Era de o lună de zile în centrul directorului Bojdeucă și scăpase de temerile pe care le avusese în prima zi. Ceilalți copii nu semănau deloc cu copiii pe care-i cunoscuse în alte orfelinate și nici cu cei de pe stradă. Aici nu trebuia să se lupte pentru hrana sau lucrurile lor și putuseră să rămână copii. Îl primiseră pe Andrei cu prietenie și îl ajutaseră să se integreze în societatea lor.
Stătuse de vorbă cu doi institutori care, în urma discuțiilor, îl evaluaseră și hotărâseră că putea urma cursurile clasei a șasea, cu elevii de vârsta lui, în ciuda faptului că avea destule lipsuri în educație. Avea în schimb o istețime nativă, care putea compensa aceste lipsuri și îl va ajuta să recupereze pe parcurs. Nu ar fi fost bine pentru moralul lui să învețe între copii mai mici decât el.
Îi plăcea să-și petreacă timpul liber la ferma de animale. Aici a făcut primul lui desen. Moș Codru, îngrijitorul animalelor, mătura într-o zi cu o mătură de nuiele frunzele de pe o alee. Băiatul stătea pe o grămadă de pământ și se uita la el, atras de mișcările egale și liniștite ale bătrânului. În ciuda faptului că părea foarte încet în mișcări, omul se apropia, împingând grămada din ce în ce mai mare de frunze din fața lui, de copil. Andrei se juca mâzgălind cu un creion o foaie de hârtie. Tot uitându-se la omul care mătura, se trezi că desenează imaginea din fața lui. Corpul îl făcuse mic și diform, în schimb mâinile care țineau mătura și capul le făcuse foarte apropiate de realitate. Ajungând în dreptul lui, bătrânul lăsă mătura pe grămada de frunze și se așeză lângă copil.
Așa toamnă caldă și parfumată de mult timp nu a mai fost pe aici. Frumos anotimp mai e toamna!
Mie îmi place primăvara, Moș Codru. Iarba proaspătă și pomii plini de flori zic eu că sunt parfumate, nu frunzele astea moarte.
Ei, Andreiule, asta e din cauza vârstei. Când ai să mai cunoști viața ai să înveți să-ți placă și toamna.
Cum să învăț? Îți place sau nu îți place un lucru. Uite că mie nu îmi place.
Asta pentru că nu cunoști acest lucru.
Cum să nu-l cunosc? E toamnă, iarba se usucă, florile mor, iar frunzele cad. Nimic nu mai are culoare și parcă viața este așa, fără chef. Fără viață.
Lipsa asta de chef este, de fapt, adevărata viață. Este un cântec pe care trebuie să-l asculți în liniște să-l poți pricepe. E o muzică pe care tu nu ai învățat încă să o asculți. Dar ce zici că desenezi tu acolo?
Nu sunt desene. Sunt mâzgălituri.
Ia să văd și eu.
Bătrânul se uită atent la hârtia copilului și îi spuse oftând:
Ce bătrân sunt! Să-mi mai arăți desenele tale. Ai să înveți repede să asculți toamna.
Mai bine spune-mi de ce-ți zice Moș Codru.
De ce-mi zice Moș, vezi și tu cu ochii tăi, că m-ai zugrăvit acolo cu toți anii mei, care, se vede treaba că mi-au lăsat ceva semne pe chip. Cât despre Codru... Ție de ce-ți zice Uscatu?
Păi, dumneata nu vezi că nu sunt prea gras? E o poreclă.
Așa și la mine. Înainte să mă arănesc pe la ferma asta a lui conu' Bojdeucă, băteam străzile Bucureștilor în lung și-n lat și pentru că trebuia să și mănânc, îmi făcusem un obicei să cer la fiecare om un codru de pâine. Câteodată mă uitam mirat la cel care îmi întindea o bucată de pâine. Uitasem că cerusem. Alți oameni fără rost pe lume, așa ca mine, m-au botezat Codru.
Și eu sunt tot fără rost pe lume, așa ca dumneata.
Tu nu, Andreiule. Să nu mai spui asta. Pe tine te-a îndrumat la timp bunul Dumnezeu spre conu' Bojdeucă. Numai să fii cuminte și îți vei afla aici rostul.
Și pentru dumneata, Moș Codru, chiar nu mai e niciun rost?
