După ce Fabian mi-a citit biletul, s-a produs declicul. L-am rugat să mi-l recitească, pentru a mă încredința că n-am avut doar o senzație ciudată de deja-vu. Nu, eram sigură. Cuvintele acelea le mai auzisem. Exact în ordinea aceea. După ce am terminat convorbirea, m-am concentrat câteva clipe și mi-am amintit. Mi le spusese călugărul de la Athos, pe care l-am dus cu mașina până la Schitul din Amara. M-a cuprins o stare febrilă la gândul că el și Călugărul lui Fabian sunt una și aceeași persoană. Nu reținusem chipul niciunuia dintre ei. Oricum, toți călugării, mai ales cei trecuți de o anumită vârstă, se aseamănă. Aceleași veșminte, aceleași bărbi mari și stufoase. Cum ai putea să-i deosebești, mai ales dacă nu i-ai văzut prea mult? Și totuși, cu cât mă gândeam, cu atât eram mai încredințată că el trebuie să fi fost. Chiar dacă distanța dintre momentele când îi cunoscusem pe fiecare se număra în ani. Nu se poate ca doi oameni să spună același lucru, cu exact aceleași cuvinte, puse în aceeași ordine. „Aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată. Niciodată nu pleacă din noi...” Asta ar fi explicat în mare măsură și de ce, tot timpul cât l-am văzut la Fabian, până să se ridice și să iasă pe ușă, îmi tot spuneam că parcă l-aș cunoaște. Că parcă l-am mai văzut și, mai ales, auzit undeva. Vocea, mai ales vocea mi se părea că o știu. Și ceva din atitudinea lui, din acel fel contradictoriu de a fi, când umil, când autoritar. Dar nu o autoritate îngâmfată, ci una bine stăpânită, asumată, pornind din convingerea interioară că anumite lucruri numai el trebuie să le spună ori să le facă. În povestea lui Fabian, în care cărase bălegarul, o muncă deloc nobilă, era și umilință, dar și autoritate. Căci nici măcar nu-l întrebase pe Fabian dacă îi dă voie să urce-n căruță. Urcase și mânase caii. Așa procedase și cel din mașina mea. Când l-am pescuit de pe marginea drumului, părea cel mai umil dintre oameni. După ce s-a urcat, eu doar am ținut de volan, dar îl răsuceam după cum îmi dicta. El mi-a spus când să virez, pe unde s-o iau, când să cobor, când să rămân în mașină. Mă fascinase felul acesta sigur de sine, stăpân pe orice situație, așa cum mă fascinase întreaga ființă a Călugărului din casa de la țară a lui Fabian. Și totuși... el să fi fost?
N-am dormit în noaptea care-a urmat. Am scotocit febril prin memorie, prin jurnale, căutând indicii aproape imposibil de găsit. Dar cu convingerea, nesusținută de nimic material, palpabil, că cei doi care mă fascinaseră la distanță de câțiva ani erau, de fapt, una și aceeași persoană.

Se întâmplase cu vreo cinci ani în urmă. Eram într-un început de martie, de Ziua Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia, am reținut pentru că-mi spusese zâmbind cu amărăciune că unii atât au înțeles din mucenicia Sfinților și din moartea lor pentru Hristos, că trebuie să bea 44 de pahare. „Dacă-i întrebi câte grade avea apa în care au stat Mucenicii o noapte-ntreagă, nu știu să spună. Dar gradele de pe sticlă...”
Fusese o iarnă grea, zăpada încă nu se topise pe alocuri. Și-n ziua aceea, pentru prima dată, ieșise soarele. Un soare care aproape te orbea. Amănuntul acesta banal l-am reținut tot datorită vorbelor pe care mi le-a spus. Trăsesem parasolarul, pipăind apoi cu mâna după ochelarii de soare, când m-a luat la rost: „Lasă soarele să-ți intre în ochi! Lumina asta e aur curat pentru ochii omului.” N-a dat doi bani pe explicația mea privind fotosensibilitatea de care sufăr și temerea că, orbită fiind, aș putea provoca un accident. „Lasă soarele, când îți zic! Nu faci niciun accident, că ești cu mine!” Pe oricare altul care mi-ar fi spus asta, fie el Batman sau Superman, l-aș fi azvârlit din mașină. Dar, când mi-a spus-o el, am simțit deodată o liniște, o siguranță și o convingere că nu mi se poate întâmpla nimic rău. Nu mi-am mai pus ochelarii, am ridicat parasolarul și, pentru prima dată de când mă știu, am mers cu soarele-n ochi fără să orbesc. N-am o explicație pentru asta. Dar nici nevoie. Așa cum nu găsesc o explicație nici faptului că oprisem să-l iau.
