plecat. Soseau, pentru ruși întărituri. La un moment dat simți, parcă, o mângâiere în umărul stâng. Mai făcu câțiva pași și se prăbuși. Caporalul Samoilă și soldatul Șiu, care între timp îi devenise ordonanță, l-au tras într-o groapă pricinuită de o bombă. A deschis ochii privind albastrul cerului. Privea cerul dar totodată o vedea, lângă el, pe mamă-sa dictându-i lui, copil în clasa întâi, o lecție din abecedar, și nu-și da seama cum s-a făcut, dar acolo erau și frații și surorile lui, dar parcă erau mai mulți, ba nu… erau tot ei, dar la diferite vârste. I-au apărut apoi, și nu s-a speriat, pentru că așa trebuia să fie, străzile Sibiului, apoi iat-o pe Victoria și pe socrii săi, pe țiganii ce i-au cântat la nuntă și chiar pe Mărie, țiganca din Slimnic, care mânca din felurile de bucate ale nunții, iată și copiii așezați în bănci, erau mulți, dar el își amintea numele fiecăruia și chiar întâmplări legate de ei. Iată-i și pe copiii săi, pe fetiță și băiat, întinzând mâinile spre el. Se vede pe el, acum, în Catedrală. Printre preoții ce slujeau în sobor îl zărește și pe căpitanul preot Boțocan. Înalt Prea Sfinția Sa Nicolae, din jilțul din dreapta altarului parcă-i zâmbește. Acum aude acordurile Baladei lui Ciprian Porumbescu dar nu vede pe nimeni cântând… ba da, este el în fața copiilor din satul Șpring. Apoi n-a mai auzit și n-a mai văzut nimic în juru-i. Doar acolo, în înaltul cerului, albastrul pare că s-a deschis făcând loc unor culori aurii… …………………………………………………………………………. De pe front 12 iunie 1944 Mult stimată Doamnă, Mi-a trebuit mult timp pentru a mă hotărî să vă aduc eu la cunoștință durerea cea mare , căderea în luptă a soțului….. din Batalionul 30 grupul 90 V.M...în ziua de 11 iunie 1944 la ora… a fost lovit de o schije de Brandt… și în asistența preotului confesor al Gr.90… a fost înmormântat la cimitirul Diviziei în groapa No.7 rândul 1 din față începând cu numărătoarea de la dreapta la stânga și de la troiță…. I-am pus o cruce scriind pe ea… …………………………………………………………………………… Ani de zile, a fost Victoria cu gândul la acea groapă, din acel cimitir. Necazurile au ținut-o pe loc. Când a reușit să ajungă, nici urmă de cruci. Tractorul desțelenise locul. A aprins o lumânare printre macii adiați de vânt. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate