agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-02-29 | |
Motto: “Aspectele cele mai importante ale lucrurilor
ne sunt ascunse din cauza simplității și familiarității lor.” (WITTGENSTEIN) Când începi să pierzi în negura amneziei trăiri personale, amintiri dragi, însuși sentimentul cald al iubirii, când memoria se pierde în penumbra incoerenței, viața nu mai e Viață, iar tu nu-ți mai aparții cu adevărat, sentimentele nu mai sunt ale tale, și tot trecutul îți e ”furat”. Însă, dacă ai conștientiza asta, n-ai mai putea dormi nopți în șir iar ființa ta s-ar zvârcoli dramatic în remușcări și încordări, întemnițată în propriul sine și nedreptățită. Deinzer își oglindea chipul, privind cu temeri, în undele înghețate ale oglinzii ce-și torcea firele șerpuite din caierul unui altfel de timp, întrebându-se dacă într-adevăr își aparținea, dacă era chiar el și, deși știa că nu putea fi altcineva, începu să se strâmbe la propria imagine. Scoase limba ”numai pentru a avea certitudinea” că se recunoaște, studiindu-și atent grimasele în reflexia de gheață, până când rosti cu glas puternic, doar pentru a se asigura: ”eu sunt!, vezi și tu asta?!”. Cineva își întorsese privirea de la sine. Recunoașterea asta nu reușea întotdeauna ”dintr-o privire”, ca în trecut, ci se baza pe mici detalii, cum ar fi conturul părului și al bărbii lungi, fața tristă și alungită, slabă și îmbătrânită, în concordanță cu cei 61 de ani împliniți. Însă el nu se vedea deloc așa. Georg Deinzer, nu era un bărbat urât, chiar și pentru anii pe care-i avea, cu părul alb, cu ochii mici și deformați, închiși la culoare, însă spălăciți și acoperiți de pliurile nenumărate ale pielii căzute, el se vedea pe sine tânăr… Avea acel aer prietenos și copilăresc, părea destul de trist atunci când nu avea cu cine să vorbească, fiind sătul de singurătatea ce-l încerca greu și de nedumeririle celor din jurul său, care nu-l credeau. Era mereu gata să vorbească oricui l-ar fi ascultat despre viața lui ”trecută” ce părea să se oprească la un anumit moment. Credea că astfel convinge de realitatea timpului său prezent. Reamintindu-și, trăia ”viața”, și Georg Deinzer părea entuziasmat doar astfel, povestind. Ciudat e că în exprimarea lui niciodată nu folosea timpul trecut, ci doar prezentul, și nu acel prezent fictiv al relatării unor fapte întâmplate cândva în trecut și povestite în prezent, ci exact timpul trăit ca prezent continuu al clipei de față. La el trecutul era deja prezent, iar prezentul lipsea. - În ce an suntem, Geo? l-am întrebat, ascunzându-mi curiozitatea, pentru a avea certitudinea că nu mă înșel în ceea ce bănuiam eu. - Cum așa, în ce an suntem? în ‘jnouă, prietenă dragă!, pot să-ți zic așa? De ce mă întrebi asta? Mi-ai întrerupt șirul gândurilor, și era important să... Ratase prezentul cu 42 de ani, trăind în trecut! Continuă râzând: - Degeaba, nici tu nu poți întelege partiturile muzicale ale sufletului meu, țesut armonic din gânduri (...), compus din alterații pentru diferitele tonalități ale sentimentelor (...); game, pe care eu le trăiesc diferit, prin care lumina își revarsă sunetele enarmonice, rezonând natural... Înțelegi tu asta?, continuă astfel să mi se adreseze Georg, brusc schimbând tonul. - Cum să nu te revolte Cel de Sus, care-și permite să-ți dezlege trecutul ancorat la malul percepției de realitatea propriului timp?! Și cu ce drept să mai intervină și alții, ca El și ca tine, în reflexia ta?! Cum să nu le pari lor neputincios în revolta ta până la demență, confuz în actele tale, disperat și dezorientat, până dincolo de mărginirile acestui trup?! Să fii furat pe față, să conștientizezi asta și să renunți la a mai fi Om, (…) la menirea ta primordială, consimțind tacit la propria-ți destrămare, și asta doar ca să fii așa cum te vor alții?! Amușinând, pe ici, pe colo, poți reconstitui din amintiri regresul ființei, transcriindu-i nimicnicia sub umbra timpului ars. Mie până și acest drept îmi e furat acum! Știi tu cum e? Dădui din cap, în semn că nu știu. - Calm, blând, sălbatic însângerat de viață, cu voluptate și cu îndrăzneală mișelească, te pierzi în suprafețe peste suprafețe, devenind ca din întâmplare înălțimea propriilor căderi, în avalanșă… Atunci mi s-a cerut să-mi încredințez sufletul. Eu, brută