Fă-te, suflete, copil
Și strecoară-te tiptil
Prin porumb cu moț și ciucuri,
Ca să poți să te mai bucuri.
(„Creion” - Tudor Arghezi)

Era prima zi de duminică a acestei primăveri în care Tudor a reușit performanța de a nu merge la serviciu. Nu-i venea să creadă că este acasă. S-a putut trezi târziu, nu la cântatul cocoșilor, când cerul abia se mijea sub lumina roșiatică a răsăritului de soare. Ieșise în curte și privea cu mirare florile din fața casei, proaspete, pline de sănătate și culoare. Orânduite de mama sa, potrivit perioadei în care trebuiau să înflorească, păreau a fi aliniate după o regulă foarte strictă, ce nu se încălca în nicio primăvară. Erau ronduri ovale, pătrate și hexagonale, săpate într-o anume orânduială, nici prea aglomerate, dar nici prea rare, astfel încât ofereau ochiului un tablou uriaș de armonie și frumusețe naturală. Plantele crescute din rădăcina veche, ce fusese bine adăpostită sub stratul bogat de zăpadă al iernii care părea că nu se mai termină, ajunseseră la maturitate și se simțea de la zece pași parfumul plăcut al zambilelor, iar cupele elegante și catifelate ale lalelelor în trei culori se înălțau semețe deasupra unor așa numiți „năsturași” galbeni, grena, albăstrui, de parcă se întreceau în a atrage priviri admirative.
„Hm! Mama nu a fost la cursuri de ikebana, dar și aici, afară, ca și în vazele din casă, dânsa a aranjat florile mai plăcut ca japonezele! Avea un simț al armoniei așa de dezvoltat cum mai rar se întâlnește… Oare de unde-i veneau ideile ori gusturile astea? Și la hăinuțele și flanelele pe care ni le cosea pe când eram noi micuți ori ni le lucra cu andrelele am observat aceeași deosebită înclinare spre frumos…” medita Tudor plimbându-se alene pe aleile curate dintre ronduri, cu mâinile la spate, lipsit de griji, într-o deplină tăcere. „Pe toate bluzițele și puloverele aveam floricele lucrate. Erau în aceeași culoare ori în tonuri apropiate, dar nu-mi dau seama cum de le reușea așa, din același material și cu aceleași ustensile... Hm! Ce n-aș da să mai fie aici și să-mi lucreze și mie și fratelui meu… Doar noi doi am mai rămas. Doar noi și amintirile noastre…”.
Trecând în lumea amintirilor, se aplecă și rupse o plantă din cele câteva tufe răzlețe ce crescuseră printre celelalte flori. Ceva nelămurit îl făcu să zăbovească asupra ei. Înflorise și ea. Îi privi albul petalelor lunguiețe și cu nervuri verzui pe margini. Observă că din tulpina-i firavă se prelingea, picătură cu picătură, un lichid aproape vâscos și ușor lipicios. „Hm! Asta-i planta din care nu gusta Bătrâna niciodată… O evita sistematic. Parcă tușea în apropierea ei. Fornăia…”. Năucit parcă de acest gând, porni pe aleea principală care-i purtă pașii spre grădină. Deschise poarta și merse la nucul cel bătrân pe care-l știa de când era mic. Coroana bogată acoperea o mare parte a cerului și răcoarea plăcută îl îndemnă să se așeze pe banca fixată cândva de bunicul său lângă trunchiul pomului, pe atunci tânăr și mult mai subțire. Stinghia de sus făcea corp comun, acum, cu trunchiul. Aici era cândva lumea lui de basm. Aici visa în voie. Își aminti că adormea înainte de a se termina fiecare poveste spusă de bunicul ori de mama sa. Întotdeauna întreba, a doua zi, despre cum se termina povestea „de ieri” și, din această cauză, povestea „de azi” începea cu sfârșitul celeilalte…
Se așeză cu gesturi moi pe bancă, privi din nou atent la planta ce-o ținea în mână, încercând să-și amintească ce nume are, apoi întinse lateral ambele brațe pe stinghia băncii și lăsă capul pe spate. Se minună de bogăția verde și de armonia tulburătoare în care crescuseră zeci și sute de ramuri și rămurele. Începu să numere frunzele mari și lucioase de pe crenguțele ce crescuseră ca un evantai din extremitatea unei crengi. Cinci… zece… douăzeci… „Hm! La cât am ajuns? Mai erau puține… O iau de la început”. Cinci… șapte… zece… Ochii i se închiseră încet-încet, se redeschiseră cu greu de vreo două ori, căută frunzele pe care le număra și le rătăci printre numeroasele ramuri și printre genele ce i se strânseră încetișor, făcând întuneric. Adormise? Era între veghe și somn…
… Tudorel își bălăcea picioarele în apa limpede ce curgea alene pe sub podul de lemne pe care se așezase și încerca să numere peștișorii care se hârjoneau în grupuri micuțe aproape de malul acoperit de vegetație bogată. Din trestiile crescute mai alături, la vreo cincizeci de pași de pod, printre păpurișul des, alesese una mai mare, pe care o tăiase cu briceagul cu două limbi primit în dar de la bunicul său în ziua în care împlinise șapte ani. Legase o ață de vârful ei, dar nu avea un ac să-l prindă la capăt pentru a-și face undiță. Întinse mâna în care ținea trestia, o trecu în sus spre spate și o plasă, destul de îndemânatic, în față, cât îi permise brațul. Ața, destul de ușoară, nu se întinse cum ar fi dorit el, dar nici în adânc nu se afundă. Plutea tremurând odată cu unduirea ușoară a apei. În schimb, peștișorii se speriară și, cu mișcări rapide ale codițelor și aripioarelor, se îndepărtară grăbiți și se pierdură printre ramurile dese ale plantelor acvatice lângă mal. Nemulțumit, aruncă „undița” și o privi înciudat cum alunecă pe apă, depărtându-se. „Na! Acum nu mai am nici undiță… Cu ce mă joc? Am să-l rog pe tata să-mi facă una ca lumea. Vreau să pescuiesc!” a hotărât băiatul supărat că nu se gândise mai de demult la treaba asta. „Ba nu! Bunicu’ o să-mi facă undiță și o să mă învețe cum se prinde peștele. Ce? Eu nu am grijă de Bătrâna lui?” își schimbă el hotărârea privind supărat în adâncul albiei pârâului.
Mulțumit de ideea ce-i venise, se propti cu o mână de bârnele podului și se ridică în picioare. Privi cerul senin, se uită în direcția soarelui și apoi la umbra proiectată pe pod de trupul său firav. „Este trecut de ora la care a zis bunicu’ să aduc iapa acasă. Mai întâi să culeg câteva flori pentru mămica… Ba nu! Culeg din alea de câmp, pe drum, că-i plac mai mult. Am văzut eu că cele de baltă nu-i plac… Dar unde este Bătrâna? Era aici, aproape…” se sperie Tudorel după ce privi roată cât cuprindeau ochii fără să vadă iapa.
Alergă în poienița plină de iarbă grasă în care o lăsase pe Bătrâna cu ceva timp în urmă. Nu era aici și nici în apropiere nu se vedea. O strigă de câteva ori, dar fără rezultat. De obicei, la chemarea lui, venea întotdeauna, își întindea gâtul și își scutura coama privindu-l cu blândețe pe copil. Tudorel se sperie de-a binelea. O teamă adâncă se strecură în sufletul lui și-l făcu să plângă. Nu știa ce să facă. „Cum să mă duca acasă fără ea? Ce să le spun?” Își șterse lacrimile cu poalele cămășuței scoasă din pantaloni și mai privi odată de jur împrejur. Strigă iar. Deodată, când toate speranțele pieriseră și se dădea de ceasul morții neștiind ce să facă, auzi fornăiala iepei, undeva, departe dinspre păduricea ce urca de dincolo de poieniță până-n vârful dealului. Plecă în fugă într-acolo, intră prin lăstărișul des care-i răni picioarele goale și pătrunse în lizieră. Degeaba. Nici urmă de animal încotro privea el neputincios.
- Intră în pădurice fără teamă! auzi Tudorel o voce necunoscută. După zece pași dai de o potecă. De acolo ai să mă vezi.
Năucit și tare înfricoșat, băiatul începu să plângă și se întoarse cu gândul de a fugi cât mai departe de acel loc.
- Unde vrei să pleci? Pe mine mă lași aici? întrebă aceeași voce exact când copilul își aplecase trupul pentru a-și lua avânt să fugă. Lașule! Credeam că ești curajos și că ții la mine. Vai, cum m-am înșelat! se tângui vocea care, de data asta, a avut darul să-l încurajeze și să-l îndârjească pe băiat.
- Ba nu sunt laș! a strigat el cât a putut de tare, întorcându-se din nou cu fața la pădure. Uite! Am să vin la potecă, a mai zis el și a făcut primii pași.
Inima-i bătea cu putere. O auzea așa de tare că-i putea număra bătăile, dar nu a luat-o în seamă. A mai făcut câțiva pași ferindu-se de mai multe ramuri, care se agățau de cămășuța lui și așa destul de șifonată, dar și de cele ce păreau că doresc să-l lovească peste ochi. Pe acestea le prindea de vârfuri, le îndoia până trecea de ele și apoi le elibera. În altă situație, s-ar fi jucat cu ele în felul acesta. De picioare nu-i păsa. Călca pe vreascuri mărunte și uscate, se mai lovea, se mai înțepa, dar nu lua nimic în seamă. Era obișnuit să-l rănească rugii de pe miriște. Nu i se părea că ar fi mai rău aici. Ajuns la potecă, s-a oprit. A privit atent, dar n-a văzut nici urmă de Bătrâna și n-a auzit alt zgomot decât freamătul ușor al copacilor încărcați de frunze.
Descurajat și înfricoșat, s-a învârtit pe loc. I se părea că toți copacii se apleacă și-l apasă ușor cu ramurile lor, ascunzându-l privirilor. Auzea voci, fără să înțeleagă cuvinte, auzea muzică, fără să înțeleagă de unde vine, simțea adierea unui vânt care se întețea și care făcea frunzele să se miște forțat, haotic, în foșnet înfricoșător. A încercat să fugă, dar picioarele-i erau grele și se forța să facă fiecare pas. S-a oprit năucit. Nu putea să mai plângă și nu înțelegea ce se întâmplă. A deschis gura să țipe, dar în acel moment a văzut mai bine poteca pe care făcuse doar câțiva pași. Privind în lungul ei să înțeleagă încotro să se îndrepte, a văzut ceva mișcându-se la doar la o aruncătură de băț mai departe. A căzut în genunchi aproape paralizat de frică S-a târât pe iarba moale și caldă cu ochii țintă spre locul unde observase mișcare.
Deodată s-a făcut liniște. Frunzele s-au oprit din mișcare și muzica a încetat. A văzut doar la câțiva pași distanță coada stufoasă și lungă a Bătrânei mișcându-se nervoasă. S-a ridicat cu greu în picioare și a privit buimac. „Ce face acolo”, s-a întrebat el. „De ce stă nemișcată și doar dă din coadă?”. I-a răspuns vocea aceea care-i mai vorbise:
- Vino! Ești lângă mine. Dezleagă-mă de aici!
- Da! Iată-mă că vin! a șoptit el, neputincios în încercarea de a striga tare.
S-a deplasat cu greu. Nu putea privi în altă parte. Fixa încordat doar coada care alunga prin mișcarea ei continuă o sumedenie de muște ce zumzăiau amenințător. Când a ajuns aproape de iapă a înțeles că ea este legată de o creangă puternică crescută aproape împletit cu o alta dintr-un trunchi ce fusese cândva viguros. Acum era tăiat la două palme mai sus de acele crengi gemene. Lanțul cu belciug prins de căpăstru și înfășurat pe gâtul animalului se desfăcuse și se înțepenise între acele lemne ca într-o menghină. Bătrâna l-a simțit aproape și a încercat să-și întoarcă botul pentru a-l vedea pe băiat. Nu a reușit prea mult. Lungimea lanțului liber nu i-a permis. În schimb a nechezat încet, ca într-un scâncet și tot trupul transpirat și plin de muște s-a frământat puternic.
Înțelegând situația, Tudorel a uitat de toată frica ce-l cuprinsese și s-a repezit cu toată forța la cele două crengi. A tras de ele să lărgească spațiul și să poată trage lanțul blocat a acolo. Nu a reușit. A privit în jurul său și a ales o altă creangă pe care s-o rupă și să se ajute de ea.
- Nu este bună… E prea moale. Ceva mai tare caută! îl sfătui vocea.
- Da, ai dreptate. Mulțumesc! răspunse copilul, firesc, de parcă vorbea cu un om cunoscut ce-l învăța de bine.
A văzut un lemn mai scurt, de aproape un metru, pe jos, între copaci. L-a ridicat de acolo și s-a întors cât a putut de repede.
- Să stai liniștită, Bătrâna! Te voi elibera imediat, căluțul meu drag, i-a promis el cu hotărâre, ridicând lemnul cu ambele brațe.
S-a chinuit puțin până a reușit să-l introducă între cele două crengi. L-a fixat atent apoi a tras de el forțând deschiderea. Nu a reușit din prima încercare, dar era așa de hotărât că nu-l mai oprea nimeni. S-a agățat cu ambele mâini și a lăsat toată greutatea trupului, ridicând picioarele de pe pământ, să facă ceea ce forța brațelor nu reușise. Observând că nu cedează nici acum acea închizătoare pe care o ura cu toată ființa lui, Tudorel s-a ridicat trăgând cu mâinile de lemn, până a ajuns cu pieptul aproape la nivelul crengilor și a început să se zgâlțâie cât a putut el de mult. În felul acesta spațiul dintre crengi se mărea văzând cu ochii, dar bietul băiat nu putea trage lanțul. Înțelesese că dacă eliberează o mână nu va mai apăsa cu aceeași forță. Îi venea să țipe de furie și se zbătea puternic sperând că lanțul va începe singur să se tragă din închizătoare. Puterile-i slăbeau. Știa că nu mai putea sta mult așa și se îngrozea la gândul că cele două crengi se vor apropia din nou. S-a uitat disperat la Bătrâna care-l privea cu o înțelegere și milă atât de omenească, încât Tudorel se cutremură. În acel moment i-a venit o idee la care nu avusese curaj să gândească vreodată.
- Bătrâna, căluțul meu drag, apucă lanțul cu dinții! Trage de el, căluțule!
Ochii inteligenți ai iepei l-au fixat cu o mulțumire pe care băiatul o văzuse rar în ochii oamenilor. Și-a răsfrânt buzele lăsându-și dinții la vedere și a nechezat scurt. A întins botul și a reușit să prindă lanțul. Dintr-o singură smucitură l-a tras dintre trunchiuri și a nechezat din nou, a satisfacție deplină.
- Uraaaa! Bravo, Bătrâna! a țipat Tudorel de bucurie în timp ce ateriza pe iarbă, după ce și-a desfăcut mâinile din strânsoare. S-a repezit la „căluțul lui drag” și l-a pupat pe bot, îmbrățișându-l. Iapa a stat cuminte, fremătându-și trupul, semn că-i răspunde băiatului ori că nu mai suporta muștele de pe spinarea sa. Apoi, după câteva secunde, a împins copilul cu botul, atentă, să nu-l trântească de pe picioare și, privindu-l cu ochii ei mari și blânzi, i-a vorbit:
- Este destul de târziu. Bunicul te va certa. Este și el îngrijorat…
- Da! Ai dreptate, căluțul meu drag. Să mergem! a zis Tudorel și a apucat hotărât de belciugul din capul lanțului, trăgând de căpăstrul Bătrânei. Să stai aproape de mine, să nu se mai întâmple vreun necaz. Ai auzit?
Bătrâna n-a răspuns. A dat din cap în semnul acela de aprobare al oamenilor, și-a scuturat tot trupul cu putere, și-a învârtit coada cât a putut să cuprindă și a scuturat scurt din picioare. Un stol întreg de muște a fost proiectat prin frunziș și puține au scăpat cu viață. Băiatul a înțeles că se opune să o ducă așa, trasă de căpăstru și a dojenit-o:
- Ba, nu! Vei merge cuminte după mine. Nu vreau să te mai rătăcești. Vezi bine ce se poate întâmpla.
Bătrâna a nechezat ușor a aprobare și l-a urmat cuminte. Băiatul ținea lanțul strâns în mâna sa micuță și mergea cu pas hotărât ocolind lăstărișul prea des ori prea înalt, încercând să se protejeze, dar s-o ferească și pe ea de zgârieturi.
Fața i se înseninase, dar îl prinsese grija de ce avea să zică bunicul. Era conștient că timpul se scurge repede și știa cât de greu i-a aprobat să ducă el, de unul singur pentru prima oară, iapa la păscut. „Bine-bine! dar cum să povestesc eu acasă întâmplarea asta? Cine mă crede pe mine?... Oare nu mi s-a părut? A cui a fost vocea? Caii nu vorbesc niciodată ca oamenii. Poate… în basme, dar eu nu sunt în basm…”
- Să nu povestești nimănui ce s-a întâmplat. Va fi bine, crede-mă!
Tudorel s-a oprit brusc. S-a întors și s-a uitat lung la Bătrâna. Nu știa ce să creadă. Era convins, cel puțin acum, că vorbise chiar ea. „Când am zis să tragă lanțul… m-a înțeles… Deci ea a știut ce i-am zis eu… Iar acum, acum ea a vorbit! Nu este nimeni în jurul nostru”.
