„O rămâi, rămâi la mine!
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu știu să le-ascult...”

Ca autor, mai ales ca poet, a-l lectura pe Eminescu reprezintă, pe lângă alte trăiri, un exercițiu al nervilor, o coborâre a tonusului scriitoricesc undeva la limita depresiei. Îți pare că, după Eminescu, tu nu mai poți scrie nimic, că, orice-ai scrie, sună banal și vulgar. Îți vine s-arunci pana cât colo, să strângi muza de gât și să te declari inapt pentru poezie. Cu toate acestea, pentru poet, este imposibil a sta departe de Eminescu. Acesta este și motivul pentru care o parte a membrilor Asociației Culturale Helis (să zicem Aripa... frântă; nu, nu scrântită, vă rog frumos!) au decis să-l comemoreze pe Eminescu. Dar am făcut-o în stilul nostru atipic, adică la Stână. Împreună cu Dobre, Costel, Teoharie și, de data aceasta, Vasile Pană (zis și Penel), am poposit la Stâna lui Florin, oblăduiți de spiritul eminescian.
Evident că „manifestarea” a început cu lectura poeziilor lui Eminescu, realizată cu măiestrie de Nicolae Teoharie. O mare tăcere se-așternuse-ntre noi. Tăcerea poeziei. Pe mine, doar muzica mă mai reduce astfel la tăcere. Pentru că 15 ianuarie nu simbolizează numai ziua lui Eminescu, ci și, mai nou, Ziua Culturii Naționale, după preambulul eminescian, a urmat lectura din alți poeți, precum și din creații proprii. Teoharie ne-a delectat și cu câteva însemnări din Fernando Pessoa și câteva poezii ale recent premiatului Ioan S. Pop. Costel Bunoaica ne-a citit dintr-un manuscris depus prin anii ’80 la Editura „Albatros”, rămas încă nepublicat. Pe atunci, condițiile de publicare țineau cont de alte criterii, printre care valoarea se afla mai prin coadă. Chiar dacă ea mai reușea uneori să răzbească. Dar cu ce preț! Unii n-au fost dispuși să-l plătească. Și Dobre a citit poezii scrise mai demult. Ascultându-i, mă gândeam la tinerețea poetului, în general. Mai bine zis, la tinerețea poeziei. Pentru ca atmosfera să fie și mai invadată de spiritul lui Eminescu, Vasile Pană a adus și o fotografie după un portret al poetului, realizat de el. Vasile ne-a și lecturat din scrierile sale. Fost polițist, are un întreg arsenal de povești. Adevărate. La solicitarea (con)fraților mei, de a citi și eu, întrucât nu-mi adusesem texte, am recitat unul, singurul pe care-l știu aproximativ pe de rost, o poezie scrisă cândva, din lipsă de inspirație prozastică – Domnișoara Nimeni. Nimeni, nimeni, dar Dobre a și-nhățat-o.
