Gara,gara sigur mă iubește,ignorându-mi prezența,cu o detașare de veche curtezană care din obișnuință,își lasă ușile deschise tuturor,dar se dezvăluie total nu mai celor care o iubesc și nu o privesc ca pe o plăcere tranzitorie.Așteptând un tren,ca toți rătăciții vieții,gara te simte îți citește dorințele,visele ca pe niște poezii scrise într-un oracol vechi din liceu,scrise prin timp când inocența încă mai strălucea și mai avea puterea de a nu minți,curată,amestecată cu plăcerea doar de a fi și nimic mai mult.Cât de fals ne mai regăsim în copii de odinioară,întrebându-ne uimiți cine a scris acele simțiri,șchioape și imaculate,nu le poți contesta pe deplin,nu le poți renega total,doar să le închizi iar coperțile printr-un gest care seamănă cu un urlet.Þipătul disperării,te atinge prin cruzimea lui în suflet,acolo unde el se transformă în muzica care ne caracterizează într-un fel pe fiecare,pe care o poți scrie și surd,ea fiind în tine,rezonând pragmatic,împotriva destinului tău și te rezumă ca întreg,printr-o singură gamă prinsă de câteva note rupte poate din divinul care cântă prin ansamblul,liturghia ființei umane.Așteptarea nu mă doare,eu care nu sper în nimic,nu pentru că am fost dezamăgit,dacă amăgirea este un șarpe care ne roade interior,dezamăgirea este o pasăre rară și fără o vină directă asupra noastră,ea doar ne atinge în zborul ei dement,din extremă în extremă.Așa sunt,așa m-am născut ca o ultimă notă în marea simfonie a vieții,peste fiecare vis al meu cade cortina,dirijorul părăsește scena,publicul mai aplaudă sfârșitul odei din care și el a făcut parte,ca auditoriu,recunoscându-se in diferitele game,în mulțimea de note,în fiecare țipăt de vioară poate,care închide o partitură.A,aștepta pentru mine este vital,orice tren aș alege,eu rămân aceeași notă de final,același dezastru născut din somnul zeilor,căderea Olimpului,un Prometeu înlănțuit pe muntele Elbrus,sfâșiat de vultur,privind la oameni care acum au puterea să aleagă ce note sunt și ce foc lăuntric îi va arde.Elbrus sa prăbușit și el,doar relele Pandorei mai zboară prin lume,trenul lor este condus de Epimeteu,titanul surd,care nu a ascultat de nimic cu inima lovită de săgeata lui Cupidon,căzut în vraja Pandorei incapabil să mai rezoneze la întreg,a deschis cutia cu blesteme,dacă fratele lui ne dăduse focul,Epitemeu ne dat mult mai multe,el a fost mai darnic prin inconștiența lui,minciuna,ura,mânia,invidia,necazul,foamea și setea,durerea,suferința și moartea au căzut pe pământ ca o ploaie,ceva spăla omenirea de toate păcatele viitoare.Epitemeu,a distrus involuntar Olimpul,nu focul era problema,relele puse chiar de Zeus în cutia Pandorei,ele ne-au făcut egale zeilor,ne-au dat și puterea de a lupta cu arme egale,în cutie a rămas închisă doar speranța,pe ea o mai așteptăm să cadă prin ploaie,fără speranță,așteptarea este un chin,fără albastru speranței pictura nu ar fi întreagă,iar orice cântec nu ar mai avea un final suprem așa ca lumina soarelui în apus.Aștept in gară,aștept speranța,ea este cea mai iubită captivă a timpului,orice așteptare se bazează furibund pe ea,speranța moare ultima,se spune dezinvolt și parcă cu bucurie,la fel ca descoperirea focului,dar speranța nici nu sa născut,ea nu poată să moară,ea este tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte,ea este închisă în cutia Pandorei,așa spune legenda și eu o cred,aștept an de an,an după an,cu toate relele puse în mine de zei,că poate cineva va reuși să deschidă iar cutia,un alt Epimeteu nebun din amor va reuși să dea lumii ultima mântuire,speranța cerului din noi.A mai trecut un an,se fac bilanțuri,privesc inert la această contabilitate,de parcă ființa mea ar fi o instituție,ce realizări să am și unde îi găsesc standardele ce eșaloane pot să îmi indice eșecul,să îmi indice că sunt un ratat