- Bătrâna, căluțul meu drag, tu ai vorbit cu mine? a întrebat-o el rugător, privind-o în ochi.
Iapa a scuturat scurt capul și l-a împins cu grijă pe băiat cu botul în piept. Ochii îi luceau și copilului nu-i venea să creadă cât de grăitori erau. Parcă spuneau fără cuvinte:
- Eu ți-am vorbit, copile!
- Bine, bine, dar nu se poate așa ceva! Unde ai mai auzit tu cal să vorbească omenește?
Bătrâna a repetat gestul și a nechezat scurt, arătându-și dinții. Parcă râdea ori așa a avut băiatul impresia. Îngândurat, fără s-o mai îndemne, a pornit și, mergând din ce în ce mai repede, au ajuns în poienița cu iarbă grasă.
- Uite, nu te leg! Am încredere în tine. Cred că îți este foame. Ai iarbă bună de păscut aici. Grăbește-te! Eu merg să mă spăl un picușor, se explică Tudorel cât se poate de serios și, în același timp, foarte îngândurat.
Ajuns la pod, și-a dat cămășuța și pantalonașii jos, le-a scuturat de praf și de scaieți, și le-a așezat pe iarba curată de lângă pod. A mai făcut câțiva pași și a intrat în apă. Câteva broaște au sărit speriate, dar el nu le-a băgat în seamă. Cândva se speria de ele. Mai târziu, s-a obișnuit cu prezența lor, le asculta concertele necontenite și chiar le imita uneori. Ele tăceau atunci. Îl ascultau puțin și își reluau cântarea în cor cu mai multă forță. Parcă se întreceau. S-a spălat pe brațe, pe față și pe trup până la mijloc și s-a urcat din nou pe pod. A stat la soare să se usuce, dar după ce a aruncat o privire spre poieniță. Bătrâna păștea cuminte, fornăind pe nări din când în când.
Simțind căldura puternică a soarelui a considerat că s-a uscat și pielea lui. S-a îmbrăcat și s-a așezat într-o poziție numai de el știută pentru a afla ora exactă. „Aoleu, ce mă fac! Două ceasuri tot am întârziat… Mama mă va certa. Și bunicul… Bunicul va fi supărat și trei zile nu-mi va spune nici-un basm… El nu mă ceartă, dar nu-mi vorbește. E mai rău așa… Ce mă fac eu acuma?” A scos două pietricele din buzunar și le-a zvârlit cu putere pe oglinda apei, una câte una. A fost mulțumit să vadă că au atins apa și au sărit de trei-patru ori până să se ducă la fundul pârâului care se lărgea mult după ieșirea de sub pod. Imediat a alergat în poieniță, hotărât să meargă în cel mai rapid pas pe care-l putea face tot drumul până acasă.
A apucat lanțul de belciug și a vorbit ca un mare șef:
- Mergem imediat acasă, Bătrâna. Cu pas întins, fără să te superi.
- De ce nu mergi călare? Ajungem mai repede la trap mărunt ori în galop.
- Pentru că…, pentru că… Tu ai vorbit? Iar?
Iapa a nechezat scurt privindu-l pe băiat cu aceeași blândețe umană, care-l perpelea pe Tudorel și-l punea în situația de a nu găsi răspuns la multe întrebări. A trântit piciorul drept din față așa de tare că a trepidat pământul sub tălpile copilului, apoi și-a proptit botul ei catifelat în pieptul lui, fără să-l împingă.
- Dacă aș ști să călăresc…, aș merge, dar încă nu am învățat și…
- Urcă-te! a rostit vocea poruncitor, până să termine băiatul ce a dorit să spună.
Tudorel s-a uitat lung la Bătrâna, nevenindu-i să creadă ce-i auziseră urechile. „Să fi vorbit ea? Cine a zis să mă urc? Fă-mă, Doamne, să înțeleg” s-a rugat băiatul în gând, pătruns din nou de o anumită teamă. Nu terminase bine ultimele cuvinte și a înghițit în sec privind mișcarea animalul din fața lui. Cerul gurii i se uscase. Nu mai avea salivă în gură și avea senzația că se sufocă. Bătrâna făcuse un pas înainte cu piciorul drept, îndoindu-și în același timp piciorul stâng.
- Încalecă și ține-te cu mâinile de coama mea!