vulgară, am consimțit tacit la propria destrămare, transformându-mă într-o stâncă a erorilor, asemenea unui ucigaș de iluzii ce-și afundă pașii în mâlul poleit al Rubiconului, sfârșind cu dorința de regăsire. Mi s-a întâmplat să-mi pipăi conștiința, mi-am simțit propria suflare (adiere subtilă!), mi-am gustat înfrângerea, țintuindu-mi sufletul la zenith, în zădărnicie, în nenumărate rânduri, micșorându-i clipele. Până când nimic n-a mai fost… Acum știi cum e asta? - Da, îi răspunsei, susținându-i privirea, oricui i se poate întâmpla în viață să simtă plumbul dens, îmbinat agresiv cu inflamabilul sulf, cernut pe deasupra cu un praf amar de sare înțeleaptă și cu mercur volatil evaziv. Asta e personalitatea, descrisă de Hillman, și eu asta cred. Zâmbi forțat. Ca și când n-ar fi auzit nimic din cele spuse de mine, Deinzer își reluă impasibil șirul vorbelor dezlânate. - Știi, m-am analizat: nu toate gândurile mele sunt clare de la început până la sfârșit, și niciodată nu rămân în aceeași tonalitate rațională; se întâmplă ca tonalitatea de început să fie părăsită, pe parcurs, pentru a trece într-alta nouă. Astfel eu trăiesc o altă viață care pare a fi a mea, deși nu e a mea. Oare cum e posibil ca și ceilalți să-mi confirme asta? Pentru ca să înțelegi mai bine, să crezi că se poate realiza o modulație de confort sufletesc, privește-mă pe mine, apoi reflexia mea în oglindă, căci eu am încredere în tine, tu nu mă poți minți, și privirea celuilalt nu minte! E posibil totuși ca privirea să-mi joace feste mie, ori ca memoria să scapete cu expresivitate, însă ție nu ți se poate întâmpla asta! Să-ți povestesc despre o întâmplare ciudată și despre rolul acesteia în transformarea mea... Acum 6 ani - să tot fi avut vreo 13 ani pe atunci -, împreună cu fratele meu, mai mic decât mine cu 3 ani, am plecat de acasă, am pornit prin pădure și ne-am rătăcit. Atunci s-a petrecut ceva rău de tot. La un moment dat, am ajuns într-un loc; se făcea că, oricât de mult am fi înaintat, noi ne învârteam și reveneam mereu în același punct. Eram disperați și plângeam amândoi. Am adormit în cele din urmă, epuizați și lihniți de foame. Părea că trecuse o veșnicie. Când m-am trezit, n-am putut pricepe de ce fratele meu arăta atât de bătrân, deși era mai mic decât mine... Fusese copil, iar acum era un bătrân al cărui chip mă înspăimânta. Îl recunoșteam totuși ca fiind el, trăsăturile erau ale lui, însă ceva era schimbat. Am simțit atunci că există întâlniri adevărate cu trecutul sau cu viitorul din noi, și cred că aceasta a fost prima întâlnire a mea cu ”viitorul”, având acces la o stare transdimensională, fără o continuitate firească în istoria prezentului meu de atunci și de acum, și fără să am vreo explicație coerentă. Mi-am zis: „cred că de foame văd astfel, când mă voi trezi cu adevărat, voi vedea că totul n-a fost decât vis, sau închipuire bizară”. Când m-am trezit cu adevărat, așa cum credeam eu, nu mai era nimeni lângă mine, și locul era diferit. Cine știe cât timp s-a scurs, și eu n-am conștientizat trecerea acestuia..?! Și cine știe ce se întâmplase?! Mie îmi păru atunci că timpul se oprise în loc. Însă eram singur, exact ca acum, când nu mă uit în oglindă. Am privit de jur împrejur. Mă aflam într-o încăpere, într-un turn, un fel de far… Cum mi-am dat seama…? M-am ridicat și m-am îndreptat spre singura fereastră înspre care ochii mei se fixaseră. Am privit în jos, și mare mi-a fost mirarea când m-am aflat la acea înălțime năucitoare și, de jur împrejurul turnului, ale cărui ziduri erau rotunde, la rându-i, apa Dunării învolburate privea în mine. M-am repezit să cobor treptele, să evadez, însă m-am împiedicat și am căzut, iar acea prăbușire ”în șurub” mă aruncă direct în hăul apelor care invadaseră turnul pe dinăuntru. Mă ”trezii” cu muțenia blândă al celui care se îneacă pasiv, conștient, fără să facă ceva pentru a se salva. Știam că nu știu să înot și nu făceam nimic pentru mine. Simții cum o mână mă înhață, trăgându-mă la suprafață. Mă înălțam din ce în ce mai sus… Nu știam însă a cui era mâna, dar părea să fie fratele meu, căci pe el îl căutam(…). Însă abia acum m-am trezit cu adevărat, și tot nu înțeleg de ce trăiesc acele imagini ce se manifestă atât de real și sunt atât de prezente în spiritul meu, ca o