O mai fi, dar eu nu-l mai caut. Ce să mai fac eu cu un rost la anii mei? Sunt mulțumit că am găsit aici un adăpost și oameni buni și că mă mai țin puterile să muncesc pentru codrul meu de pâine.
Lasă, Moșule, că îți găsesc eu un rost și dumitale.
Tu să ai grijă de al tău, Andreiule. De al tău.
Copilul plecase de mult, dar bătrânul stătea tot pe grămada de pământ așteptând să se lase seara peste mormanul de frunze uscate. Aproape că uitase ce mare minune e viața. Cât timp vagabondase prin București nu avusese timp să alăture natura vieții. Pe atunci natura însemna frig sau cald, ploaie sau soare, zi sau noapte. Dacă era frig, trebuia să găsească o haină mai groasă de pus pe el. Când ploua, căuta să se adăpostească undeva, să se ferească de umezeală. Noaptea îi trebuia un culcuș unde să nu-l găsească hoții și criminalii.
În lumea vagabonzilor, copiii erau la fel de răi ca oamenii mari. Animale, în afară de câini și pisici, nu erau, iar acestea nu pândeau altceva decât să-ți fure codrul de pâine. Aici, la ferma domnului Gheorghe Bojdeucă, redescoperise viața. Învățase cât de expresivă poate fi tăcerea unei vite, atentă la fenomenele naturale. Scăpat de poluarea capitalei, își amintise că deasupra lui există mii de stele, de care nu se mai sătura privindu-le. În sfârșit, descoperise că lucrul cel mai de preț la copii este copilăria, iar la oameni, omenia.
Pentru tot ceea ce clădise în acest colț de lume pentru oamenii sărmani, el, Moș Codru, îl ruga pe Dumnezeu să-l treacă pe Conu' Bojdeucă în rândul sfinților. Când i-o veni vremea, bineînțeles.

Andrei Uscatu a continuat să deseneze și începuse să o facă bine, cu o ușurință remarcabilă. Acest talent nu a trecut neobservat în rândul colegilor și profesorilor. A fost îndemnat să folosească și culori, însă pictura nu-l atrăgea. Desena numai în creion, la început, apoi în cărbune. Deja făcuse portretele tuturor institutorilor, în frunte cu domnul director și începuse să lucreze la chipurile colegilor. Moș Codru era subiectul lui preferat. Era singurul căruia îi desena și mâinile. Profesorul de desen observase acest lucru și îi arătase o lucrare a pictorului Albrecht Durer, care se numea ”Mâini în rugăciune”. Îi spusese și povestea acestui desen, cum se sacrificase fratele pictorului, lucrând în mină, pentru ca el să poată studia artele. După câțiva ani, când Albrecht devenise deja celebru și își vindea lucrările cu prețuri mari, a vrut să-și ajute fratele să urmeze școala, fiind și el pasionat de pictură, însă pentru acesta era prea târziu. Mâinile îi fuseseră distruse de munca grea din mină și nu mai putea picta. ”Mâini în rugăciune” era omagiul adus de celebrul pictor fratelui său, model fiindu-i chiar el.
Andrei fusese impresionat de această poveste și începuse să studieze viața și opera marilor artiști. Aproape firesc fusese atras de perioada Renașterii, în special de Michelangelo Buonaroti. Descoperise că fiecare lucrare celebră era însoțită în timp și de povestea ei. Cum fusese realizată, cine o comandase, în ce împrejurări istorice sau ce simboluri inserase pictorul în elementele care alcătuiau lucrarea, ce proprietari avusese și chiar cine o furase. Copilul străzii dispăruse de parcă nu ar fi existat niciodată. După primul an petrecut în centrul directorului Bojdeucă, Andrei se schimbase enorm. Din copilul imberb, vesel și mereu pregătit să râdă de orice situație, se transformase într-un băiat studios și meditativ. Era foarte atent la orele de curs, apoi mergea la bibliotecă și căuta informațiile care îi lipseau. Sâmbăta și duminica mergea la fermă, unde stătea numai în preajma lui Moș Codru, fericit să-i dezvăluie minunile aflate din cărți. Bătrânul îl surprindea întotdeauna, aducând câte o completare la cele spuse de el. Nu era mare personalitate de care îi vorbea, să nu știe și bătrânul o întâmplare.
Dar de unde știi dumneata, Moș Codru, atâtea lucruri? Atât de mult ai citit?
