Aproape trei săptămâni s-au consumat fără ca Mișu să deranjeze atmosfera de lucru din birou ori din afara acestuia. Între timp rezolvase cu amenajarea apartamentului cumpărat. Plătise bine la firma ce s-a ocupat de asta și era foarte mulțumit. Se întâlnea în fiecare seară, alternativ, cu Jana și Angelica. Renunțase la orice întâlnire cu vechii săi prieteni. Cele două femei îl distrau de minune și nu aveau pretenția să le scoată în lume, la restaurant ori în alte locuri publice. Intuiau exact care este motivul real și arareori regretau că au dezvăluit câte ceva din arborele lor genealogic. Se bucurau că el se aprovizionase cu tot ce aveau nevoie, la noul domiciliu. Uneori făcea comandă pentru mâncare și băutură. Doar la final de săptămână pleca la „conac” cu ambele fete. Acolo, două zile și două nopți mâncau, beau și făceau dragoste în trei, în ritmul muzicii ce se auzea până-n casele vecinilor. Se dezbrăcau la sosire și se mai îmbrăcau doar duminica seara, când le ducea pe fete în oraș și rămânea și el să se odihnească.
A reușit, în această perioadă de timp să fie conștiincios la serviciu și chiar să se evidențieze prin descoperirea și atragerea a doi clienți. Erau mulți avocați în municipiu și multe birouri de avocatură. De regulă, oamenii se interesau și îi alegeau pe cei cu experiență, pe cei care-și făcuseră deja un nume în localitate și-n zonă. Cei tineri nu prezentau încredere ori erau necunoscuți. Mișu mergea, de regulă, să testeze „piața” ofertelor când doamna Ramona Vlădescu stătea de vorbă cu clienții pe holurile ori în vecinătatea judecătoriei. În zona aceea veneau mulți oameni amărâți, nevoiți din foarte multe pricini să apară în procese într-o postură sau alta. El le examina atitudinea generală. Începuse să-i simtă pe cei aflați în căutarea de avocat ori de o informație, de un birou de copiat acte ori de notariat. Intra în vorbă cu ei, detașat, părând a nu fi interesat. Îi îndruma unde aveau trebuințe. Afla despre ce era vorba și își declina identitatea, fără rețineri.
- Înțeleg că aveți nevoie de un apărător bun. Problema dumneavoastră este foarte greu de descurcat, dar vă recomand biroul de avocatură al doamnei Ramona Vlădescu. Sunt colaboratorul dumneaei, avocat Mișu Diaconescu. Noi am câștigat în toate cauzele pe care le-am avut de soluționat. Tariful cel mai mic, serviciu de calitate asigurat. Poftiți, spuneți-vă păsul! Doar cu noi aveți șansa să câștigați procesul.
Avea, în felul său de a fi și de a vorbi, un ceva care atrăgea, care inspira încredere, mai ales pentru acele persoane care nu cunoșteau nici un avocat și nici tertipurile specifice tuturor treptelor ce trebuia călcate în sistemul juridic. Pe cei cu probleme de natură civilă îi atrăgea cu un anumit fel de vorbire, în timp ce pe cei angrenați în cauze penale încerca să-i atragă cu alt vocabular, alte gesturi și priviri, alte prăpăstii create pe moment. Știa să-i sperie, să arunce nada, pentru ca apoi să-i transforme în clienți.
Cele două reușite au avut darul de a schimba ceva în atitudinea „șefei” și Mișu a știut să exploateze momentul. A obținut libertatea de a iniția primele acțiuni de cercetare a cauzei în care se lucra. Era mai priceput în cele cu specific penal. Avea convingerea că legile erau bine așezate. În civil erau mai slab organizate și existau numeroase hățișuri create de un anumit haos legislativ. Multe legi noi, peste altele vechi și neabrogate, pe ici pe acolo. Multe Hotărâri de Guvern, ori Ordonanțe, multe Dispoziții ale diferitelor ministere ori Regulamente etc. Adevărat, trebuia să-i arate ei totul, să-i documenteze și să obțină aprobarea de a merge pe un anumit fir în apărarea clientului, chiar dacă, în instanță, ea era avocatul care-l reprezenta pe acesta.
Cu puțin efort, dar cu multă voință, motivat de gândurile ce-i fierbeau mințile în ultimul timp, Mișu a reușit să creeze impresia că este preocupat numai de problemele profesionale. Nu mai venea obosit ori cu întârziere și își modificase pozitiv atitudinea și vocabularul. Doar avocatul Cenușe îl privea lung, plin de îndoială și, ca de obicei, îl înțepa ori de câte ori avea mingea la fileu. Doamna Vlădescu nu-i lua apărarea, nu intervenea, dar nici nu-l aprecia vreodată în prezența acestuia. Se străduia să instaureze o atmosferă calmă, să poată discuta cu mintea limpede orice cauză în care erau angrenați. Iar Mișu se felicita adeseori, în gând, pentru felul în care a știut să gestioneze situația în favoarea lui.
Îi mergeau toate bine, până în ziua care i-a împrospătat anumite amintiri, care l-au răvășit.

Era cu puțin înainte de prânz. În biroul de avocatură a intrat Violeta. A salutat cu voce tare, „Bună ziua”, înainte de a închide ușa și s-a îndreptat direct spre doamna Vlădescu, fără să privească o clipă spre vreunul din cei doi bărbați pe care, de altfel, nici nu i-a auzit dacă au răspuns ori nu. Avocatul Cenușe a mormăit ceva în barbă, cu privirea prin paginile unui Cod Penal jerpelit de prea multă folosință, în timp ce Mișu își consulta agenda telefonică. A ridicat privirea după ce a lăsat telefonul pe birou și a privit spatele femeii ce vorbea cu avocata Vlădescu. I-a admirat linia șoldurilor scoasă în evidență de pantalonii alb-gri mulați pe trup și picioarele drepte, fără vreun cusur în formă și mărime. Se întreba de ce acea femeie și-a ales o bluză liliachie largă, dantelată. „Nu i-ar fi stat mai bine o bluză strâmtă? Cred că are ce arăta și din față, nu numai de la spate. E mișto cucoana…!”
Ajuns aici cu gândul, a tras sertarul să caute ceva, dar ochii au rămas lipiți de trupul acela. A ajuns cu cercetarea mai sus, la capul femeii. „Mamă, ce asemănare! Parcă e părul pirandei, frate! Nu cumva asta este…”. Mișu n-a apucat să-și termine gândul. Femeia se-ntorsese puțin, îndreptându-și trupul și el s-a aplecat peste sertar și a scos în grabă câteva hârtii pe care a început să le citească, aplecându-se mult peste ele pentru a-și masca fața. Era cea la care se gândise. Era Violeta.
Tocmai venise să-i aducă Ramonei Vlădescu ceea ce-i promisese cândva.
- Doamna avocat, eu v-am promis și mă țin de cuvânt. Nu se poate să mă refuzați… Așa am convenit, nu? Ori v-ați gândit și nu mai vreți să vă ocupați de…
- Nu, nu-i asta, oprește-te. Vezi și tu că nu sunt singură în birou, a înclinat Ramona capul pe direcția celor doi bărbați, oarecum mulțumită de prezența lor, scuza cea mai nimerită a refuzului său.
Acesta a fost momentul în care fata și-a răsucit puțin trupul, să poată vedea. Avocatul Cenușe tocmai se ridica de pe scaun. Celălalt, ascuns după câteva hârtii pe care părea că le citește atent, nu se vedea aproape deloc. Violeta i-a privit doar o clipă. Le-a remarcat prezența fizică și atât. Nu dorea să-i vadă cum arată.
- E așa de simplu, doamnă! Sunt doar doi, a insistat ea imediat, privind-o rugător pe avocată. Păstrați de la bunica mea, Dumnezeu s-o ierte! I-am pus în batistă. O las pe birou sau, dacă nu vă supărați, mergeți puțin afară cu…
- Am ceva probleme de rezolvat… mă întorc peste vreo oră-două. La revedere! i-a întrerupt avocatul Cenușe șoaptele insistente.
- Da, sigur că da, domnule avocat, a răspuns Ramona, binevoitoare.