al speranței,ultimul pasager spre nimic,așteaptă oricât,așteaptă orice,spunea Paler,el ultimul pasager al destinului,care în ultimul interviu,cred,afirma cu jumătate de glas,-Eu nu mai sunt,disperat,-el atunci simțise ce formă are disperarea,ea nefiind altceva decât în adâncul ei o altă formă de speranță,bătrânul iubit de mine atât de mult,simțise lipsa speranței,devenise o notă finală a mari tragedii greci,pe care o iubise cu disperare și poate cu o ultimă lacrimă el a descris-o minunat.Eu nu pot să disper,pentru că nu am nicio speranță,aș spune eu,parafrazând, pe ultimul Epitemeu,rugându-mă ca glasul lui,încet prin timp să se transforme în Þipăt și Paler să fie sămânța care va răsări din umanul colectiv făcut la începuturi din pământ,nu sperând,doar rugându-mă aș avea izbândă.Dacă ar fi să fac un bilanț sau aș încerca să îi dau o valoare,sigur acesta ar fi,cât de mult am realizat că îl iubesc pe Paler,dar ce realizare este aceasta și cât adevăr ar releva în așteptarea nimicului,iar Bătrânul iubit a plecat dincolo de cer,dincolo de speranță,în Olimpul lui iubit cu o naivitate de copil,fermecat și blestemat de zei la luciditate.Anul ce vine îl dedic lui total,nu ca simbol și ca respirație,noi suntem ca un cântec,nu crede-ți,un cântec se cântă,întotdeauna de la început spre sfârșit,eu am să încerc,Domnule Paler,să vă cânt de la final,nu ca o răzvrătire indolentă și poate că un cântec,cântat de la final,va schimba involuntar,muzicalitatea melodiei,nu sper,dar merită să încerc,oricum eu sunt o sală de așteptare.Așteptarea este rădăcina tuturor durerilor de inimă,spunea Shakespeare,o bătrâne dramaturg,în așteptare nu ai inimă la fel ca în iubire ai nu mai suflet și ca mine poate,peste toate un miros sublim de floarea crinului.A venit seara,fata-crin cu buze-păsări nu va veni astăzi,este final de an,trenul ei nu circulă de sărbători,aș putea trece insensibil,prins în caruselul matematicii anului,să o trec la realizări,dar aș face iar o greșeală,cum anul este plin de greșeli practic nu mai am loc,iar greșelile mele ar mirosi a crin și nu vreau acest lucrul,sunt păcatele mele nu le pot binecuvânta cu o floare.Fata-crin cu buze-păsări o pot trece la minuni,acolo sacul este gol și ea ar prinde o valoare reală în interiorul meu ca om,ea îmi luminează sufletul la fel ca o speranță,ea îmi ridică teama,tot ea,cred,sigur îmi va stăpâni dragonul meu de foc,demența mea socială,spaima mea că totul este inutil și că visele mor uitate în cutii poștale.Ea vine din timp,cade peste mine ca o ploaie de flori,o privesc mereu cu uimire,cum își schimbă forma,expresia,fața ei devine o lumină și eu cad strivit de puritatea ei,nu vreau salvare nu cer nici milă linșat pintre flori așteptarea este mai suportabilă,acum când sunt atât de singur,iar apusul este și el atât de aproape.Dacă eu sunt o notă finală,fata-crin este o notă de început,cântecul nostru ar fi,Anonimo Veneziano,în viața fără speranță, trăim anonimi,trăim stingheri,ne mai recunoaștem doar ca sunete atunci când sufletul ne cântă și ne încântă clipele care trec grăbite,uneori dureros de lungi,dar viața este un cântec,nu crede-ți,dirijor este iubirea,peste tot nimicul umbrelor ce suntem,iubirea ne este ultima speranță,nici zborul nu mai este zbor,nici dorul nu mai este dor,dacă în marea simfonie a vieți,umbrele noastre nu se fac sunete,iar noi nu devenim un cântec.Nu o iubesc pe fata-crin cu buze-păsări,o cânt,ea este în mine nota mea de început,notă timidă și parcă din alt timp,din altă lume,aceeași poveste,o iubire imposibilă,iar în lumea fără speranță,undeva pe o planetă albastră,eu încă aștept destinul meu al ei și poate și pe al vostru,poveste continuă,eu plec mai departe,sfidând inerția la piept cu o floare de crin,vă urez la toți,Ani mulți și bogați în simțire,,,,,La revedere prieteni.