Nu, Andreiule, că eu nu prea am școală, dar poveștile nu le poți afla numai din cărți. Înainte vreme lumea nu știa să scrie și să citească, dar oamenii povesteau cele văzute sau trăite de ei. Întâmplările cele mai frumoase erau povestite mai departe și așa ajungea să fie cunoscut un viteaz din țara noastră taman în India. Oamenii au călătorit întotdeauna, chiar dacă nu atât de repede ca astăzi, dar mai repede decât ei au umblat poveștile și istoriile.
Și dumneata ai umblat mult?
Eu nu prea am umblat. Mi-a plăcut mai mult să-i ascult pe cei care au făcut-o.
Și de toți oamenii ăștia mari, despre care îți vorbesc eu, de unde ai aflat, că eu am auzit de ei numai la școală?
Ți-am spus că-mi place să ascult mai mult chiar decât le place altora să vorbească. Oamenii străzii nu au fost întotdeauna așa cum îi vezi acum. Dincolo de părul slinos și zdrențele de pe ei se ascunde o poveste. O viață. Ei nu pot uita această viață și o povestesc oricui are chef să-i asculte. Unii dintre ei au fost oameni cu multă carte, chiar oameni mari, cu toate astea, cartea aia multă și mințile lor deștepte nu prea le-a ajutat să-și schimbe soarta.
Dar ce, Moșule, soarta o poți schimba? Eu am citit că soarta ne e dată și, vrem nu vrem, tot o pățim, dacă așa ne e scris.
Ideea asta vine așa, cam de la biserică. Dacă ar fi cum spui, omul nu ar mai trebui să facă nimic, pentru că viața oricum i se trăiește singură. Fiecare acțiune a omului îi influențează viața într-un fel sau altul. Asta am aflat-o eu tot de la un om cu carte. Toți cei care au ajuns pe stradă și au pierdut familie, slujbe, case, bani, au făcut una sau mai multe greșeli care i-au dus la dezastru. Mi le-au povestit ei înșiși. La început toți înjură soarta și pe Dumnezeu, dar, în cele din urmă, ajung să priceapă că nu Dumnezeu le-a pus paharul în mână, nu El i-a dus la cazino, nu El le-a dat amante, nu El i-a făcut să se creadă atât de puternici, încât să nu le mai pese de lege. Oricât de mare vei ajunge, Andreiule, să nu uiți niciodată că ești numai un om. Cel mai important lucru în viață este însăși viața. Să o respecți întotdeauna și să o prețuiești, altminteri nu vei putea fi niciodată fericit.
Dacă nu soarta, Moș Codru, înseamnă că eu numai din vina mea am ajuns pe stradă.
Cu tine e altceva, Andreiule. Ție ți-au făcut alții soarta și tu nu ai nicio vină. De acum însă, viața ta a intrat pe un făgaș bun. Ai ieșit din soarta pe care ți-au făcut-o ei și ai intrat în viața ta. Să nu uiți niciodată că directorul Bojdeucă este cel care te-a ajutat să-ți iei viața în propriile mâini. El și doctorul ăla care te-a adus aici.
Domnul doctor Streașină e un om bun, deși încearcă tot timpul să ascundă asta.
Poate că așa trebuie să fie, cine știe! L-ai mai văzut de atunci?
Nu, dar am să-l întreb pe domnul director de dânsul.
Cu pictura cum merge?
Nu e pictură, Moș Codru. E desen în cărbune.
Dar ce, nu-ți dau și culori la școală acolo?
Sigur că-mi dau, numai că mie îmi place fără.
Eu credeam că faci niște schițe și pe urmă le colorezi, dar dacă tu nu vrei...
Nu-mi trebuie culori să exprim ceea ce vreau.
Așa? Păi, ziceai tu într-o zi că nu îți place toamna tocmai pentru că nu mai are culori.
Ziceam, dar acum nu mai zic. Are și toamna culorile ei.
Păi, are. Și ce-ai mai găsit tu interesant la toamnă?
Nu mare lucru. Poate mirosul de frunze arse.
Da. Și mie îmi place. Îți inspiră ceva mirosul ăsta, ori numai îți place?
Ce ar trebui să-mi inspire? Îmi place și atât.
Uneori trebuie să te întrebi de ce îți place un lucru. Ce semnificație are el pentru tine sau pentru natură. Unele lucruri nu le poți înțelege pe deplin, dar e bine să încerci. Altele au un rost pe lume și trebuie să le pricepi pentru a le respecta.