agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1258 .



Ultimul tablou
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [lisimah ]

2012-04-01  |     | 




Johnny & Jimmy

- Eu cred că te grăbești.
- Nici nu mă mir. Dacă ar fi după tine, am sta în așteptare, nu am trece la fapte până la revelion, o cafea, două cafele, un trabuc, două trabucuri, schițe peste schițe, poate chiar un meci la televizor, pentru relaxare, mâinile sub ceafă, cartofi prăjiți, alea, alea...
- De ce ne-am grăbi? Viața e lungă.
- Și vrei s-o trăiești în joc de glezne?
- Nu, dar îmi place ca planurile să fie bine făcute. Iar tu știi asta. Plus că nu vreau să-mi trăiesc restul zilelor într-o celulă. Și asta știi. Am fost acolo, nu mi-a plăcut, uniforma îmi provoacă mâncărimi, mâncarea îmi provoacă greață, programul mă enervează. Ceea ce se întâmplă noaptea, în schimb, mă enervează și mai tare. Se lasă cu dureri. Nu poți să țipi. Îți muști buzele până țâșnește sângele. Înduri. Dacă țipi, poate scapi. În noaptea aceea. Dar vin altele, la rând. Multe nopți. Și nu te mai scapă nimeni, îți spun eu. E un cerc vicios, forța centrifugă este doar o minciună, acolo, nu te aruncă în afară, ci înăuntru, în mocirla din tine.
- E greu, nu contest asta. Dar nu chiar așa de greu. Experiență. Mocirla din tine, pe asta de unde ai mai scos-o, ai fost coleg de celulă cu vreun poet?
- Vreau să-mi scriu memoriile.
- Bună gluma, însă îmi dau seama că din cauza asta îți trebuie timp. Și ardem gazul.
- Mai bine să-l ardem acum. Eu am gustat mocirla din mine, am plimbat-o pe limbă îndelung, mi-am spoit cerul gurii cu ea. Pe urmă am înghițit-o iar, apoi am dat-o afară din nou. Stăteam aplecat peste viața mea așa cum stai aplecat peste vasul de wc atunci când ești beat și nu-ți mai dorești decât să vomiți, am scos mocirlă din mine, valuri, valuri, valuri. Era gri, mirosea urât, a păcate și a chin nesfârșit. N-aș mai repeta experiența.
- Să-mi dai un autograf atunci când termini cartea. Dar să scrii cu stiloul, nu cu pixul, impresionează-mă, îți iei unul de aur, ca să te fandosești la lansare, fără lansare nici nu te bag în seamă. Cu bufet, cu presă, cu tot dichisul. Și cu fomiști, fără ei nu se poate. Și femei pe care nu le mai regulează bărbații lor și cad repede în plasă. Să scrii așa: „Pentru cel mai bun prieten al meu, omul care trece prin mocirla vieții fără să se murdărească. Pentru Jimmy. De la Johnny.” Pe urmă pui data, ca să se vadă. Și semnezi. Ok?
- Ok. Adevărul este că rămâi cel mai bun prieten al meu, chiar dacă uneori îmi vine să te iau la pumni. N-ai răutate în tine, de-aia te suport. Altfel ne despărțeam, iar despărțirea n-ar fi semănat cu scena din Casablanca. Dar zic încă o dată că graba strică treaba și că viteza asta nu-mi miroase a bine.
- E simplu.
- E prea simplu. Și tot ceea ce e simplu se complică al dracului de tare imediat ce începe acțiunea. Ca și cum fiecare acțiune atrage după ea, inevitabil, tot felul de complicații. E ca în filme, strigă unul motor și se trage imediat din toate direcțiile. Ai priceput?
- Vorbești ca-n cărți, trăiești ca-n sala de cinematograf. Ești citit. Mai bine te apucai de o meserie serioasă, opt ore, bani deloc, doi-trei plozi, nevastă în capot. Nu degeaba vrei să-ți scrii memoriile. Apropo, se vând bine memoriile astea?
- Dacă ești celebru.
- Și tu ești? Poate deveneai, dacă ajungeai la Sing-Sing.
- Nu sunt. Acum. Dar voi deveni. Vom deveni. După lovitura asta. Și după altele. Dar trebuie să mai așteptăm.
- Ești nebun. Cât să așteptăm, pentru numele lui Dumnezeu? Hoașca e singură. Tablourile sunt pe pereți, se pune praful pe ele, e păcat de memoria artiștilor. Copiii babei – are doi, fată și băiat, el doctor, ea profesoară de chimie, îți dai seama?, chimie, n-aș fi crezut... - sunt în alte orașe. Nu dau pe la ea cu lunile. Ultima oară au fost acum două săptămâni. Exclus sărevină. Baba stă bine cu sănătatea. Nu are sistem de alarmă. Surprinzător, recunosc, dar nu are. I-a luat cu mătura pe unii care au venit să-i propună așa ceva. Casa e în fundul curții, nici dacă strigă ca Tarzan nu aude cineva. Vecinii din stânga și din dreapta sunt la cel puțin cinci sute de metri. Cu siguranță că are și bijuterii, babornița, se simte călare pe situație, nu-i e frică de nimic, am auzit că a fost tare la viața ei, consilii de administrație, plimbări prin lume, cadouri, ștaif, aventuri cu baștani.