Tudorel a rămas înlemnit pentru moment. Nu mai punea la îndoială că vocea care l-a îndemnat era a Bătrânei. Asemenea unui robot ori somnambul, s-a apropiat de ea, a prins coama cu o mână și cu cealaltă s-a sprijinit de spinarea iepei. Dintr-un simplu salt, fără mare efort, era deja sus. Și-a îndreptat trupul și s-a prins și cu cealaltă mână de coamă. Aștepta ca vrăjit să vadă ce se mai întâmplă. Bătrâna și-a tras piciorul întins, l-a îndreptat și pe stângul, înălțându-se, și a pornit la pas. După ce a ieșit din poieniță și a pătruns pe drumeagul ce ducea la drumul spre casă, fără îndemnul ori comanda călărețului, a trecut la trap ușor. Băiatul era cât pe ce să cadă. A strâns cât a putut cu mâinile coama, dar nu reușea să-și păstreze echilibrul Trupul îi sălta ritmic și simțea durere la fiecare contact, la revenire. Instinctiv și-a încordat picioarele ținându-le cât a putut de strâns de corpul Bătrânei. Din acel moment s-a simțit în siguranță și a avut curaj să privească înainte, în lungul drumului.
Privirea i s-a înseninat. Și-a descleștat maxilarele pe care le strânsese tare la începutul trapului și a început să zâmbească. Se simțea bine și toată teama îi dispăruse ca din senin. Era în culmea fericirii. Ar fi vrut să strige, ar fi dorit să fie auzit și văzut de cineva, să fie admirat, dar tot drumul era pustiu. „Nu e nimeni să mă vadă călare, dar… până acasă mai este. Voi fi văzut la intrarea în sat. Să vezi ce bucuroasă va fi mama! Dar tataie… se va supăra? Niciodată n-a vorbit despre călărit cu mine. A zis odată ceva… Da! Când vei fi mare. Așa a zis. Dar, dacă pot să călăresc acum, nu sunt mare?... Aoleu! Este târziu. Am uitat de asta”
- Bătrâna, poți alerga mai repede?
Iapa nu a răspuns, dar a trecut de la trap la galop. Trupul copilului sălta neașteptat de mult. Tudorel abia se mai ținea de coamă. Picioarele nu mai reușeau să-l țină apropiat și strâns de spinarea calului. Avea senzația că aerul vâjâie pe la urechi și drumul de țară face salturi apropiindu-se amenințător de el. El se clătina când de o parte când de alta până când un picior s-a lăsat cu totul pe o parte a calului. A scăpat coama din mâini și a căzut în colbul încins al drumului icnind dureros de lung. Abia a avut timp să întindă mâinile la contactul cu pământul, să nu se lovească la cap. După o rostogolire a rămas lat, culcat pe spate. Într-o clipită a văzut copita unui picior din spate deasupra pieptului său. A închis ochii, înspăimântat. Aștepta să fie zdrobit de lovitură…
N-a simțit durerea. Timpul se oprise în loc pentru băiat și o liniște nefirească a făcut să-i țiuie urechile. Strângea pleoapele mai tare decât își strânsese pumnii săi micuți. Într-un târziu a auzit fornăitul Bătrânei lângă el. „N-am murit dacă o aud” a fost singurul lui gând. A simțit apoi cum îl împinge cu botul în coapsă. „Chiar nu mă doare nimic. Oare nu m-a călcat cu copitele?” S-a încurajat și a deschis ochii încet, cu greutate. Iapa era lângă el și-l tot împingea, mirosindu-l. Și-a mișcat un braț apoi pe celălalt. A urmat mișcarea picioarelor. „N-am nimic! Chiar nu mă doare nimic. Bătrâna m-a ferit. Nu m-a lovit!” a constatat el și s-a ridicat încet, încă neîncrezător. Când s-a văzut în picioare s-a repezit la gâtul Bătrânei și a îmbrățișat-o.
- Bătrâna, căluțul meu drag! Ești cel mai bun căluț din lume, Bătrâna! a exclamat el fericit și a pupat-o pe gât și pe bot de mai multe ori.
Iapa fornăia de plăcere și capul ei făcea cercuri largi prin aer în timp ce ochii-l priveau pe băiat cu dragoste și grijă omenească. După ce s-au liniștit, l-a împins din nou cu botul în piept, în acea mișcare atât de cunoscută și de dragă băiatului. Apoi, a îngenuncheat din nou cu un picior, invitându-l să încalece.
