Timpul alerga înaintea ei fără să-l poată opri, dar nici măcar nu-și propusese asta. Demult, în viața asta sau poate într-o altă viată, avusese iluzia că timpul face jogging in jurul ei, dar acum se părea ca nu-l mai poate ajunge din urmă. Ce era mai rău nu era neputința de a opri timpul, ci lipsa voinței de a trăi acest timp. Îl lăsase să se strecoare indolent pe lânga ea, urmând invariabil o singură linie, dreaptă si plată… supărător de plată, dacă i-ar fi păsat. Dar ei nu-i mai păsa, cel mai adesea. Avea uneori momente când iși amintea de ea și se intreba “de ce?” Însă momentele deveniseră, pe cât de intense, pe atât de rare, iar intensitatea se manifesta, ca un laitmotiv, într-un șuvoi de lacrimi urlat din toti rărunchii pe obrazul vieții, până se scurgea din ea tot amarul, dar parcă și toată voința regăsită pentru o clipă în acel strigăt lăuntric de revoltă. Și printre lacrimi își regăsea puterea să creadă că o poate lua de la capăt, să conștientizeze că trebuie să redevină ea însăși, căci viața nu se impiedica de neputinta ei, ci curgea, curgea la vale fără opreliști. Nu putea decât să încerce să se bucure de cursul ei, înnotând cu vigoare în vâltoare și savurându-i fiecare strop de realitate ce-i fusese predestinată. Pentru o briza înmiresmată dintr-o zi își recăpăta tinerețea și dorința să trăiască si apoi… nimic. Uita că timpul tinereții nu se măsoară in adieri iluzorii, dar subconștientul ei – singurul care mai lupta incă - incerca diversiunea, sperând într-o trezire unică si ireversibilă. Timpul nu,dar viața ei putea fi redusă la adieri de fericire și… restul. Totul revenea apoi la acea psihotică normalitate, când se trezea dimineata, mergea ca o somnambulă prin casă și se auzea șoptind “Te iubesc! Te voi iubi toată viața mea!” Ca și cum cineva din lăuntrul ei repeta o promisiune uitată într-o frântura de timp paralel, în încercarea disperată de a-i aminti cât de prețios e propriul ei timp si de a o scoate din inerție. Făcea ochii mari - ca si cum un ceas deșteptător îi trezea nu doar gândurile - și pentru câteva momente sufletul tresărea dezmorțit, semn că sub cenușă mai era încă puțin jăratec. Întrebându-se cui îi spunea ea acele cuvinte, pe care le tot repeta cu obsesivă îndârjire aproape în fiecare dimineată, se ruga, de fapt, pentru iubire? Dar oare ea era cea care le rostea sau o altă făptura, rătăcită străin în cele mai adânci cute ale propriei ființe, se trezea uneori la viață si chema schimbarea, nemulțumită de priveliștea ce i se infățișa? Și pentru că nu găsea răspunsurile pe cât de repede și-ar fi dorit, renunța la orice gând și trăgea din nou obloanele peste ceea ce ar fi putut fi scânteia unei reveniri la viață. Când se dezmeticea îsi dădea seama că propriile buze gustaseră dulceața unor cuvinte pe care demult n-o mai regăsise in inima ei și nu pentru ca n-ar fi vrut. Nu mai avea, insă, nici puterea să caute, nici răbdarea să aștepte. Timpul ei trecuse. Poate că ar fi avut nevoie uneori de un cuvant de susținere, dar un asemenea cuvant nu mai venea de multă vreme, iar ea era prea orgolioasă ca să-l ceară. Sfârșise prin a nu-l mai aștepta, căci în mare parte din viata ei zădărnicia îi murise așteptările în prag. Cândva, demult, când inimi tinere pulsaseră viața în suflete indrăgostite, multe promisiuni aprinseseră iluzia eternitații în gânduri, dar timpul - părintele dezlegator, atoateaflător și, nu în cele din urmă, adevăratul vindecător – dovedise cât de puerile erau aceste promisiuni. Deși, la timpul lor, adevarate și spuse cu convingere, încrederea tineretii care poate muta munți si certitudinea iubirii adevarate, toate promisiunile sfarșiseră în cele din urmă, rând pe rând, erodate de un cotidian mult prea generos în fapte devoratoare de suflete. În urmă, zilele îi treceau aproape la fel: cel mai adesea cu treziri nedumerite, în simplitatea unor cuvinte care susurau un ecou de amintire într-un suflet bolnav, continuând cu un cotidian stresant, în care sufletul nu-și găsea locul, brăzdat pe alocuri cu luciditați revoltate și scurte cât strigătul unui “de ce?”, sfârșite pe seară într-un pe cât de zadarnic, pe atât de liniștitor urlet de plâns, care îneca povara durerii în valurile sărate ale neputinței. Zile obișnuite ale atâtor suflete însingurate…
N-ar fi știut să spună în ce moment al unei asemenea zile se afla acum... dar ar fi putut fi oricare dintre ele. Gândurile se jucau frenetic in mintea ei, ca fulgii de zăpadă în fața ferestrei. Departe... printre vălătuci de fum, întrezărea, îngropată în grădină sub noianul de zăpadă, inima unei magnolii. Avea să înflorească în primăvara în care ea va veni sa o vadă… Ningea la București de zile întregi, fără ca ea să simtă dorinta de-a ieși din casă, pentru a se bucura de darul din ceruri, care imacula lumea. Pământul fusese ascuns sub un strat nemaivazut de nea, care încerca, parcă, să-l protejeze de tristețe. Poate dacă s-ar fi lăsat ninsă, tristețea n-ar mai fi găsit-o nici pe ea, niciodată. Dar ea știa ca nu ăsta era leacul. Sufletul trebuia vindecat, iar leacul era viața insăși, trăită în pași de "te iubesc!", care să lase urme adânci în zăpada timpului ei… Acum insă, i se părea prea greu să mai ajungă la ea. Poate, cine știe… va mai veni o zi…
Ningea frenetic la București… ningea chiar și în Napoli… în rest… who cares?