Lady Esmeralda

Bătrâna își privi cu interes unghiile lungi, vopsite cu ojă (orice culoare doriți, aveți libertatea deciziei) și, după ce zâmbi mulțumită de ceea ce vedea, duse port-țigaretul la gură și trase un fum. Apoi scutură scrumul, lovind cu degetul arătător, o singură dată, suportul de lemn, lăsând fumul să se ridice încet către tavan.
Fotoliul este plasat în mijlocul camerei, iar femeia se așază mai bine (mărgelele lungi zornăie, dar sunetul este aproape catifelat, plăcut la auz), apoi scutură din nou port-țigaretul în scrumiera așezată în stânga sa, pe o măsuță cu un singur picior și îndreaptă privirea către unul dintre tablourile care ocupă un perete al camerei. O cameră mare a unei case vechi, aflată în fundul unei curți imense, acoperită cu iarbă și plină de arbuști pe care îi tunde, la intervale regulate de timp, același angajat tăcut, prezent în jurul bătrânei de peste treizeci de ani. Mulți îi spun Majordomul, fiind de părere că bărbatul a renunțat chiar și la propriul nume, din această cauză, însă bătrâna – Lady Esmeralda, proprietara clădirii, sper că este un nume care vă place, mie mi-a plăcut și tocmai de aceea l-am ales – îl cheamă de fiecare dată rostind un simplu Jack. Iar Jack se apropie tăcut, așa cum a făcut în ultimele trei decenii, simplu majordom pentru cei care nu pot trece mai departe de stratul superficial al vieții și un consigliere de taină pentru femeia aceasta. Dar nu mai mult decât atât, trebuie să accentuăm acest aspect, chiar dacă unele guri rele sugeraseră, și nu o dată, că ar fi fost posibil... ca de-a lungul timpului... având în vedere că... știți cum se întâmplă... Niciun zvon nu fusese confirmat, însă, spre dezamăgirea clevetitorilor, iar gurile acelea rele își acceptaseră propria neputință și fuseseră reduse, încetul cu încetul, la tăcere.
Ne aflăm într-o cameră înaltă, luminată de un candelabru cu șase brațe, răsucite artistic, iar fiecare bec își aduce tributul de lumină, astfel încât stăpâna casei nu este nevoită să ceară aprinderea unor lumini suplimentare - puteți să renunțați la candelabru, dacă nu vă place, și să vizualizați tablourile în penumbră, luminate, fiecare în parte, într-un mod elegant și discret, de becuri mici, așezate deasupra lor, în lăcașuri speciale.
Doi pereți ai încăperii despre care vorbim sunt acoperiți de o bibliotecă impresionantă, din lemn masiv (neapărat), care îi îmbracă de sus până jos în sute de volume, iar în unghiul format de cei doi pereți se află o scară de lemn, destinată a oferi ajutor atunci când o mână curioasă ar căuta cartea dorită pe rafturile superioare, acolo unde nu mai poți ajunge chiar dacă te ridici pe vârfuri, într-o încercare hazlie de a te păcăli singur. Ușa de acces către celelalte încăperi ale casei se decupează chiar în mijlocul unuia dintre acești pereți, fiind încadrată, astfel, de volumele legate în piele, o fantezie a bătrânei care ar mira pe mulți, poate, însă – dacă este să judecăm obiectiv și nu văd de ce nu am face-o – o astfel de decizie luată de proprietarul unei clădiri trebuie, înainte de orice, respectată, indiferent dacă dă naștere unor inevitabile semne de întrebare care nu vor primi (aproape sigur) vreun răspuns.
Draperiile – alt exercițiu: vi le puteți imagina vișinii, acea culoare a vișinei putrede care îți provoacă stări contradictorii sau, de ce nu?, chiar albastre, un tulburător albastru ultramarin destinat a da o notă rece și misterioasă încăperii, totul depinde numai de dumneavoastră – sunt trase acum, așa că nicio privire curioasă nu ar putea arunca ocheade prin fereastra care ocupă jumătate din cel de-al patrulea perete al camerei. Atunci când draperiile sunt depărtate și legate cu șnur de o parte și de cealaltă a ferestrei, iar asta se întâmplă în fiecare zi, de dimineața și până la primele semne ale înserării, privitorul poate admira peluza din fața casei, precum și o mică fântână arteziană în care apa țâșnește dintr-un ulcior (ei, da, nu vă mirați, o imagine clasică, de ce și-ar fi dorit Lady Esmeralda ceva cu totul special?) ținut de un țânc în pielea goală, cu părul cârlionțat și ochi mult prea mari, ca și cum sculptorul anonim ar fi ținut cu tot dinadinsul ca personajul său să dea senzația că este prizonierul etern al unei priviri holbate, inexplicabile.
Picioarele bătrânei, introduse în papuci moi, confortabili, călduroși, cu o sferă de puf albă plasată la o treime de vârf, se odihnesc de minute bune pe covorul gros (aveți grijă la culoarea covorului, ar fi păcat să nu existe o oarecare simbioză cromatică între acesta și draperii), unul în care sunetul pașilor se pierde definitiv, ca și cum întregul decor ar fi filmat fără sunet de către un personaj decis să readucă spectatorii, indiferent dacă sunt sau nu de acord, în vremea fraților Auguste și Louis Lumière.


