Nu înțelegea și pace, cum de ajunsese el, om de ispravă, într-o situație mai mult decât umilitoare, de persoană fără rost și fără adăpost! Numai o cruntă și inexplicabilă răzbunare a sorții putea justifica schimbarea radicală a vieții, de la condiția de om la treaba lui, la condiția de om care mănâncă pe unde apucă și doarme prin parcuri sau pe sub poduri. Blestema ziua în care, încrezător în oameni, până la naivitate, girase cu apartamentul său de două camere o bună cunoștință cu reputație de om de afaceri bine împiciorogat.

- În Vrancea, mă întrerupe amicul Nimeni, ușor nevrozat de albul nesfârșit de afară, peste o mie de oameni zac încă izolați, din cauza ninsorilor și viscolului din ultima vreme. Unii povestesc că, din cauza nămeților, au stat izolați, în case, zile în șir. Bătrâni și bolnavi, mulți dintre aceștia nu au putut să pună mîna pe lopată și să-și deschidă drum prin zăpadă.

Proaspătul premier s-a declarat tare nemulțumit că unii preferă să stea în casă, pe scăunel, lângă sobă, cu cana de vin fiert în mână, opinând într-ale politicii, prin înjurături birjerești, în vreme ce militarii participă în cel mai eroic mod, la acțiunile de deszăpezire.
„Cu primarii e o problemă, și nu mă feresc s-o spun public. Este inadmisibil să ajungi pe străzile unei localități în România și să-i vezi pe militari desfundând drumurile, în timp ce beneficiarii direcți, care sunt și concetățenii noștri, stau în casă la căldură", a răbufnit primul-ministru... Și am văzut, cu toții, aceasta se întâmplă și la inundații, și la nămeți... Nu se poate așa ceva, nu putem plăti lenea la nesfârșit, a comentat „cârlanul-șef”. În astfel de situații, a adăugat acesta, nu ne văicărim, nu cântăm prohodul la posturile de televiziune, nu vorbim de Apocalipsă. Haideți la muncă!"...

- Uite ce spun alții, comentează Nimeni, răsfoind vraful de ziare de pe biroul său...

"Am trăit cu ce am avut, dar suntem rupți de lume, nu mai avem curent, nu mai putem vorbi cu copiii, telefonul fix nu merge, mobilul nu mai are baterie, stau și mă gândesc cu groază ce va urma”, zice unul din bătrâni.

„O vecină de optzeci și cinci de ani este blocată în casă de o săptămână, povestește un bărbat în putere. Dada Anica nu are pe nimeni. Nu are lumină, iar casa îi este înconjurată de nămeți care ajung până la streașină. Mi-am făcut milă de ea și i-am deszăpezit geamul de la o cameră. Din când în când, vecinii vin, o strigă la geam și îi dau cele trebuincioase. Dacă nu răspunde, ei intră pe acolo, pe geam, să vadă dacă dada mai este în viață”.

"Am intrat la porc și ziceai că este turbat de foame, dacă nu îi dau bătaie, e în stare să mă muște. Abia mai stă acolo, pentru că, din cauza greutății zăpezii, acoperișul s-a prăbușit. Calul și vacile sunt dincolo, noroc cu copiii ăștia mici că i-am pus să le ducă ceva mâncare, că eu nu încap pe gaura aia pe care am făcut-o. Singurele pe care am reușit să le salvez sunt păsările, pe care tot ăștia mici le-au scos și le-au dus la un vecin care stă mai în mijlocul satului și pe care zăpada nu l-a acoperit ca pe mine", se plânge nea Traian.

... De când gerul lovise năprasnic țara, omul străzii, plecat pe șaizeci de ani, își petrecuse ultimele nopți pe o bancă în parc, la minus douăzeci de grade, într-un iglu improvizat din cartoane și saci de plastic și încălzit doar de trupul camaradului său, un câine maidanez cu care își împărțea viața. Însă nu avea a se plânge, era încă bine, doar degerăturile de la mâini și de la picioare îl chinuiau, iar în noaptea asta, până la moartea prin îngheț, pe care începuse a și-o dori ca pe un vis grandios, nu mai era decât un pas. În adidași și cu câteva zdrențe pe el, se chirci și mai tare, în timp ce, la piept, își strângea singura ființă cu suflet mai omenos - câinele.

- Știrile din teritoriu sunt tot mai alarmante, comentează, mai departe, Nimeni. Uite ce scrie aici! Tanti Aneta, de optzeci și patru de ani, spune că nu a mai văzut, în viața ei, atâta zăpadă. Femeia povestește că a stat blocată în casă patru sau cinci zile, nici nu-și mai amintește bine. Când a reușit să iasă din casa parcă înghițită de zăpadă, bătrâna spune că nu a putut ajunge nici măcar până la magazia cu lemne. Singura soluție pentru ca ea să poată răzbate prin zăpadă a fost să plătească, din toată sărăcia ei, pe cineva care să-i curețe cât de cât curtea în care sunt, încă, tone de zăpadă.
"Am ieșit din casă pe din dos, pe sub șopron, vai de noi. N-avem de nici unele, foarte greu ne-am descurcat, eu și omul meu nu ne-am putut duce după apă, vai de viața noastră", spune tanti Aneta.