- Colega, nu mergi cu mine, cumva? Doamna are puțină treabă, afară-i cald și berea-i rece… Ce zici, s-a adresat bărbatul celui ce se făcuse mic în scaunul său, cocoșat, răzimându-și fruntea pe o mână ce-i ascundea ochii cu totul.
- Cum? A, nu… mulțumesc, domnule avocat, sau… a răspuns Mișu, morocănos, fără să-și scoată privirea din hârtii.
Era mai mult un mormăit. Cuvintele nu fuseseră înțelese, dar refuzul a fost decriptat corect. Dar brusc, când Lucian Cenușe ajunsese la ușă, s-a ridicat și el grăbit, a împins hârtiile pe suprafața lucioasă direct în sertar și s-a repezit spre ieșire cu bărbia în piept, fără nicio vorbă. Avocatul trecuse pragul și Mișu a pus mâna pe clanță, răsucind-se cu iuțeală, ca să tragă și să-nchidă ușa după el. Contrariată de plecarea vijelioasă, neașteptată după refuzul anterior, Ramona ridicase capul și se aplecase lateral, să poată vedea dincolo de Violeta, mirându-se că Mișu a ieșit fără să se scuze, să salute, să zică ceva. Instinctiv, s-a întors și Violeta spre ușă. Cei doi ieșiseră deja. A apucat doar să-l vadă pe Mișu cum trântește ușa după el și-i aruncă o privire scurtă, cât o clipită, pe sub sprâncenele-i încruntate.
- De ce au plecat așa grăbiți? I-am deranjat eu, doamna avocată, cu ceva?
- Nu, nu! Stai cuminte, nu e asta. Au înțeles, probabil ceva… Ne-au lăsat singure, dar… tu cunoști pe vreunul din cei doi avocați?
- Eu? De unde, doamnă? L-am mai găsit odată pe cel mai bătrân, adică… mai în vârstă, vream să zic, dar nu-l cunosc pe stradă, nu-l știu… Da’ de ce mă întrebați asta pe mine?
- … A, nimic. Uite așa-mi veni mie! „Nu-mi explic atitudinea lui… S-a uitat cu atâta ură la fata asta. Nu cred că mi s-a părut. Poftim, nu era ură, dar nimic a bine nu mi-a spus privirea lui. Nici fuga, că ieșirea lui cam asta înseamnă…”
- Știți, doamnă… acolo, la ușă, mi s-a părut că l-aș cunoaște pe cel care a ieșit al doilea… Dar nu știu, zău, de unde să-l pot cunoaște eu. Cred că l-am mai văzut pe undeva… Hai să vă dau acum, că nu ne mai…
- Am zis că nu și așa rămâne. Te rog mult! Tu ai plătit. Vom vedea la termenul respectiv ce putem obține, dar să știi că nu-ți cer mai mult decât taxa legală…
- Vai, doamna avocată! Ați fost așa de bună cu mine! Mă simt datoare, pe ochii mei, doamnă…
- Gata! Am încheiat discuția. Treci peste două săptămâni ca să-ți spun ce noutăți au apărut la dosar. Cred că tu nici nu vei avea nevoie de martori… Ai pe cineva?
- Cum să nu am, doamnă! Noi am fost oameni cinstiți. Să nu credeți că toți țiganii mint sau fură, doamnă… Mama așa ne-a învățat. Și tata, la fel. Am muncit toți, fiecare pe unde am putut, dar nu am furat de la nimeni nici când n-aveam ce mânca…
- Știu, draga mea. Am înțeles asta… Mai lucrezi?
- Da, cum să nu! Patronul meu mi-a dat un alt om, prieten de-al lui. Þin evidența primară. E mai greu, dar trebuie s-o fac… La închideri de lună și trimestru stau până târziu să lucrez și vin acasă abia seara.
Violeta a plecat fericită din biroul de avocatură. Nu pentru că a rămas cu cei doi cocoșei de aur, ci pentru că femeia aceea i-a vorbit prietenește, de la egal la egal. Era un ceva care-i făcea bine.

„Doamne Sfinte, să dai numai de bine, Doamne, acestei femei! M-a respectat și a vorbit frumos cu mine. Nu e toată lumea rea, Doamne! Am fost atât de umilită, de atâtea ori, încă de mică… L-am iertat pe nenorocitul ăla de și-a bătut joc de mine, chiar dacă de la el mi se trag toate nenorocirile. M-a umilit rău. Și el și nenorocitul ăla de țigan… Hm! Un român și un țigan, de aceeași teapă. Mi-au distrus copilăria și tinerețea. De ce au fost așa câinoși cu mine, Doamne? Eu îi iert, dar Tu judecă-i, Doamne, că tu poți! Eu nu pot decât să-mi înghit lacrimile și să zâmbesc în lume, să nu râdă lumea de mine…”.
Violeta își întrerupse pentru o clipă rugămințile către Domnul pentru că un gând îi străfulgeră cugetul…
”Uf! Nu-mi iese din minte privirea omului ăluia. De unde să-l cunosc eu? A zis doamna că este avocat. La fel ca celălalt care mi-a vorbit urât prima oară, la biroul lor… Nu l-am văzut pe scaun cum arată. Parcă se ascundea. Nu cumva… nu cumva… Doamne! Să știi că el este… Este nenorocitul care mi-a distrus viitorul. Mă întorc să-i spun doamnei. S-o întreb. Poate că mă înșel… Sper să nu întârzii prea mult”.
Când a pășit în birou, doamna avocat Ramona Vlădescu era adâncită atât de profund în gânduri, încât nici nu a auzit-o intrând. Rezemată cu cotul de fața lucioasă a biroului, își fricționa ușor fruntea cu degetele lungi și frumoase ale aceleiași mâini. Avea ochii închiși și căuta încăpățânată răspunsuri la întrebările ce și le pusese într-o anumită ordine.
„Nu, în mod sigur fata nu mi-a spus numele lui. Nu, niciodată nu l-a pomenit… Hei! A zis de vreo două-trei ori Mișu! Asta e! Mișu a zis. Până și eu i-am pronunțat numele acesta când am îndemnat-o să vorbească… Hopa! Aici e misterul. Deci, domnule avocat, de aia ai fugit ca un laș. Te temi să dai ochi cu fata asta. Oare ce știe el despre ea? S-au mai văzut ori s-au mai întâlnit? De ce s-ar teme, dacă întâmplarea aceea s-a consumat cu mulți ani în urmă și nimeni nu a știut? Ea nu a reclamat. Părinții ei nu au cunoscut adevărul… , dar soțul de care a divorțat, cum a aflat? Parcă știam ceva. Să caut prin notițele mele, cred că am notat câte puțin…”
A deschis ochii și a întins mâna spre sertar, dar s-a oprit blocată. O privea pe Violeta ca pe o stafie, speriată, cu pupilele mărite brusc.
- Ce-i cu tine aici? Când ai intrat? Mă gândeam la tine… Doamne, femeie! Cât de rău m-ai speriat…
- Săru’ mâna, doamnă! Mă iertați, doamnă…! N-ați auzit când am bătut la ușă? Sau… poate că n-am bătut. V-am speriat rău. Doamnă, iertare, doamnă avocată! Vai de mine, numai belele aduc cu mine! Ce să fac acum că…
- Nu faci nimic. Lasă, că trece, a întrerupt Ramona avalanșa părerilor de rău. Ce s-a întâmplat cu tine de te-ai întors? Nu-mi place cum arăți. Stai acolo pe scaun, să-ți dau un pahar cu apă, a continuat ea, destul de îngrijorată și curioasă.
A pus apă în două pahare. Au băut amândouă fără să respire. S-au mai înviorat puțin și au răsuflat ușurate. Se priveau în ochi și niciuna nu îndrăznea să vorbească. Fiecare gândea că cealaltă știe. După o pauză prelungită, în care parcă se auzeau bătăile inimilor, Violeta a deschis gura. A articulat cu greu primele cuvinte. Era speriată.
- Doamna avocată, cred că omu’ acela de aici este el, a reușit să spună până la urmă. El, nenorocitu’ care… știți dumneavoastră… Când eram eu mică. V-am povestit.
- Păi, nu te-am întrebat? La care din ei te referi?
- Cel tânăr, doamna avocată. Mi-am amintit și… cred că el este. Nu i-am văzut bine fața, știți că…
- Dacă nu l-ai văzut la față, de ce afirmi că ar fi el? Poate că te înșeli.
- Poate că da, doamnă bună, dar i-am văzut privirea din ușă… Am văzut ochii și privirea aia de atunci, când am plâns eu. Nu l-am văzut ani de zile, dar privirea aia n-o pot uita, doamna avocată.
- Ei, n-are nimic! A trecut timpul… Cum îl chema pe băiatul acela? Îți amintești?
- Da, cum să-l uit? N-ar mai avea parte de mă-sa de nenorocit ce este! Să-i fie mormântu’…
- Termină cu blestemele! Scuză-mă, dar nu suntem la ușa cortului aici, e clar?
- Da, iertare doamna avocată. Îl chema Mișu, dar nu mai știu cum. Nu-mi vine acum în minte… Băiatul coanei Liliana, unde am făcut eu curat. Mișu-l chema, că tot cartieru-i zicea așa…
- Numai puțin, te rog, a întrerupt-o Ramona, în timp ce scotocea prin sertarele biroului.
A răsfoit o agendă și, nemulțumită, a trecut cu mișcări repezi la filele prinse ordonat într-un dosar cu șină. Citea în diagonală. La a patra filă s-a oprit și, după câteva clipe, a ridicat capul. Părea ușor încurcată. O privea pe fată și nu știa cum și ce să-i spună. „ Ce fac acum? Să infirm ori să confirm? Da, așa este. Cristian și Liliana sunt părinții lui. Fata asta nu s-a înșelat. Are memoria figurilor și a numelor. Cred că e mai bine să știe adevărul…”, a hotărât Ramona.
- Da, Violeta, ai dreptate. Așa se numește mama acestui Mișu. El lucrează aici. E stagiar de moment, dar tot avocat se cheamă… Vrei să te apere el în proces? Să-i dau să cunoască întreaga cauză?
- Doamne ferește, doamna avocată! a răspuns fata, sărind de pe scaun odată cu aceste cuvinte, speriată. Nu, nu, nu! Vă rog, săru’ mâna! Să nu-mi faceți asta niciodată, se ruga fata în timp ce-și frângea mâinile și își ștergea lacrimile ce curgeau fierbinți pe obrazul prin care părea că sângele nu mai circulă.
Au urmat câteva secunde de tăcere prelungită. Ramona i-a întins paharul pe care-l umpluse din nou cu apă și i-a făcut un semn liniștitor, invitând-o să se reașeze pe scaun. Îi părea rău că a venit cu acea sugestie. Regreta. O impresiona durerea întipărită pe fața Violetei. Aceasta scâncea și suspina, făcând eforturi să-și oprească plânsul. Apoi a băut din apă și și-a șters ultimele lacrimi. După ce a respirat adânc de câteva ori, a întrebat, încordată și temătoare:
- Dacă lucrează cu dumneavoastră, este obligatoriu să știe și el, doamna avocată? Vine în sală la procesul meu, la al doilea termen?
- Nu este obligatoriu. Nu-ți fie teamă, pentru că nu-l voi lua cu mine la al doilea termen al tău. Nu-i spun nimic…., dar tu ce ai de gând să faci dacă te întâlnești cu el? E posibil să se întâmple aici, în birou sau pe stradă. Orașul este mic. Þi-ai pus problema asta?
- Nu știu ce voi face…. Nu-l cunosc și gata! Nu-i răspund dacă întreabă ceva. Doamnă, pe Dumnezeul meu, vă jur că nu vreau să am de-a face cu el! Sub nicio formă, doamna mea bună, nu vreau! Nu vreau nici să-l văd. Eu l-am iertat, dar când îl văd îmi vine să-l omor, să-i dau cu ceva-n cap, fir-ar al dracului de nenorocit!
- Bine, bine, calmează-te, te rog! Nu va știi nimic. Îți promit că mă voi ține de cuvânt. Ai mare grijă! Să-mi spui dacă te oprește vreodată pe stradă. Am eu ac de cojocul lui dacă nu te lasă-n pace! i-a promis Ramona cu toată hotărârea, simțind că-l urăște și ea în acel moment pe cel în cauză.