Johnny & Jimmy

- Unde-i complicația?
- În ceea ce spui. Prea ușor. Babă, singură, casă izolată, tablouri scumpe...
- Pont sigur.
- O fi, dar nu-mi miroase-a bine. Parcă ne invită. Dar nu la ceai.
- Ai îmbătrânit. Oricum nu bei ceai.
- M-am fript o dată, nu mă mai frig. Am stat capră, nu mai stau.
- Dar la soare, pe șezlong, prin Cuba – să zicem, Cuba este doar un exemplu dintre multe altele – vrei să stai? Vrei să-și fâlfâie damele rochiile de vară pe sub nasul tău? Vrei să le bagi mâna pe sub fuste și să le inviți la o plimbare pe plajă, atunci când fierbe soarele înainte de a se duce la fund? Șampania în cadă îți mai trezește vreo amintire sau ai rămas cu mocirla vieții și cu putoarea ei?
- Aș fi tâmpit să spun că nu vreau. Vreau. Șort, șlapi, cămăși înflorate, bere la gheață, card în borsetă, ceas de aur. Dar nu vreau ca drumul spre Cuba să treacă prin pușcărie, cu o haltă de vreo zece-cinșpe ani, poate chiar mai mult, dacă ne moare hoașca-n brațe. Aruncă ochii peste cap, nu găsești oțetul pe întuneric și gata, asta se mai numește și crimă, chiar dacă tu n-ai vrut decât să o susții fizic până cobor eu tablourile de pe pereți. Nu e cu premeditare, dar tot crimă se numește. Plus intrarea prin efracție...
- Ești și avocat acum. Nu te mulțumești doar cu memoriile alea... Dacă mi se face dor de tine am să te angajez, vei fi avocatul cauzelor pierdute, cum sună?
- Ca dracu`. Nu glumesc. Tu vrei să dai buzna. Eu zic să mai studiem locul. Nu-i de glumă cu hoașca asta dacă stă ea singură și o doare fix în andrele de eventualii hoți, deși l-a agățat pe Rembrandt în cui. Sigur are Rembrandt, ăsta nu stă numai la muzeu?
- Poate și Picasso. Poate și Dali.
- Nu știam că dăm spargere la Luvru.
- E un Luvru mai mic, cu boscheți pe alee și cu iederă pe ziduri, care-i problema? Poate mai sunt și alții agățați în pereți, astea-s numele mari, mi-au rămas în minte fiindcă am mai auzit de ei. Pleava, vorba vine, dar zic așa, prin comparație cu primii, face la fel de multe parale. Le-am uitat numele, însă. Și nici nu mă interesează că ar mai fi Matisse sau mai știu eu cine, mă interesează să scap mai repede de ele. Schimbul e important, iar omul nostru așteaptă. Cu banii pregătiți. Mulți. Prea mulți ca să înghit în sec și să urmăresc zile în șir o hoașcă pe jumătate senilă care trage din lulea și își aduce aminte de zilele în care nu mirosea a mort.
- Ce viață a avut hoașca asta a ta?
- Nu-i a mea, mie-mi plac numai alea cu carnea tare, fiecare cu plăcerile lui, ți-o las ție dacă vrei, dar hoașca a avut o pasiune în viață, numai una, adică pictura. A dat și cu pensula-n pânză, a urmat niște cursuri în tinerețe, însă nu i-a ieșit pasiența. Omul nostru mi-a spus că a devenit colecționară, a cumpărat în draci, a avut și cu ce, nu i-au lipsit banii și relațiile. Cică stă și se uită la ele, toată ziua. Bea cafea. Fumează. Iar se uită la tablouri. Se îmbracă în ținută de seară, ia masa în sufragerie, este servită ca o doamnă din înalta societate de un majordom, era să cad pe spate când am auzit, apoi se retrage în bibliotecă, demnă, bea coniac cu ibricul și se zgâiește la pereți până o dor ochii și adoarme-n fotoliu. O scutim de oboseală.
- Deci avem un majordom.
- Are o sută cincizeci de ani, pe jumătate surd, pe jumătate orb, dacă era și șchiop chiar că îmi făceam probleme. Mari. Hai să fim serioși, perna pe față, adoarme tataia instantaneu, visează frumos, tinerețe, puicuțe, gata lucrarea. Luăm pictorii de pe pereți, că s-or fi plictisit și ei să se uite numai la baba aia, îi scoatem la plimbare, primim verzișorii, cap compas Cuba, dans pe plajă, croaziere, țâțe și buci, la dolce vita...
- Carevasăzică tot la Cuba îți stă gândul...
- E cu Cesaria Evora, cu Che, cu amintirea lui Castro. Mă atrage, ca să zic așa... Istorie și muzică, revoluție și sex.
- Și dacă nu ne iese treaba și majordomul doarme cu Winchesterul pe genunchi și face poc, poc? Sigur nu e înarmat babalâcul ăla?
- Nu e, altă informație sigură, îi tremură mâinile permanent, când aduce ciorba la masă o varsă pe jumătate. Informațiile de la omul nostru sunt întotdeauna sigure. Totul va merge...
- Strună.
- Bravo. Þi-ai revenit.


Lady Esmeralda & Jack

Lady Esmeralda trase încă un fum, apoi agită câteva secunde un clopoțel de argint. Poate că nu era de argint, evident, dar îmi place să cred că o astfel de femeie, într-o astfel de casă, avea neapărat un clopoțel de argint pe care să-l agite atunci când dorea să ceară ceva, nici nu contează ce anume. Presupusul clinchet al acelui clopoțel face toți banii, din punctul meu de vedere, în această cameră și la această oră.
Scutură din nou port-țigaretul, gândindu-se că ar fi momentul să scoată chiștocul și să pună în loc o altă țigară. Fuma mult, conștientă de asta, de peste cincizeci de ani, din perioada în care băieți cu coșuri pe față îi făceau un fel de curte (abia mai târziu, când începuse să se lase pradă fluturilor din stomac, înțelesese ce înseamna asta cu adevărat), țigările se înlănțuiau într-un dans pe care nu se sfia să-l numească macabru, fiind de fiecare dată amuzată de idee, însă ajunsese de multă vreme la concluzia că nu neapărat tutunul putea fi considerat cel mai rău lucru într-o lume absurdă, măcinată de cu totul alte griji sau dezastre.
Lăsă privirea să treacă ușor de la un tablou la altul, o mângâiere vizuală care îi provoca fiori plăcuți pe spate, permițându-i apoi să poposească într-un spațiu gol, acolo unde ar fi trebuit să fie (sau urma să fie, este și aceasta o ipoteză de care trebuie să ținem seama) o altă operă de artă, produsul finit al unor ore de trudă artistică prestată de un (alt) pictor genial – sau ștampilat cu însemnul „genial” la multă vreme după ce a dispărut din lumea muritoare, plin de lipsuri, datorii, regrete, decepții, două-trei încercări de sinucidere, eventual o boală venerică primită cadou din partea unui destin ironic. Să vă spun un secret - artiștii, fie geniali, fie considerați de toată lumea drept ratați cu diplomă (însă trebuie luat de fiecare dată în calcul inevitabilul subiectivism), au întotdeauna parte de un destin ironic, aceasta este, de fapt și de drept, condiția ingrată a artistului – lupta permanentă împotriva ironiilor nenumărate pe care i le introduce în viață, cu o perseverență aproape diabolică, infatuatul domn Destin.
Ușa decupată în mijlocul bibliotecii se deschise ușor, iar un bărbat înalt, puțin adus de spate, cu părul alb lăsat să crească un pic mai lung decât ar fi trebuit (conform unor norme cu care, totuși, nu ar trebui să fim întotdeauna de acord, nu?), intră în încăpere. Vestă, cămașă albă, papion, pantaloni călcați la dungă, una perfectă, doar nu vă imaginați personajul îmbrăcat în niște trențe, un adevărat majordom care se încadra de minune în acel decor.
- Da, doamnă. Voce caldă, aproape murmurată, cele două cuvinte articulate corespunzător, respect bine dozat în ton, nimic ostentativ. Clasă.
- Jack, aș dori un coniac, te rog. Și ți-aș fi recunoscătoare dacă ai accepta să ciocnești cu mine un pahar, înainte de a merge la culcare.
- Plăcerea nu poate fi decât de partea mea, Lady Esmeralda.
Bărbatul se întoarse și părăsi încăperea cu pași măsurați. După câteva minute, reveni ducând în mâini o tavă pe care se aflau două pahare și o sticlă pe jumătate plină (sau pe jumătate goală, exact așa cum doriți). O sticlă pătrată, cu multe înflorituri, o sticlă de cristal (poate, dar nu ne împiedică nimeni să gândim că era chiar așa) în care lichidul vălurea ușor, clipocit mut, ca o mare în miniatură, de culoarea coniacului, captivă, dornică de eliberare, însă resemnată la gândul că doar câteva picături din ea vor cunoaște o scurtă, foarte scurtă, libertate, înainte de a începe scurta călătorie către buze.

Paranteză

Dacă Jimmy l-ar urmări acum pe majordom, în timp ce acesta se apropie tăcut de fotoliul în care stă Lady Esmeralda, ar fi foarte suprins să constate că acestuia nu-i tremură mâinile, așa cum susținuse în fața prietenului/partenerului său. Or o astfel de concluzie ar da naștere imediat unei întrebări delicate și deloc liniștitoare, în perspectiva acțiunii plănuite: câte procente din informațiile primite de la acela considerat „omul nostru” erau corecte? Și câte trebuiau catalogate drept praf în ochi? Numai că Jimmy ((iar acum anticipăm desfășurarea evenimentelor, astfel că putem arunca o privire către ceea ce va fi) doarme, deja, la ora aceasta, visând plajele însorite ale Cubei, poate chiar o nouă revoluție în care chiar el să apară, printre dărâmături și schelete metalice fumegânde, în postura de El Lider Maximo adulat de femei și bărbați, în vreme ce Johnny, mult mai sceptic, după cum am putut observa, studiază atent planul casei, pentru a mia oară, pufnind nemulțumit și mormăind în barbă că acțiunea ar putea fi amânată pentru (măcar) o zi sau două.
Dar, efectuând un scurt exercițiu de sinceritate, de câte ori nu ne-am spus, cu toții, că unele decizii personale pot fi amânate, chiar mai mult de o zi sau două? Și de câte ori nu ne-a dat brânci nerăbdarea, împingându-ne indiferentă în prăpăstii personale din care am ieșit cu foarte mare greutate? Cu siguranță că uneori nu trebuie să punem în aplicare un anumit plan pe care ni l-am construit în minte, cu meticulozitatea celui care introduce într-o sticlă miniatura unui galion. Din diferite considerente. O reconsiderare a datelor problemei, puțină teamă amestecată în proporții egale cu lipsa de inițiativă, instinctul de conservare (nu trebuie eliminat niciodată din retortă). Însă viața, care ne ține legați cu fire invizibile chiar și atunci când credem că putem alerga nestingheriți de colo, colo, ca niște mânji lipsiți de griji, alege diverse modalități prin care intră în dialog cu noi, unele fiind de o perversitate extremă. Și atunci apăsăm exact butonul pe care ne propusesem, cu doar câteva secunde în urmă, să nu îl apăsăm. Asta e.
Iar acum dăm ceasurile înapoi. Nu cu mult. Doar cât să avem posibilitatea de a asista, în continuare, la dialogul celor doi hoți.