punere în scenă a trecutului în prezent. Păru că tocmai își terminase discursul. Îl privii uimită și tăcută, gândind că e o formă clară de retrăire dramatică a unui moment din trecut, de la o anumită vârstă, recapitulare emotivă în stare de veghe, și destăinuire care scotea la iveală o pierdere a autorității eului. Dar, la vârsta lui, ce pretenții să mai ai?! Uneori, în astfel de cazuri, accentul se mută de pe timpul trecut pe timpul slab al superficialității de adâncime al prezentului trăit drept “inconștient personal” și se realizează astfel o sincopă de nesiguranță lăuntrică a conștientului. Continuă, cuprins de o agitație vizibilă. - Nu mă crezi nici tu că eu am vârsta pe care o am și că eu sunt eu, nu? Mă privi revoltat, dând în vileag adevăratul motiv al slăbiciunii sale. Am să-ți mai zic ceva: îți vine să crezi?, mi s-a zis că nu am nicio amintire a prezentului! Cum aș putea eu să gândesc prezentul drept amintire, dacă toate trăirile mele sunt altundeva, suspendate?! Într-adevăr, nu-mi amintesc ce am făcut adineaori sau cum de sunt acum aici, nici măcar nu știu cine ești tu, însă de tot ceea ce ți-am povestit îmi amintesc mereu! Nu pot fi însă sigur în privința ta, dacă te-am mai văzut vreodată, dacă cândva ne-am cunoscut și altfel, sau, mai rău, dacă tu nu ești anima mea, propria imagine interioară a feminității pe care bărbatul din mine o deține. Nu-mi amintesc cine ești tu si nici cine sunt eu, deși am ”impresia de familiaritate”. Nu cumva tu ești, asemenea fratelui, călăuză a sufletului meu? Sau ești doar umbră separată de mine?! - Fii sigur că nu!, i-am răspuns, uimită de tot ceea ce auzisem. La el, trecutul era trăit drept prezent, așa cum bine am intuit. Era „coerent” doar pentru acel moment, părând a fi prins în capsula timpului, însă în rest îi erau amputate personalitatea și conștiința, simțind el însuși transformarea „ca-n oglindă”. Relațiile dintre conținuturile psihice și eul lui nu erau percepute în stare activă, el fiind de fapt inconștient pentru timpul trăit ca prezent. Nici măcar nu-și dădea seama și nu putea înțelege. Dacă un om poate pierde un organ, un picior sau o mână, știe că a pierdut acel ceva al său, însă când se pierde pe sine nu poate ști, căci nu mai este în propriul sine pentru a se adapta la realitate, neconștientizând asta. - Am realizat până acum un contratimp al suferinței profunde prin propriile trăiri, deși nimeni nu mă crede! Prin modul gândirii, văd în această oglindă un bărbat tânăr, însă toți ceilalți mă asigură că eu sunt cel care nu „văd” bine. Cum vine asta? Eu, Georg Deinzer, sunt bătrân? Uite, privește la mine și aici, în oglindă! Eu nu sunt eu? Distanța dintre mine și cel din oglindă va fi întotdeauna de-o stupiditate premeditată în trei cvinte. Ãsta sunt eu, cel ce simt! Amnezia ștersese cu buretele amintirile multor zeci de ani, păstrând doar un anumit interval, care revenea insistent și brutal în viața lui Deinzer, exact timpul scurs până la aproximativ ‘jnouă, unde se oprise. Foarte rar își mai amintea ceva de dincolo de momentul acesta, însă trăirile erau dislocate în timp. L-am întrerupt. - Tu chiar ai un frate?, l-am întrebat. Să fi fost vorba oare de un alter ego sau de o relaționare ciudată descrisă ca un fel de frater mystica?! - Toți ceilalți zic că nu am, el nu mai există, fiindcă a murit la naștere, cu 3 ani înainte de a mă naște eu! Însă știu că fratele meu e prezent tot timpul lângă mine, la fel ca o entitate venită de dincolo, și-mi amintesc că tot timpul a fost prezent lângă mine… Asta am simțit, chiar dacă de atunci, din pădure, noi ne-am pierdut unul de celălalt. Doar o clipă ațipisem când și-a întors privirea de la mine… Uimită, îl întrebai: - Câți ani ai, Geo? Nesigur, a ezitat un moment, ca și cum ar fi trebuit să calculeze scăzând anul nașterii, și-mi răspunse vesel: - Am nouăsprezece ani, abia împliniți, mai ieri! Și suntem în februarie… Îți dai seama de acest 19, cifră magică a anilor mei? Abia acum urc treptele stelelor neplămădite. Așa am ajuns în turnul meu... Ochii aripilor și-au adăpat dorul cunoașterii, clipind în căușul palmelor, pentru a tăcea dumnezeiește rațiunea. Însă conștiința mea strălucește de praf acum. Își doarme somnul de taină. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate