Schimbările survenite în situația financiară au determinat-o să ia taurul de coarne și să-și mai caute un job. „Hotărât lucru, plusul valoric intrat din noul loc de muncă , va acoperi cu succes aproape toate facturile de plată, așa că, din restul încasat ne vom descurca cumva”, plănuia plină de încredere...
A cercetat ziarele , internetul, s-a interesat pe ici pe colo apelând la cunoștințele încadrate. Într-un final s-a prezentat la una din firmele de recrutare. „Lăsați C.V.-ul aici și vă vom suna noi„ a venit răspunsul prompt al celor avizați în acest sens. „Ce bine-mi pare! Ai văzut fato că nu-i chiar atât de greu? Acum nu trebuie decât să aștepți telefonul magic” își spunea ea luînd de bună , promisiunea primită. Dar timpul a trecut și respectivul telefon amuțise de tot. „Nu-i nimic! Mă voi adresa altei firme, că doar în acest oraș mai sunt”, s-a gândit rememorând beneficiile acestui demers. Zis și făcut.
Într-o altă zi s-a dus glonț la o altă instituție de recrutare. Acolo a dat peste oamenii amabili, motiv pentru care sentimentul de încredere a rodit firicele plăpânde de speranță. „Reveniți astăzi la ora h pentru un interviu global” a venit răspunsul celui răspunzător cu selecția.
Evident, cu o jumătate de oră înaintea celei stabilite, era acolo așteptând înfrigurată să vadă ce se petrece în acel „interviu global”.
După o oră de așteptare a venit „recrutatorul” care a prezentat pe scurt obiectul de activitate al firmei angajatoare, supunând totodată fiecare persoană doritoare de a ocupa râvnitul loc de muncă, la un test pentru stabilirea dexterității. Nu mare lucru... reasambalrea unei mașinuțe din piese lego foarte mărunte. Apoi a început interviul „ global” care era de fapt individual și a durat preț de vreo cinci minute .
Dincolo de informațiile oferite în CV au urmat un șir supărător de întrebări destinate a face un așa spus „profil psihologic” al potențialului recrutat. „Unde ați lucrat în perioada de... ? Dar în perioada de...? De ce ați plecat , sau în ce condiții ați întrerupt lucrul acolo? Dar de la firma X de ce ați plecat? „
O grămadă de chestionări tâmpite puse unei persoane ce voia doar un simplu post de lucrător la bandă. „Hmmm ... Ãștia te iscodesc de parcă te-ar propulsa direct la conducerea instituției „ și-a spus oarecum iritată de prea multa atenție acordată trecutului ei și al celorlalți. „Treacă de la mine! Spune-le fato ce vor să audă și probabil cărțile sunt aruncate” și-a continuat ea raționamentul.
A trecut cu bine de preselecția firmei de recrutare.
A doua zi de dimineață se susținea interviul la firma angajatoare. Normal că nu putea lipsi. Îmbrăcată nici prea elegant pentru a nu stârni privirile invidioase ale celor angajate, dar nici prea modest pentru a nu se simți umilită aștepta cu sufletul la gură apariția autobuzului ce avea să o ducă la destinație. „Ce bine că mă voi angaja! Dincolo salariul ce-l voi câștiga , voi avea zilnic ocazia să-mi poposesc privirea peste toate aceste minunate schimbări ale naturii... Uite fat-o! Acum pământul și-a îmbrăcat mantaua de iarnă! E scorțoasă rău din cauza gerului. Dar prin geamul casei nu ai fi simțit asta nu?”
Meditând ea așa nici nu și-a dat seama când a trecut sfertul de oră destinat pentru așteptarea mijlocului de transport. Autobuzul venea greoi parcă înghițind nămeții din față. S-a urcat mulțumită că nu l-a pierdut și așezându-se în față s-a lăsat pradă admirației traseului necunoscut pe care îl străbătea. Numai capătul de linie , în curtea unui mare magazin , a scos-o din reverie.
Întreprinderea potențial angajatoare se lăfăia în abul imaculat ca o plăcintă garnisită cu frișcă. Chiar îi veni să râdă constatând asta. „Ce faci femeie? Te lași pradă imaginației ? Vezi că tinzi să pari neserioasă, ori aici numai așa ceva nu se caută” îi striga vocea interioară aducând-o cu picioarele pe pământ.
Adoptând o mină sobră se postă și ea alăturându-se grămezii de tineret în așteptare. După vreo oră au fost invitați la căldurică într-o sală de ședințe. După o altă oră de indecizie , în care gloata a fost mutată într-o sală de mese, a început periplul pe aleile secției de producție. Nu era mare lucru de văzut. Diverse operații executate după cum cereau fazele respectivă.
„Că sunt simple operațiunile constat și eu, dar mă întreb, oare în acest mediu tineresc unde nu văd nici măcar vreun reprezntant al generației mele... ce șanse aș avea?„ Se întreba femeia simțind că speranța i se destramă. „Oricum, dacă tot sunt aici... să vedem!” s-a încurajat ambiționându-se a rămâne.
Au urmat minute lungi și monotone de așteptare aceluiași tip de interviu făcut de data asta de angajator. Aceleași întrebări iscoditoare izvorau din gura responsabilei ca într-un laitmotiv supărător. „O să vă sunăm noi !” răsuna la despărțire vocea seacă a acesteia, care se voia drăguță.
„Bine că s-a terminat” și-a spus femeia văzându-se eliberată de stresul interogatoriului. „Acum voi lua din nou autobuzul și sper că într-o jumătate de oră sunt acasă” se bucura, simțid tot mai acut stomacul care-și cerea dreptul. „Dar... habar n-am unde e stația? Nu-i nimic! Voi merge din nou în curtea marelui magazin ... Dacă acolo e ultima oprire, cu certitudine că și prima în sens invers e tot acolo.”
Gerul se răsfăța obraznic pe fețele puținilor clienți ce preocupați își cărau mărfurile la mașinile parcate în prejmă. În joaca lui se înfrățise cu vântul care spulberând pe alocuri zăpada forma fuioare albe fantasmagorice. Totul părea un peisaj de poveste ce parcă prevestea venirea unui căpcăun ncunoscut.
Femeia, ca un pion uitat lângă tabla de șah aștepta venirea salvatorului autobuz. Se plimba încet încoace și-ncolo scrutând zările după râvnitul transport. „Negreșit va veni. Nu e posibil să circule doar așa din când în când... În fond cât timp a trecut? O jumătate de oră? Ba nu! Aproape o oră... Posibil să fi rămas înzăpezit undeva... Sigur o să-l văd apărând...!” se imbărbăta ea tropăind din picioare pentru a elimina puzderia de ace care începuseră a o înțepa.
La un moment dat a văzut un personaj care împingea un șir de cărucioare la locul special destinat. „Cu siguranță este un angajat... Ce-ar fi dacă l-aș întreba...? Poate, nicio stație nu este aici iar eu aștept ca nătânga.
-Mă scuzați aș dori o informație... rosti femeia suficient de tare pentru a fi auzită.
-Ia nu mă aburi! Ce mă aburești? Ia lasă-mă cu abureala!
La o astfel de reacție, a rămas stupefiată. „Săracu’ e dus cu pluta, dar câștigă și el un ban cinstit adunând cărucioarele” își spuse petrecându-l cu privirea ...
Mare i-a fost mirarea observând că de fapt era vorba despre un client care odată ajuns în dreptul mașinii proprii unde era așteptat de consoartă , a început să-și aranjeze marfa în autovehicol.
„Deci așa stau lucrurile? Înălțimea statutului tău de patron nu-ți permite să fi măcar politicos? Ia să vedem... și nevastă-ta tot în aceleași ape se scaldă?” și-a propus femeia într-o ultimă încercare.