Johhny & Jimmy

- Am o strângere de inimă. Nu-mi place de hoașca asta.
- Nu trebuie s-o ceri de nevastă, totuși, nu fii speriat. Mergem să-i săltăm tablourile, nu te duc la altar. Mă uimești și mă întristezi. Am studiat terenul cinci zile la rând, nicio mișcare, același program, n-are musafiri de-a dracu` ce e ea, îi place să stea singură, e cu nasul pe sus...
- Snoabă...
- ...la unșpe stinge felinarele, se bagă în scutece, sforăie, întuneric beznă, intrăm prin spate, pac geamul, pac încuietoarea, pieces of cake, biblioteca e la parter, hoașca doarme la etaj, majordomul are hogeacul lângă bucătărie, nici n-o să știe dacă visează sau e treaz, umflăm pictorii, drum bun, sleep well, fetițe și băieți, sweet dreams...
- Eu zic să mai stăm. Și nu face pe Freddy Krueger, până la urmă a fost cu happy-end, dar nu pentru el.
- Nu mai stăm. La noapte dăm atacul. Mâine seară mă transform în chelner, îți aduc cocteilul pe tavă. Noaptea voi fi proxenet, dacă vrei, te cuplez cu creola visurilor tale, puteți să vă faceți jurăminte înfocate cu ochii pierduți în spuma oceanului. Vă conduc în cameră, pe urmă vă încui acolo, do not disturb, o să-mi mulțumești...
- Să nu zici că nu ți-am spus.
- Nu cobi. Mai bine toarnă, mi s-a uscat gâtul.
- Un pahar, nu-ți dau mai mult, te-mbeți și faci urât. Sau te-mbăt și amânăm?
- Nicio grijă, când vine acțiunea nu se mai lipește alcoolul de mine, beau fiindcă mi-e sete, creierul e intact.
- Dacă ți-e sete, bea apă.
- Bea tu, ca să fii deja ruginit atunci când te apuci de memorii. Ce titlu vrei să pui? Mocirla din mine?
- Nu. Soarta nu te-ntreabă niciodată dacă ți-ai băgat cămașa-n pantaloni. E adânc.
- Mda, cu soarta nu te pui. E prea adânc pentru mine. Și e cinci. Până pe la miezul nopții putem să tragem un pui de somn. Pun ceasul să sune, la unșpe.
- Culcă-te. Eu nu dorm.
- Nu mai tăia firul în patru.
- Orice amănunt e important.
- Atunci du-te la Fort Knox și dă o spargere. Cu hoașca va fi o plăcere.
- Să dea Dumnezeu.
- N-are Dumnezeu treabă cu Rembrandt și cu Picasso. Poate nu-i plac pictorii celebri...


Lady Esmeralda & Jack

Majordomul turnă coniacul în pahare, cu gesturi studiate, deloc ostentative. Întinse unul stăpânei, iar pe al doilea îl ridică încet, cu mâna învelită în mănușa albă. Lady Esmeralda ridică paharul și cei doi ciocniră. Paharele în formă de lalea se atinseră, eliberând către tavan un sunet cristalin.
- Noroc, Jack.
- Noroc, doamnă. Vă doresc o seară deosebită.
- Va fi, Jack. Va fi...
Sorbiră. După ce așeză paharul pe suportul de lemn din stânga ei, Lady Esmeralda puse o nouă țigară – Pall Mall fără filtru, nu fuma niciodată altceva - în port-țigaret, iar Jack se aplecă pentru a o aprinde.
- Mmm, Jack, mulțumesc. O seară specială, nu? Eram convinsă că vei pregăti ceva... deosebit.
- Martell, doamna mea. Din podgoriile Borderiese.
- Minunat. Această combinație fantastică m-a uimit întotdeauna. Struguri și vanilie. Suav, complex, aluziv. Îmi amintește de... vremurile bune.
- Cu siguranță și de plimbările prin pădurea Troncais...
- Jack, ai putea fi un ghid excepțional, mă întreb dacă vreo întrebare referitoare la băuturile franțuzești te-ar pune, vreodată, în dificultate. Așa zișii aristocrați moderni beau cu plăcere indisolubilă, însă fără a ști ceea ce bea, nu este aceasta o constatare care te poate deprima?
- Doamnă, dacă îmi permiteți, aristocrații își permit să bea fără să știe ce beau, asta de când lumea.
- Tendințe de stânga, Jack, pe măsură ce trece timpul? Îți face curte asiduă vreun partid socialist? Dragă, nu te văd cu basca pe-o parte, iar sindromul cubanez nu mai înspăimântă pe nimeni.
- Nicidecum, doamna, era doar o simplă constatare, sper că remarca mea nu vi s-a părut nelalocul ei.
- Deloc, prieten drag. Ai spus un mare adevăr. În spatele spoielilor și al paietelor se ascunde întotdeauna multă mizerie, după cum știi. Degradarea progresivă a bunului gust și a calității umane a dus, inevitabil, la ceea ce observăm azi în jurul nostru. Aristocrat rămâne doar un termen lipsit de substanță. De ce crezi că n-am mai ieșit în societate și am preferat să rămân aici, alături de tablourile noastre, de țigările mele și de coniacul acesta?
Majordomul înclină capul, în semn de aprobare. Lady Esmeralda întinse port-țigaretul către unul dintre tablouri. Doi adolescenți, un băiat brunet și o fată cu părul lung, roșcat, surprinși la liziera unei păduri, pe jumătate dezbrăcați, într-o poziție ciudată, nu știai – inițial - dacă se pregăteau să fugă cât mai departe sau să se iubească sălbatic. Fețe mirate, panicate aproape, guri deschise într-un strigăt înnăbușit, priviri fixe trimise către... Către cel care pictase tabloul, îl bănuiai în fața lor, atent la fiecare tușă, transmițându-le să nu se miște. În pofida faptului că ei dădeau senzația clară că tocmai asta ar fi dorit să facă în acele momente. O lucrare deosebită, valoarea artistică nu putea fi pusă la îndoială nici de către un critic nervos fiindcă și-a surprins nevasta în pat cu băiatul angajat pentru a curăța piscina, dar senzația pe care o avea privitorul – mai puțin Lady Esmeralda, să spunem – era aceea de teamă profundă, zugrăvită până în cele mai mici amănunte. Frica năpasnică ieșea, pur și simplu, dintre cele patru rame. Teroarea era foarte bine surprinsă pe chipurile celor doi, o surpriză răvășitoare care îi determinase să întrerupă ceea ce făcuseră până atunci sau ceea ce aveau de gând să facă din acel moment încolo. La câțiva metri de ei, în stânga, un un rău își trimitea valurile agitate către întunecimea pădurii, lovindu-se de pietre mari, albe, cărora pictorul misterios le dăduse un luciu aparte. Semănau cu niște cranii, doar că scobiturile ochilor nu se vedeau, astfel încât păreau a sta dedesubtul apei. Tigve spălate de apa rece a râului, ca o presupusă amenințare suplimentară la adresa nefericiților adolescenți.
- Îți mai aduci aminte, Jack?
- Da, doamnă. Astfel de momente nu pot fi uitate, el rămân săpate în memorie și provoacă de fiecare dată plăceri nebănuite, aproape orgastice.
- Hmm... Erau frumoși, Jack, frumoși și atât de plini de viață. Nici acum nu s-au schimbat, după atâția ani. Mi-e drag să stau aici și să îi privesc, așa cum am făcut-o și atunci.
- Da, sunt la fel de vii și au aceeași expresie. Vă era teamă, la un moment dat, că trecerea timpului își va pune o amprentă negativă asupra acestor tablouri, asupra detaliilor și trăsăturilor, asupra expresiilor, așa ați spus. Dar nu a fost așa. Ele trăiesc în continuare. Sub ochii dumneavoastră, doamnă...
- Sub ochii noștri, Jack... Arătă un alt tablou, apoi sorbi încă o gură de coniac. Știi, Jack, această posibilitatea neanticipată de a fixa viața pe pânză și, ulterior, între patru rame, i-ar face pe mulți să ne privească lung, ca și cum am fi anomalii ale naturii.
- Sau ne-ar pune în camere izolate, pentru a ne scoate, la intervale regulate de timp, spre a ne duce în laboratoarele lor pline de mașinării ciudate. Ar fi în stare de orice, doamnă...
Lady Esmeralda fixă cu ochii un punct de pe tabloul pe care tocmai îl arătase.
- Era toamnă, Jack, coborâsem din tren, după o călătorie lungă...
- Poate chiar prea lungă pentru gusturile dumneavoastră, doamnă, mi-aș permite să spun...
- Exact, Jack, dragul meu prieten, prea lungă. O plimbare era cea mai bună soluție pentru dezmorțirea oaselor, nu? Þin minte că nici tu nu erai foarte încântat, ba chiar ți-ai ieșit din calmul tău proverbial, ai bombănit, ba chiar ai înjurat, he, he – Doamne, cât de surprinsă am fost! -, fiindcă nici trenurile de lux nu oferă confortul la care te-ai așteptat, acesta sunt cuvintele tale, nu le-am putut uita. Erai roșu la față, l-ai repezit pe un hamal care dorise să pună mâna pe geamantan – adu-ți aminte cum s-a tras la o parte, cu ochii ieșiți din orbite, l-ai înspăimântat de moarte, dragul meu -, apoi l-ai împins într-o parte pe un tânăr care să oprise în mijlocul peronului și își privea, impasibil, ceasul. Te-am tras după mine, prin orășelul acela, și atunci am surprins asta. O minunăție...
Privirea lui Jack poposi, la rândul ei, asupra tabloului...
Îți dădeai seama foarte repede, chiar dacă aruncai doar o privire asupra pânzei, că acolo – pe strada aceea lungă, mărginită de copaci înalți și de clădiri îmbătrânite, cu fațade vopsite strident - avusese loc, cu doar câteva secunde înainte, o paradă. Pictorul misterios stătuse chiar pe mijlocul străzii, ca și cum ar fi așteptat ca parada să se apropie cât mai mult de el, pentru a-l lăsa, apoi, în urmă, despărțindu-se în două brațe, pentru a ocoli, prin stânga și prin dreapta, ca un fluviu în calea căruia se așează o insulă, șevaletul artistului.
În partea de sus a tabloului putea fi observat cerul cristalin, atins delicat de câțiva nori pufoși. Frunzele copacilor alcătuiau un puzzle ruginiu, ceea ce te ducea imediat cu gândul la o toamnă lungă. Parada respectivă ar fi trebuit să treacă printr-o intersecție, înainte de a ajunge foarte aproape de pictor. Dar nu mai ajunsese.
Din partea stângă (dacă ne raportăm la cel care privește tabloul, evident) venise o mașină de pompieri, poate că undeva, în acel orășel prins în lâncezeala unei toamne lungi, izbucnise un incendiu, iar pompierii fuseseră chemați foarte repede de telefoanele vecinilor, pictorul surprinsese foarte bine girofarurile roșii, dădeau senzația că încă pulsează, chiar dacă mașina era răsturnată pe o parte (manevra disperată a șoferului, dorința acestuia de a evita parada, fracțiuni de secundă în care creierul fusese obligat să ia o decizie, suprema decizie, decizia finală, iar bărbatul de la volan virase către stânga, poate că mult prea brusc și este clar că viteza fusese mare, mașina se răsturnase și rămăsese în mijlocul intersecției, iar din motorul ei ieșea fum.
Fiecare amănunt era surprins cu precizie fotografică. De sub cabina mașinii se iveau două jumătăți de trupuri, o asemenea greutate le făcuse cu siguranță chiseliță, iar o femeie îmbrăcată în rochie strălucitoare (o fostă miss, poate, ele fac întotdeauna deliciul paradelor), prăbușită pe piatra cubică, încerca să se îndepărteze de acel coșmar, numai că un picior îi lipsea și gura rămăsese deschisă, surprinsă în timp ce lăsa să iasă din gât un strigăt de durere și groază. Participanții la paradă fuseseră împrăștiați precum popicele de acea mașină roșie a cărei culoare se asorta perfect cu sângele de pe șosea, iar mâna pictorului îi surprinsese cu o frenezie care te făcea să te întrebi imediat, cu stupoare, cum de a putut rămâne cineva impasibil, pictând centimetru după centimetru, amestecând culorile, schimbând pensulele, în vreme ce un cărucior (bebelușul nu se vedea, din fericire) atârna pur și simplu într-unul din copaci, în timp la baza tulpinii putea fi văzută o femeie (mama?) prăbușită precum o păpușă dezarticulată. Nu încăpea nicio îndoială că trupul femeii nu mai avea viață în el.
Nimeni nu-și putuse imagina că așa ceva s-ar putea întâmpla în timpul unui eveniment festiv, dar iată că se întâmplase, mașina intrase în plin, șoferul nu putuse să evite carnagiul, frânele (întotdeauna pot apărea probleme la frâne, nu sunteți de acord?) cedaseră, nenorocita de inerția împinsese mașina cu o ură feroce, spectatorii de pe margine fuseseră loviți primii, apoi urmase un car alegoric (zăcea și el răsturnat, iar mai multe mâini și picioare se iveau de dedesubt), apoi...
Dacă pictorul ar fi reușit, prin absurd, să surprindă și urletele celor mutilați, atunci acel tablou ar fi fost... perfect. O perfecțiune a unui adevărat iad declanșat intempestiv, în mijlocul unei intersecții dintr-un orășel unde, cu siguranță, singurele zile în care putea fi tulburată plictiseala citadină erau tocmai acelea în care se organiza (nu contează motivul, dar orășelul intra atunci într-o adevărată fierbere) o paradă.
Alți oameni – femei, bărbați, copii, foarte mulți copii, Dumnezeule!, dar atunci când este vorba despre o paradă nu pot să lipsească puii de om – erau împrăștiați pe caldarâm, caldarâmul îi așteptase pervers după ce mașina de pompieri îi lovise ca o moarte metalică, roșie, decisă să nu ierte pe nimeni din raza ei de acțiune, o mână micuță rămăsese îndreptată către cer (acuzator?), apoi căzuse, firesc, la pământ, dar pensula o prinsese exact atunci când devenise un înfricoșător punct de reper, iată și câteva intrumente muzicale, un trombon, trei trompete, o tobă (fanfara nu poate lipsi de la nicio paradă, toată lumea știe asta, fanfara este – pentru o paradă – ceea ce este dansatorul pe sârmă pentru un circ, să zicem), partituri mici împrăștiate pe jos, pictorul acela se dedicase pe de-a-ntregul tabloului, avusese puterea de neînțeles (pentru un om normal) de a nu face nicio mișcare, poate încruntase doar sprâncenele, tulburat de razele soarelui, cu o indiferență condamnabilă, iar lângă rigola din dreapta, în prim plan, mărit corespunzător, în așa fel încât să aibă un impact cât mai mare asupra privitorului (și avea, credeți-mă), se afla un elegant pantof de damă, cu tocul cui, numai că în el exista și laba piciorului acelei nefericite, cu tot cu gleznă și jumătate (imaginea era infernal de bine prezentată) din pulpă. Pantoful era alb, iar dârele de sânge prelinse ajunseseră la piele și contrastul izbea privirile...
- O adevărată operă de artă, Jack.
- Într-adevăr, doamnă, niciun alt pictor nu ar fi reușit să surprindă mai bine această scenă.
- Viața, Jack, nu? Viața este un pictor neobosit care are de fiecare dată la dispoziție pânza potrivită, pensula sau culoarea.
- Da, doamnă, viața. Fiecare tablou din colecția dumneavoastră înseamnă viață. Așa cum copiii reușesc să prindă fluturi pentru a-i fixa în insectar cu un bold, așa prindeți dumnevoastră crâmpeie de viață și le fixați, instantaneu, între cele patru rame. Închizând pumnul, pur și simplu. Ce dar minunat!
Majordomul înclină capul, în semn de respect. Iar Lady Esmeralda îi întinse mâna, invitându-l să o sărute. Ceea ce se și întâmplă. Apoi ciocniră din nou paharele.
- Jack, cred că aceasta va fi seara în care vor veni. Ești de acord cu mine?
- Bineînțeles, doamnă. Au trecut câteva zile de când individul acela ne urmărește fiecare mișcare, cred că s-a plictisit deja. Îi simt nerăbdarea...
- Hmm... Lady Esmeralda bătu ușor din palme. Nici nu știi ce emoționată sunt. După atâta vreme... În sfârșit, și ultimul loc rămas liber va dispărea. Iar colecția va fi completă. Gata, Jack, se va termina totul.
- Totul, doamnă?
- Totul. Am desprins destule fâșii din viață. Și fiecare dintre ele m-a secătuit de vlagă. Acum va fi ultima oară. Consumul de energie este prea mare, nu mai sunt în putere, Jack, după noaptea asta vei descoperi simplă bătrânică gârbovită, pregătită sufletește pentru marea călătorie. După noaptea asta, Jack, voi avea mai mult ca oricând nevoie de tine. Jack, bunul meu prieten...
- Voi fi aici, doamnă. Până la final. Apoi...
- Da. Tablourile. Te vei îmbogăți de pe urma lor. Sau le vei distruge. Nu-ți voi impune nimic. Să faci așa cum crezi, Jack, promiți?
Majordomul se apropie și mai mult de fotoliu și lăsă mâna înmănușată să se așeze pe umărul femeii. Apoi oftă și privi peretele înțesat de tablouri. Fiecare ținea captivă o poveste. În cele mai multe dintre cazuri, o poveste tristă. Expresii chinuite, priviri lugubre, morbide, femei și bărbați surprinși în posturi ciudate, iată și un tren care cădea de pe un pod, aveai senzația că se deșiră în drumul său către râul de dedesubt, de la o fereastră ieșise cineva și încerca să ajungă pe acoperiș, într-o încercare disperată de a-și prelungi viața, măcar prin câteva fracțiuni de secundă, case în flăcări, trupuri arse care fumegau, detalii impresionante ale arsurilor de diferite grade, o alunecare de teren, degete încovrigate apărând din mocirlă, încercând să apuce un lemn salvator care nu avea să apară niciodată, un spânzurat atârnând în funie, limba vînătă ieșită din gură, bale scurse de o parte și de alta a bărbiei, în timp ce privitorii aplaudau având întipărite rânjete de satisfacție pe fețe.
Doar câteva tablouri spuneau alte povești. Pictorul se așezase în fața unor îndrăgostiți, spre exemplu, în timp ce aceștia se sărutau. Rămăseseră pentru totdeauna în tablou, cu buzele lipite, ninși de flori albe, căzute dintr-un măr. O fetiță, în iarbă, jucând-se pe lângă Casa Păpușilor, în vreme ce alături de ea, întinși pe o pătură cadrilată, părinții ciocneau pahare cu vin roșu. Se vedea în spate creasta unui munte, acoperită cu un capișon alb. Fetița avea ochi albaștri și privea direct către pictor. O undă aproape insesizabilă de mirare se putea citi în ochii ei...
Majordomul își privi ceasul pe care îl scoase dintr-un buzunar al vestei.
- Promit, Lady Esmeralda. Promit...