"Ne-a acoperit zăpada, zice răstit nea Dumitru, ca unul care nu auzea prea bine, mulțumesc Domnului că am reușit să ies, m-a ajutat preotul de aici cu câțiva tineri să ies, să ajung la șopronul cu lemne. De o săptămână suntem sub zăpadă, nu mai avem pâine, apă mai avem pe fundul unei găleți. Pentru spălat am folosit zăpada pe care am topit-o, dar de băut nu se poate, zici că este blestemată zăpada asta. Când o topești, apa se face neagră, e plină de pământ cum a fost adusă din câmp. Am șaptezeci și opt de ani, dar de când sunt nu am văzut așa ceva. A fost și în cincizeci și patru zăpadă mare, dar nu ca acum"...

"Uitați-vă la mâinile mele, am palmele bătătorite de muncă, am șaizeci de hectare de teren, nu aștept nimic degeaba, m-am rugat de primar cu milioanele în mână, i-am zis că-i dau bani pentru motorină, nu a vrut să trimită utilajele și în capătul ăsta de sat. Pe noi ne lasă să murim aici. Am ajuns într-o situație de nedescris”, povestește o altă bătrână.

...Orice om este povestea sa trăită. Multe povești ne umezesc ochii, dar când auzi că un om a dormit câteva nopți pe o bancă, în parc, la temperaturi polare, fără ca nimeni să vadă, fără ca nimănui să-i pese și că numai un câine i-a stat alături, te apucă fiorii groazei, rostește AltCineva. Este strigător la cer, cum de am devenit atât de indiferenți, atât de răi!

- Măi să fie! exclamă Nimeni, neîncrezător în știrea oficială a zilei. Dacă e să ne luăm după Ministerul Sănătății, până acum s-au înregistrat șaptezeci și cinci de decese, din cauza hipotermiei. Ia uite ce zice un domn senator, cu câtă răutate!, în emisiunea „Deschide bine ochii”, de la teve! Ha, ha! Cică, din optzeci de oameni sau șaizeci și patru, câți au murit, unul singur a murit în mașină, înzăpezit pe bune, restul au băut și au adormit acolo”...

...Când a fost descoperit, deși era conștient, omul străzii nu mai putea să vorbească și abia se mișca. Simțea cum îl cuprinde o moleșeală plăcută. Știa că nu trebuia să adoarmă, dar se simțea prea bine ca să se opună. Nu-i mai era deloc frig, tremuratul îi dispăruse ca prin farmec. Și, mai minunat, se vedea pe coasta salbatică a Atlanticului, așa cum își amintea dintr-un film, acolo unde nisipul este atât de fin și atât de adânc încât îți cântă sub tălpi și unde copiii se bălăcesc gălăgioși în apa albastru-verzui. Se vedea întins pe un prosop, la soare, pe plaja înconjurată de stânci uriașe și pe care numai coborând, ca alpiniștii, se ajungea la ea...

...În parcul pustiu, de sub igluul improvizat, polițiștii locali l-au cules pe omul străzii și i-au acordat primul ajutor, așa cum știau ei, doar cu brațele și cu sufletul lor, după care au apelat la Serviciul de Ambulanță.

- Pe Dorina, citește Nimeni, ninsorile și viscolul au prins-o fără bărbat acasă, cu cei patru copii. Femeia spune că ajunsese în pragul disperării când a văzut că nu mai are ce pune pe masă micuților.
"A fost foarte mare zăpada, de-abia am ieșit să tai un lemn să încălzesc patru copii. Cel mai mic are șapte luni, omul nu mi-e acasă, copiii sunt bolnavi cobză, n-am bani de tratament, de mâncare, foarte greu m-am descurcat. Nu am avut pâine și nici făină ori mălai. Am cerut la o vecină și am făcut niște turte. Am stat închiși în casă vreo cinci zile", povestește femeia. „Am tăiat cotineața păsărilor, că n-aveam lemne să fac cald în casă", mai spune aceasta.

Oamenii încă mai așteaptă să vină cineva să îi ajute. Până atunci încearcă să supraviețuiască.

"Pe primar nu-l interesează problema zăpezii, se văicărește o femeie de vârsta a treia. Tremurăm precum câinii în cuști. Soțul, care are oasele mâncate de reumatism, a dat zăpada din curte atât cât a putut. Acum a căzut la pat și a trebuit să plătesc oameni la deszăpezit din pensia amărâtă pe care o avem. Nu am nimic cu primarul, dar să vină și el să vadă ce-i cu noi. Nici măcar de pe străzi nu a curățat zăpada. Noi îi votăm, dar de noi se mai interesează cineva? Nimeni! Doar preotul, pe care primarul, ranchiunos, vrea să-l dea afară din biserică, mai face câte ceva”, a încheiat femeia cu năduf.

... Polițiștii locali l-au trezit la timp din fatala visare. Cu ochii mari, de om speriat de moarte, omul străzii le-a cerut acestora ca haina lui să fie lăsată pe banca unde fusese găsit. „Să-i țină de cald prietenului meu, câinele, frate de suferință de amar de ani”...

Dar fiecare poveste cu sfârșitul ei. Și cred că toată lumea e curioasă să afle cum s-a terminat această poveste. Sincer să fiu, nici eu nu știu. Mi-aș dori, însă, ca omul străzii să se afle în siguranță, la unul din centrele de asistență socială, unde să primească tratament și hrană, chiar dacă nu poate sta acolo la nesfârșit. Câinele, pentru care omul și-a dat haina de pe el, aș vrea să cred că, la rândul său, a fost recuperat de polițiștii locali și dus la un adăpost canin. Numai bătrânii înzăpeziți și chiar copiii, victime ale nepăsării, sunt sigur că încă mai speră să-i ajute cineva, rude sau autorități, ca să nu moară înghețați în case...