Era o zi de vineri. Plecasem de la Tribunal, obosită și confuză. Singurul lucru care mă consola era că urmează un sfârșit de săptămână în care îmi propusesem să uit de tot. Nu-mi luasem dosare acasă, nu voiam să mă mai gândesc, două zile, la nimic. Procesul care se încheiase și pe care îl pierdusem îmi consumase toate energiile pentru o vreme. Trebuia să mă refac. Pentru prima dată, pledasem ca avocat al acuzării. Nu-mi place să acuz. Am preferat, tot timpul, să fiu apărarea, chiar dacă, uneori, a trebuit să apăr indivizi pe care i-aș fi strâns de gât. Profesional vorbind, acuzarea e de rahat. Nu te faci avocat ca să acuzi, așa cum nu te faci medic ca să tai membre, farmacist să prepari otravă sau chimist să fabrici bombe atomice. Dar, uneori, asta e... Acceptasem de dragul banilor (mulți) pe care aveam să-i primesc drept onorariu. Dar ideea îmi displăcuse dintru început. Clientul meu, divorțat de soție, îi intentase acesteia proces ca să-i ia copilul. Iar eu acceptasem. Eu, care nu suport nici când sunt luați cățeii de lângă mama lor. Astfel că, atunci când se terminase, eram și tristă (nu-mi place să pierd procese – cui îi place? – nici diferența de bani n-aveam s-o mai văd), dar și bucuroasă. De fapt, cred că fusese prima dată când nu mi-am dorit să câștig. Creasem și un moment de-a dreptul caraghios la proces, când m-am trezit luând apărarea celei pe care trebuia s-o acuz. Noroc că judecătorul nu m-a lăsat să stărui în gafă, atrăgându-mi atenția: „Avocat Ina Dinulescu, pledoaria dumneavoastră s-a încheiat!” Uneori, îmi doresc să mă fi făcut croitoreasă. Hm... greșit! La îndemânarea pe care (n)-o am... Dar ce? Care muncă-i și ușoară și bănoasă și liniștitoare, să nu te facă să te simți rupt în două? Profesorul de la „Drept comun” ne atrăsese în nenumărate rânduri atenția asupra faptului că vom avea de luptat cu noi înșine, insistând asupra discursului său preferat: „Când intri în sala de judecată, ai uitat că ești om! Ați văzut boxerul pe ring? N-are mamă, n-are tată. După aia, e prieten cu toată lumea. Așa și voi să fiți! Să uitați de sentimente, de stări și de alte porcării de fete mari! Desigur, dacă vrei să te numești avocat și nu un plimbă-mapa.” Cu siguranță, avea dreptate. Dar nu m-am putut ralia acestui mod de lucru niciodată. Categoric, nu! Câtă vreme Dumnezeu m-a făcut întâi om, abia apoi avocat. Iată de ce cred că nu voi ajunge niciodată unul renumit. Dar cine are nevoie? Parcă tot mai bine-ar fi croitoreasă. Sau, mă rog, designer, cum își zic unele, mai nou. Am primit o lecție pe tema asta de la o clientă căreia îi solicitasem drept probe la dosar actele de studii. Avea un certificat de absolvire a unei școli de croitorie, dar, în cererea depusă la Tribunal, se declarase designer. Atrăgându-i atenția asupra inadvertenței, a luat foc. Dar a făcut-o ca o femeie inteligentă și cu simțul umorului, ceea ce a salvat-o de la a fi faultată. „Ce, doamna avocat, nu știți că, în ziua de azi, orice croitoreasă care se culcă cu cine trebuie, ajunge peste noapte designer? Ce, la dumneavoastră, avocații, nu-i la fel?” Nu m-am obosit să-i dau răspunsul. De când e lumea, orice croitoreasă care ajunge designer prin evoluție la bară crede despre femeile avocat la fel. Până la urmă, și noi evoluăm tot la ... Bară. Doar că, la noi, ordinea e inversă: întâi termini Facultatea și dai examenul de admitere în Barou și... abia apoi la Bară.