Tudorel s-a urcat repede și a rugat-o:
- Să alergi mai încet. Așa ca la început, Bătrâna mea dragă.
Animalul a nechezat ștrengărește, ca semn de înțelegere, a fornăit tare de două ori și a plecat în trap mărunt. Pe ulița satului mai mulți oameni se uitau după ei mirați. Tudorel era cuminte. Nu făcea cu mâna, așa cum ar fi dorit prima oară, nu lăsa coama din mâinile strânse pe ea și nici privirea nu o lua de pe firul drumului. Aproape de curtea bunicului, Bătrâna s-a oprit. Băiatul nu știa ce să facă. Ar fi dorit să intre călare, să fie văzut.
- Gata! Până aici te-am adus. Coboară! i-a poruncit vocea de care, de data asta, Tudorel nu s-a mai îndoit că este sau nu a Bătrânei.
S-a ridicat ușor, și-a adus un picior lângă celălalt pe aceeași parte și și-a dat drumu’ pe pământ, ținându-se cu mâinile de coamă. Avea multe întrebări de pus, dar s-a abținut. Era recunoscător și nu dorea în ruptul capului să-și supere noul său prieten, poate cel mai bun.
- Nu trebuie să povestești nimic nimănui. Să nu uiți asta niciodată, a zis Bătrâna.
- Nu, nu voi povesti. Îți promit, căluțul meu drag!
Bunicul era destul de supărat. Privea încruntat, puțin pieziș, fără să spună o vorbă. I-a trecut destul de repede, dar numai după ce a examinat iapa cu atenție și a văzut că este bine hrănită iar băiatul este întreg și vesel. Mulțumit, a bătut cu palma crupa Bătrânei, a zâmbit hoțește și a îndemnat-o să meargă la grajd. Iapa a nechezat, l-a împins jucăușă cu botul în piept, a scuturat capul și a plecat agale unde i s-a spus. Tudorel privea uluit la tot ce face bunicul său și la manifestările animalului. Strângând pietricelele în buzunarele pantalonilor, aștepta încruntat muștruluiala de care nu credea că a scăpat. După ce și-a frecat mâinile și s-a uitat lung după Bătrâna, până a dispărut în curtea cu acareturi, bunicul s-a răsucit încet, mustăcind, l-a fixat oarecum distrat, cu gândul la altceva și l-a întrebat:
- A fost cuminte Bătrâna, nepoate?
- Da, bunicule! N-am pomenit un cal mai cuminte ca ea… Am dus-o de căpăstru cum ai zis matale. Cred că poate merge și singură, bunicule…
- Nu! Să n-o lași singură niciodată.
- Da, bunicule! Cum s-o las singură? Îmi este drag să merg cu ea. Mă mai lași s-o duc la păscut?
- Ei! Om vedea noi ce-om face… Mergi și mănâncă, până una-alta!
La bucătărie l-a luat maică-sa la întrebări. Era mai supărată ca bunicul. L-a tras ușor de urechi, l-a muștruluit și i-a explicat cât de urât este să nu respecte programul și, mai ales, promisiunea. Tudorel s-a rușinat.
- Iartă-mă, mamă! Nu se va mai întâmpla… Știi? Mi-a plăcut așa mult că Bătrâna a fost cuminte! Și a păscut numai iarbă bună, curată. Ocolește iarba mare crescută pe bălegar, știi?
- Da, știu. Află că, dintre animale, calul este cel mai curat. Nu mănâncă nimic murdar. Și nu bea nici apă murdară ori din vas murdar. Să nu uiți asta! Și trebuie îngrijit atent. Adică, curățat, spălat, țesălat…
- Da, am văzut. Nici din baltă n-a băut apă. A băut doar de la izvorul din poieniță. E curată acolo. Bem și noi…
Imediat cum a ieșit din bucătărie, Tudorel a fugit să-și caute bunicul în curte. Era pe banca pe car el o lucrase din lemn și o fixase la umbra nucului. Multe întrebări ar fi dorit să-i pună, dar se temea să nu se dea de gol. De altfel, nu știa ce să creadă. I se părea de necrezut ce i s-a întâmplat și, destul de orgolios, nu ar fi vrut să fie luat în râs. S-a apropiat spășit, încet, cu cea mai potrivită expresie de nevinovăție pe care o putea înfățișa.
- Bunicule, te superi dacă te întreb ceva?