Finalul

Dispariția celor doi hoți nu a mirat, bineînțeles, pe nimeni. Mulți anticipaseră de foarte multă vreme un astfel de final nefericit, plecând de la premisa că o viață supusă riscurilor de tot felul nu putea să ducă, inevitabil, decât spre închisoare sau spre cimitir. Cum zvonurile despre o eventruală dublă arestare ar fi apărut foarte repede în cartier, Johnny și Jimmy au fost declarați morți și îngropați, iar cunoscuții lor – puțini de altfel – au vărsat pe podele câteva picături amărâte de whisky, iar apoi au revenit indiferenți la propriile vieți.
Faptul că nimeni nu se putea reculege în fața mormintelor celor doi dispăruți a fost întâmpinat cu ridicări din umeri și cu priviri plictisite, fiindcă nu era pentru prima oară când unii sau alții dispăreau, pur și simplu, și nu se mai știa absolut nimic despre ei. Înecați în fluviu, cu picioarele introduse în lăzi umplute cu ciment, îngropați pe cine știe unde, existau tot felul de posibilități... Din acest punct de vedere, erau destui care se dovedeau a fi extrem de inspirați atunci când era vorba să scape pentru totdeauna de unul sau mai multe cadavre.
După câteva zile, Johhny și Jimmy se retraseră din amintiri și făcură loc unor alte știri - printre care și cea referitoare la o colecție de tablouri scoasă intempestiv la licitație și vândută pentru o sumă de-a dreptul astronomică -, iar cu asta se termină totul.

*
Lady Esmeralda avu parte de o înmormântare fastuoasă. Viața se scursese din ea cu o repeziciune care ar fi putut să dea naștere unor întrebări delicate din partea doctorilor pe care meseria îi transformă, de foarte multe ori, în curioși incurabili, însă Jack avusese grijă să “ungă” ușile necesare, astfel încât acestea să nu scârțâie, la o adică.
După noaptea în care Lady Esmeralda strânsese pentru ultima oară viața în pumn – Johnny și Jimmy deveniseră parte integrantă a ultimului tablou din colecție, iar pe fețele lor se putea citi, pentru totdeauna, uluiala indusă de contactul vizual cu o bătrână care-i luase prin surprindere, la doar câteva minute după ce pătrunseseră în sufrageria vilei – nu mai trecuse decât o săptămână până la moartea ei.
Jack întreprinse toate demersurile necesare, atent până și la cele mai mici detalii, petrecu momente de adâncă reculegere la căpătâiul decedatei, o conduse pe ultimul drum, mergând cu demnitate în urma carului mortuar îmbrăcat în coroane, alături de notabilitățile orașului care nu putuseră rata participarea la un astfel de eveniment, apoi află (avocații apar și atunci când trebuie, nu numai invers) că Lady Esmeralda trecuse toată averea pe numele său.
Înainte de vinde domeniul, luă legătura cu cea mai mare casă de licitație din oraș și, sub privirile severe ale unor paznici înarmați până-n dinți, mută întreaga colecție de tablouri în subsolul unei clădiri impunătoare, acolo unde avea să stea până în ziua cea mare (așa cum titraseră ziarele). Toate tablourile fură vândute cu o repeziciune uimitoare, iar știrea făcu înconjurul orășelului.
Firește, toată lumea s-a întrebat, ulterior, cum de nu a știut nimeni că Lady Esmeralda, cunoscută în primul rând pentru operele de caritate pe care le făcea, la interval regulate de timp, avea și un asemenea talent. Criticii de artă au conceput texte înduioșătoare și laudative, publicate pe prima pagină a cotidianelor de mare tiraj, televiziunile au organizat talk-show-uri (numai că Jack nu a vrut să participle la niciunul dintre ele), iar primarul localității a declarat-o pe Lady Emeralda cetățean de onoare post-mortem.
La câteva zile după ce fu vândut și ultimul tablou – intitulat “Furt eșuat”, o extraordinară combinație între Rembrandt, Dali și Picasso, cu accente personale care scoteau în evidență personalitatea copleșitoare a regretatei pictorițe, după cum s-a exprimat un critic în vogă -, Jack cumpără un bilet de avion (dus) către insulele Azore. Banii din cont i-ar fi permis să meargă oriunde ar fi dorit, însă el alese această destinație, fără să dea nimănui explicații.
Înainte de păși pe scara avionului, fostul majordom întoarse capul și privi către oraș. Câteva blocuri înalte (metal și sticlă) zgâriau peisajul, iar coșul înalt al uzinei lăsa să iasă o dâră de fum care se strecura printer doi nori pufoși de dimensiuni apreciabile. Întinse mâna, cu palma deschisă, așteptă câteva secunde, apoi strânse pumnul. Nu se întâmplă nimic, evident, pentru că viața nu poate fi prinsă în pumn decât de câțiva oameni, iar aceștia se nasc cu acest dar, nu îl capătă pe parcurs.
Își șterse cu dosul palmei o lacrimă care apăruse la colțul ochiului stâng, apoi întoarse spatele trecutului și urcă în avion. Un zâmbet larg i se desenă pe față, iar stewardesa îi arătă, amabilă, unde se află locul său… De undeva, dintr-o altă lume, zâmbi și Lady Esmeralda.

14 februarie 2011

Text publicat în volumul "Frig", Editura Pim, Iași, 2011.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!