Cu atâtea gânduri amestecate-n cap, ba că-mi pare bine, ba că-mi pare rău că am pierdut procesul, ba că m-aș fi făcut croitoresă, ba că nu, am plecat în vinerea aceea spre casă. Dar n-aveam chef să ajung repede, așa că am făcut un ocol pe centura orașului. Acolo l-am văzut, într-un mic refugiu, cu sarsanalele pe lângă el, făcând cu mâna mașinilor care treceau. De obicei, nu opresc să iau la ocazie. Atunci, mai întâi am oprit, abia apoi am gândit. În fond, nu mergeam nicăieri, plecasem din oraș, ca să mă întorc tot acolo. Ce mi-oi fi imaginat, că mai sunt și alții ca mine? După ce și-a pus bagajele în spate, instalându-se comod pe scaunul de lângă șofer, abia atunci m-a apucat panica. Dacă zice că merge până la București, ce mă fac? Cum o să-l dau jos? Iar eu chiar n-am ce să caut până la București, nici chef să mă întorc noaptea înapoi. Spre norocul meu, a vrut numai până la Amara. Șapte Kilometri, ce mai contează? I-am spus doar să mă dirijeze acolo, căci până la Schit nu mai fusesem.
Pe drum, mi-a vorbit, cu siguranța omului care știe ce spune, de una, de alta: cum ar fi renovat el Mănăstirea „Sfinții Voievozi”, cum ar fi făcut Catedrala, cum ar trebui tăiați și replantați pomii din liziera de la „Privighetoarea” și altele asemenea. Părea obsedat de ordine, de curățenie și de frumos. Când se urcase-n mașină, în loc de bună ziua, a-nceput cu-n discurs: „Ați fost cea mai deșteaptă! Toți cei cărora le-am făcut cu mâna, inclusiv taximetriști, îmi făceau semn la cap, că sunt nebun. Nebuni sunt ei, într-o lume la fel de nebună.” Dac-ar fi știut că eu mă consideram de-a dreptul proastă, oprind fără să am habar ce voi face după aceea...
La ieșirea din Amara, m-a pus s-o iau la stânga, pe un drum noroios, unde mi-am bușit mașina de pietre. Dându-și seama că drumul acela se-nfundă fără să ducă la o poartă de acces spre Schit, m-a pus să întorc pe câmp. Până să zică el „Hoop! Că ne-nfundăm!”, am apucat să intru pe arătură. Și acolo am rămas. Am încercat zadarnic să dau înapoi, roțile s-au învârtit în gol și s-au înfundat și mai tare, iar tot ce-am obținut a fost să umplu parbrizul de noroi. Sublim! Îmi venea și să plâng și să râd. Asta chiar nu mi se-ntâmplase pân-acum: să rămân suspendată cu mașina în câmp, împreună cu un călugăr. Am vrut să cobor, deși nu știu la ce ar fi ajutat. Zice: „Lasă, cobor eu!” Când l-am văzut apucând mașina din lateral, ținând cu o mână ușa, cu cealaltă cadrul ei, într-o poziție imposibilă de a urni mașina trăgând-o înapoi, mi-a fost clar că ori trebuia să mă pregătesc să dorm în câmp, ori să cer găzduire peste noapte la Schit, ori să plec cu vreo ocazie, dacă aveam noroc. Mă întrebam ce-ar fi spus colegii mei dacă m-ar fi văzut în situația aceea ridicolă, îmblănită ca o lebădă albă, la volanul mașinii înfundată-n arătură, cu un călugăr care avea pretenția s-o urnească din loc trăgând-o cu două degete. Efortul de a încerca să o scoatem din nămol mi se părea complet inutil. Am vrut să opresc motorul, dar mi-a ordonat pe același ton pe care îmi ordonase să las soarele să-mi pătrundă în ochi: „Lasă motorul pornit, bagă marșarier și accelerează ușor!” Nici n-am avut timp să mă mir că mașina a pornit hotărât înapoi. De multe ori mi-am dorit să fi putut vedea momentele acelea cu încetinitorul, să-mi dau seama dacă ieșisem din noroi datorită forței lui fizice (greu de imaginat, la halul în care își propusese să manevreze mașina), sau datorită unei alte... forțe. Și acum după atâția ani, sunt convinsă că doar a mimat acțiunea. Altfel, a trebuit să-i dau dreptate când m-a certat după aceea: „Ce, te și vedeai rămânând în câmp, companie ciorilor? Unde ți-e credința? Þi-ai agățat trei cruci și două icoane la mașină, dar te-ai temut că ne lasă Dumnezeu în mocirlă. Eei, lume nebună! Ce des uităm vorbele Lui: Dac-ați avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia :Mută-te de aici acolo! Și se va muta și nimic nu va fi vouă cu neputință . Dar noi nu putem să mutăm o mașină... ”
Am luat-o pe alt drum, am întrebat niște muncitori de la un service pe unde se ajunge și, în final, am intrat pe poarta Mănăstirii. Acolo ne-a întâmpinat un îngrijitor. Călugărul mi-a spus să cobor, să mergem să vedem Biserica, aflată în construcție, terminată la exterior, dar cu schele montate în interior. Înăuntru, se aflau câțiva muncitori. Lumea ne privea ca pe niște ciudați: și îngrijitorul, și muncitorii de la service, și cei din Biserică. Cred că formam un cuplu destul de straniu: călugărul cu straie negre și barbă stufoasă la fel de neagră și blonda cu părul până la brâu, cu haină albă, lungă de blană. Părea că toți amuțiseră și nu mai aveau grai, ca și cum preocuparea lor majoră ar fi fost aceea de a-și da răspunsul la întrebarea: „de unde așa o combinație?” Călugărului nu părea să-i pese. Se mișca cu o lejeritate și o siguranță de invidiat, îmi arăta, explica, iar aici parcă autoritatea lui crescuse și mai mult. Mai fâstâcită eram eu. Mi-a spus că-i place foarte mult cum se îmbină cupola cu peretele, mi-a mai dat câteva explicații privind aplicarea frescei, a mai cerut muncitorilor niște detalii, apoi am ieșit afară. Între timp, îngrijitorul chemase unul dintre viețuitorii călugări, sau poate singurul, cine știe, de la Schit. Călugărul „meu” a întrebat de părintele Filaret, i s-a răspuns că trecuse la Domnul. S-au salutat, s-au prezentat și astfel am aflat că venea de la Athos. Parcă nevenindu-i să creadă nici călugărului-gazdă, l-a întrebat pentru a fi sigur că înțelesese bine: „Așadar, veniți de la Athos? De la Sfântul Munte Athos?” „Da”, a venit răspunsul simplu, după care a adăugat „Vorbim”. Gazda și-a mutat atunci atenția spre mine, ca și când s-ar fi întrebat: „Da’ lebăda asta albă cine mai e? Că, parcă, la Athos nu cresc lebede.” Am simțit nevoia atunci să mă prezint, spunând că „Eu doar l-am pescuit de pe stradă și l-am adus”. Călugărul a râs, dându-și seama de efortul meu stângaci de a-l scoate basma curată, de grija mea de a nu-l compromite cumva în fața fratelui său. A râs în așa fel încât am înțeles că pe el nu-l interesează ce cred oamenii despre el, ci ceea ce crede Dumnezeu.
Simțind că e momentul să ne despărțim, ne-am îndreptat spre mașină și i-am deschis portiera din spate, pentru a-și lua bagajele. După ce și le-a dat jos, mi-a mulțumit, m-a întrebat cum mă numesc, să se roage pentru mine și mi-a întins mâna. Eu, o mare fâstâcită, în loc să i-o sărut, i-am strâns-o voinicește, așa cum fac la Tribunal, cu clienții. Asta a părut să-l amuze. Mi-a pus o mână pe creștet. (În seara de la Fabian, când Călugărul, înainte să iasă, mi-a pus mâna pe cap, avusesem aceeași senzație de deja-vu ca atunci când am ascultat vorbele din bilet. Nu că gestul ar fi fost ieșit din comun. Dar simțisem aceeași energie care nu poate fi descrisă, străpungându-mă din creștet până-n tălpi, evident fără să-mi amintesc atunci când am mai simțit asta, dar fiind sigură, cumva, că mi se mai întâmplase.)
Apoi, pe punctul de a ne despărți, când deja se întorsese pe jumătate, mi-a spus vorbele acelea, aparent fără legătură cu nimic din ce se întâmplase sau din ce discutasem anterior: „Aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată. Niciodată nu pleacă din noi. Se duc numai pe drumul lor. Dacă-i iubim cu adevărat, ne bucurăm. Și așteptăm clipa revederii în veșnicie.” Și, după o pauză: „Dragostea nu cade niciodată”! Pentru o clipă, i-am prins privirea. Și am avut o străfulgerare de gînd. Cunoșteam privirea aceea. De unde, de unde o știam? Din păcate, nu mi-a dat timp să mă dumiresc. Văzându-mi ochii măriți a mirare, s-a întors brusc și a plecat spre chilii, cu un semn din mână.
Așa-mi rămăsese imaginea lui, privindu-l din spate, cu mâna dreaptă ridicată, îndepărtându-se cu pași repezi. Lăsase un nu-știu-ce în urma lui și un semn de-ntrebare.