- Nu, tataie! Despre ce este vorba? i-a vorbit bunicul mângâindu-i fruntea. Vino lângă mine, aici, pe bancă!
- Bunicule, de ce ai dat numele acesta la iapa matale?
- Hm! Despre asta-i vorba? se miră bătrânul privindu-l cu luare aminte. Când era tânără o chema „Mândra”… Era așa de frumoasă și mândră cu adevărat, că nu i se potrivea alt nume. La șaretă ori la trăsură era cea mai admirată pe drum. Iar la călărit, să știi tu, nepoate, a fost cea mai elegantă!
- Da’ n-am mai văzut-o la șaretă… Nu mai vrea să tragă ori, ce este?
- Poate că ar vrea ea, dar nu mai vreau eu… Este foarte bătrână. De trei ori mai mare ca tine. M-a slujit o viață întreagă. Și m-a slujit credincioasă, să știi! Cât o mai avea zile, merită, drept răsplată, o viață tihnită…
- … Credincioasă ai zis, bunicule?
- Da… credincioasă. A fost și este foarte cuminte. Că era zi ori că era noapte, a muncit la fel de bine… La un fluierat de al meu sau dacă o strigam, lăsa mâncarea, lăsa orice și venea fuga la mine.
- Da, am văzut. Este foarte ascultătoare… Bunicule, caii vorbesc?
- Da, nepoate. Vorbesc și ei în limba lor. Se înțeleg și de la depărtare. Și câinii vorbesc în limba lor și pisicile și păsările… Toate vorbesc, Tudorele, fiecare pe limba lui. Așa le-a lăsat Dumnezeu să se-nțeleagă…
- Da’ pot vorbi așa… ca noi, cu oamenii, pe limba noastră, bunicule?
- He-he, tataie! Ei înțeleg ce le spunem, doar. După un timp, după antrenament, cum s-ar zice. Le repeți de multe ori, le arăți și animalele se obișnuiesc. Atâta. Nu vorbesc în graiul nostru, băiete.
- Tataie, cât de mare trebuie să fiu să călăresc?
- Ha, ha! Da’ grăbit mai ești nepoate… Uite, la vara viitoare te voi învăța. Întâi să văd că nu șchiopătezi la școală. Să văd că ești silitor și cuminte. Apoi… mai stăm de vorbă, răspunse bunicul ridicându-l și așezându-l pe genunchii săi. Mai întâi te voi învăța cum să te porți cu animalele. Caii, să știi tu, sunt pretențioși. Pot fi cei mai buni prieteni. Dar trebuie îngrijiți cu mult suflet, nepoate, trebuie să le vorbești blând. Așa cum vorbești cu oamenii…
Bunicul vorbea monoton, cu voce blajină, plimbându-și mâna ușor pe capul băiatului ca într-o adiere caldă de vânt. Tudorel închisese ochii. Auzea ca prin vis vorbele bătrânului, din ce în ce ca venind de mai departe, transformându-se în șoapte calde, plăcute. Adormise.
Pentru că nu mai avea putere să-l ducă în brațe, bunicul l-a așezat cu grijă pe bancă și a mers s-o cheme pe mama lui, să-l ducă în pat. Acolo, mama l-a învelit și l-a sărutat ușor pe frunte, privindu-l plină de dragoste, înduioșată. Când se ridica, Tudorel a șoptit:
- Mamă, ești aici? Ce dor îmi era de tine, mama mea dragă…!
Deschise ochii încet s-o privească. Era singur. Clipi nedumerit de mai multe ori, privi în jur și înțelese. Visul se terminase. Cu regret mare în suflet se ridică de pe bancă și plecă în curte. Merse la rondurile de flori și culese cu grijă până făcu două buchete mari. Le aranjă așa cum o văzuse pe mama să făcând. „Se va bucura când le va vedea… Poate le va simți mirosul de acolo, din lumea veșnică, în care, sigur, a primit-o Dumnezeu… Și bunicul se va bucura. Va înțelege că nu l-am uitat și-i port o vie amintire”, medita Tudor privind florile cu duioșie. „Mă voi întoarce de la cimitir să îngrijesc rondurile. N-au ce căuta florile sălbatice aici! Nici Bătrâna nu se uita la ele. Le ocolea…”
Oftă lung, aruncă o ultimă privire în care să cuprindă curtea cu tot ce era în ea și plecă. Trecu pe sub pragul porții și o închise cu grijă. Se lăsă condus de pașii care-l purtau, sigur, pe un drum cunoscut…

SFÂRȘIT