-Aveți idee ... mai există vreun mijloc de transport în comun spre oraș?
-Dar ce-s eu birou de informații ?! Mergi în magazin și de acolo o să afli!
-Mii de mulțumiri și scuze pentru deranj...! A reușit femeia să rostească suficient de clar în timp ce se îndrepta spre locul indicat.
„Asta mi-a trecut și mie prin gând... Dar dacă în timp ce sunt în magazin vine și pleacă autobuzul? Atunci ce fac? Străbat cei câțiva kilometri pe jos...? Tocmai pe o vreme ca asta?! Și totuși nu văd altă alternativă... Fie ce-o fi !”
-Până la ora h nu mai există alt autobuz, a venit prompt răspunsul celei de la recepția magazinului.
„Ehei... dacă știam nu eram deja acasă? Deci pune-ți fato voința la bătaie și la drum! De ce să mai aștepți două ore? Apoi, nu voiai tu să te angajezi? Crezi că totul decurge lin ca apa?”
„Doamne ce greu e de parcurs marginea șoselei... greu și periculos. Mai ales când trece câte un tir, ai senzația unei lovituri de curent care dorește să te arunce taman sub roțile bolidului...
Hmmm... zăpada scârțâie sub pașii mei... Oare dacă aș merge pe vârfuri ar mai face-o? Aaa nu...! Risc să alunec. Ce minte dom’le la mine... Parcă aș fi un copil. Dar ce e ți-e și cu oamenii ăștia... Pesemne că cineva l-a aburit rău de tot pe ăla... Sau m-a confundat cu vreo pițiponcă de pe traseu... E de rău, sau de bine?! Fugi de-aici! La vârsta pe care o ai mai cutezi să gândești așa ceva?! Eu nu, dar cine știe ce a gândit el... Dar nci nevastă-sa nu-i departe. A tunat și-au adunat. Se merită unul pe altul. Oups! Era să cad! Vezi fato dacă-ți zdruncini mintea cu cineva care nu merită nici măcar o privire? Fii atentă la drum! Mai ai un pic... Vezi? Acolo în zare este o altă linie de autobuz... Ok! Am să-mi număr pașii! Unu.. doi... Și mașinile astea care trec în viteză... N-ar orpri una să mă ia... Dar aș avea curajul să urc? O sută cinci... o sută șase.... Oare au fost mulțumiți de mine acolo la interviu? Dacă da, cu sigurață că mă vor suna... Dar dacă nu vor suna? Atunci o iau iar de la început? Ce bine ar fi fost dacă nu intervenea această schimbare... Două sute... două sute unu... Simt cum frigul pătrunde prin hanoracul căptușit cu puf... Bine măcar că mi-am pus trei perechi de șosete... Dar totuși simt junghiuri în coloană. Acasă o să-mi pun pătura electrică... Numai după ce pregătesc mâncarea. Oooo... Dar cumpărăturile?! Evident le voi face, din preajmă. Mai e un pic... „
Ridicând privirea femeia văzu un sens giratoriu ce șerpuia exact în fața sa. Autobuzul nepăsător trecu pe lângă ea urmându-și traseul prestabilit înspre stație. „Am să-l prind și dacă-mi dau suflul” își spuse, luând-o la sănătoasa pe marginea drumului. Amintirea concursurilor de atletism suținute cândva o însoțeau dându-i puteri nesperate. Cu inima gata să-i spargă pieptul a urcat, așezându-se pe scaunul din față după cum îi era obiceiul.
-Nu trebuia să alergați așa... Am făcut semn că vă voi aștepta! auzi vocea blândă și binevoitoare a șoferului.
-Ce bine că mai există și oameni de treabă! Vă mulțumesc din suflet, spuse aceasta simțind cum toată amărăciunea adunată pe drum s-a risipit ca prin farmec.

Din ciclul: „Povestiri de tot felul”