Partea cea mai interesantă a constituit-o momentul pe care ni l-a propus Teoharie. Un joc. Nu, nu, Teoharie nu se joacă decât serios. Adică el, și când se joacă, e serios. Ceea ce ne-a determinat și pe noi să „ne jucăm” cu simț de răspundere. A fost, de fapt, un interesant exercițiu de scris. Fiecare dintre cei prezenți a propus câte patru cuvinte. Am alcătuit, astfel, o listă formată din 24. Apoi, fiecare dintre noi a trebuit să compună câte 6 texte (poezie sau proză) care să conțină cele 6 grupuri a câte 4 cuvinte. Ce a ieșit, vă lăsăm să constatați, citind Anexa pe care o va atașa Dobre acestei cronici. El a insistat să publice acele texte „la prima mână”, nelucrate, neprelucrate, necoafate..., deși unii dintre noi s-au opus, fie sub pretextul că mai trebuie să rescrie pe alocuri (exigentul Teoharie), fie că anumite cuvinte nu ar trebui să apară în revistă (pudicul Costel), etc. Dobre, în schimb, tot ce știe el face (și bine face!). Ne-a adunat foile rapid, fără să ne lase timp de reacție, le-a dosit numai el știe unde și, probabil, le-a dat ulterior Veronicăi, să le culeagă. Mulțumim, Veronică, și sperăm că n-ai roșit prea mult! Stimați cititori, ne cerem scuze pentru anumite cuvinte „tari”. Cred că nu mai e nevoie să vă spun cine le-a propus. Pentru cei care ar mai avea dubii, voi spune totuși: Florin. Însă n-a făcut-o din dispreț față de poezie, ci dorind să ne pună la încercare calitățile poetice. Va să zică, oricine se pricepe să facă poezie despre lună și floare. Dar – susține Florin – numai poeții adevărați pot scrie fără a coborî ștacheta și despre... despre... în fine, vedeți dumneavoastră!
După atâta literatură pe pâine (și nu doar pe pâine, ci și pe mămăligă, ingredient nelipsit din hrana noastră de la stână), ne-am aerisit puțin inteligențele pe-afară, unde se plimba o hoață de primăvară, încercând să ne păcălească cu-n soare ce-și etala perfid dantura; ne-am răzbunat refulările la o partidă de tir (căreia eu și Vasile ne-am opus inițial, însă fără succes), apoi ne-am întors la... literatură. Am uitat să vă spun că, în timp ce ne scriam poeziile, Costel s-a rupt pe șest de grupul nostru compact, mutându-se mai încolo, la o măsuță pe care se aflau două volume de Eminescu. Așa că, dacă vă vor plăcea poeziile sale, știți din cine a copiat. Tot ingeniosul Teoharie a venit și cu ideea unui alt joc (serios, desigur), în care el, dirijorul, dădea o idee, o frază de început, pe care o continuam fiecare din punctul în care o lăsase precedentul la comanda fermă din pix a lui Teo. Un fel de telefon fără fir, literar. Exercițiul acesta nu ne-a prea reușit, poate pentru că eram obosiți, ori poate amețiți de la pipa (păcii) lui Florin, din care am tras cu toții, chiar și cei nefumători (iată ce grozăvii se pot săvârși în numele păcii). Sau poate pur și simplu pentru că ne-a răpus...

... Mistrețul cu colți de argint, depresiv

Se lăsase noaptea. Când ne pregăteam de plecare, pe ușă a dat năvală o veritabilă trupă de comando alcătuită din trei generații (vârste între 16 și 82 de ani): fiu, tată, unchi, bunic. Prieteni de-ai lui Florin de la capitală. Despre unchi aflăm de la Florin că e un pasionat de istorie și colecționar de monede. O persoană extrem de veselă și comunicativă, așa cum, de altfel, erau toți. Deși se întorceau de la... vânătoare. Eu rămăsesem, cred, holbându-mă, cumva mânată și de curiozitate, dar și de uimire. Până atunci, singura mea cunoștință din tagma vânătorească fusese vânătorul din „Scufița Roșie”. Dar, în imaginația mea, acela nu avea nici frumusețea angelică a copilului, nici cumințenia bunicului, nici blândețea tatălui, nici umorul unchiului și nici buna dispoziție a tuturor. Mă întrebam în gând: „Dacă așa arată vânătorii, atunci cum trebuie s-arate ecologiștii?” Și mai era o situație de-a dreptul atipică. Cu toții am auzit despre poveștile vânătorești „umflate”. La ei, era exact invers: parcă se străduiau să ne convingă că ei nu sunt vânători. Mdaaa? Dar cu mistrețul din portbagajul mașinii de teren ce-i? Astfel am aflat că există o specie de mistreț pe care, dacă ar fi întâlnit-o Ștefan Augustin Doinaș, ar fi scris „Mistrețul cu colți de argint depresiv”. După spusele vânătorilor noștri, mistrețul acela, sinucigaș de-a dreptul, le sărise singur în cătarea puștii și-n portbagaj. Ei n-ar fi vrut să-l omoare, dar te pui cu porcul! Degeaba încercau ei să-l alunge, animalul nimic! Mai tare le ieșea-n cale (o fi suferit, sărmanul, din dragoste!). Până la urmă, oameni cu suflet bun, le-a fost milă să-l lase să-și aplice vreo tehnică mai dureroasă, ori să fie nevoit să se întoarcă-n genunchi la măgărița aia de poarcă mistreață care-i pusese oful la inimă, și, cu durere-n suflet, l-au eutanasiat cu vreo două gloanțe.
Până să mă lămuresc eu ce hal de vânători sunt dumnealor, doar ce intraseră pe ușă și am făcut cunoștință, Șeful de Trib (unchiul) a tunat, aruncând priviri fioroase: „Cine-a scris Cronica de stână?” Hm... m-am bucurat că modestele mele cronici sunt citite până și de Bagheera, dar în momentul acela aș fi preferat să nu fi fost eu cea care le-a scris. Pentru câteva clipe, am fost un mistreț în cătarea puștii. Dar unul care voia să trăiască. Prietenii mei, așteptând cu sufletul la gură să mă autodemasc, își găsiseră subit preocupări care mai de care mai intelectuale. Unii admirau pereții, alții își rodeau cu sârg unghiile proaspăt tăiate, alții făcuseră o pasiune pentru vârfurile bocancilor. Văzându-mă astfel lăsată la greu, am întors și eu capul în spate să văd care-i celebrul autor de cronică de stână, dar negăsind pe nimeni, m-am resemnat precum ciobanul mioritic. Când am emis onomatopeea, un „eeeuuu” sugrumat, pregătindu-mă să le spun că eu am ce am cu pescarii, dar despre vânători numai de bine (de bine și de mama lor!), Șeful de Trib a tunat din nou, producându-mi un alt tsunami interior: „Mi-a plăcut! Ați descris exact ce-i aici!” Am scăpat și de data asta! Ei! Să vedem dacă acum o să-i mai placă. Mai ales că le-am înflorit mai ceva ca... vânătorii. Apoi ne-a spus o poveste (adevărată) de pe vremea când Florin își construise prima sa „vilă” pe actualul teren – după expresia domnului George (vânătorul șef), „câțiva snopi de coceni acoperiți de-o folie”. În care domnia sa a avut bucuria de a dormi într-o noapte ploioasă. De-atunci a rămas îndrăgostit de-un refren: pic, pic, pic! Și de blana de oaie pe care susține c-a încălzit-o cu propriul trup (și eu știam că de obicei se petrece invers) până dimineața.
S-au vorbit mai multe. Despre generozitate, despre Nichita Stănescu, despre generozitatea lui Nichita (povestea cu moneda o voi spune altă dată). Din păcate, a doua zi fiind luni și fiecare trebuind să ne întoarcem la îndatoririle noastre, n-am putut rămâne cu simpaticii vânători până târziu în noapte. Dar ne-am promis o revedere la Stâna lui Florin din Maltezi, unde până și mistreții trag (sau unde se trage până și-n mistreți). Eu n-am vrut să privesc în portbagaj – moartea n-are nimic grandios, nimic poetic – dar bineînțeles că tot am zărit conturul mistrețului în lumina lunii care-l învăluia cu un nimb literar, amintind de mistreții lui Ștefan Bănulescu din nuvela „Mistreții erau blânzi” și – bineînțeles – de mistrețul lui Doinaș.

În jeepul cel negru, bengos și masiv,
Acolo-și aflase odihnă și loc
Mistrețul cu colți de argint, depresiv
Rănit din amor cu săgeata de foc.

Măi Lori, e Rex mișunând sub copaci!
Zicea Florinică, rânjind cu dispreț;
Dar eu răspunsei, întorcându-mă: Taaaci!
(În mână țineam un imens făcăleț)

Și luna sclipea ca un colț de mistreț...


(Publicat în Revista „Helis”, ianuarie 2012)