agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-09-09 | |
O petală însîngerată cade.Alunecă ușor prin întuneric și lasă în urmă parfumul singurătății.E ultima dintr-un buchet de vise.O ființă singură și tremurândă, stând pe cuvertura unui pat prăfuită se întreabă ce urmează acum.Plămânii ei bolnavi și slabi inhalează aerul stătut și murdar ochii ei privind florile ofilite din jurul patului.Doar în ei se mai citește pasiunea copilei de altă dată.Paloarea ei gălbuie îi stâlcește măreția iar buzele odată roșu aprins și arzând de senzualtitate acum de un roz-maroniu respingător.
Nu ințelege ce s-a întâmplat… nici nu vrea să afle.Nu…vrea doar sa fie lăsată în pace.Speranța din ea a secat și încet viața se scurge prin lacrimile vărsate în ceasurile nesfârșite ale nopții.Perdelele de un vișiniu închis par negre,îndurerate în lumina slabă a lunii care intră printr-o vagă crăpătură.Raza lasă în urmă o masă maronie plină de hârtii.Ce scris frumos și ordonat… și de ce oare fără nici un motiv scrisul devine slab și abia ințeles?Pe o hârtie pete roșii… s-a ințepat într-un spin… ce sânge decolorat. Pentru ea nu mai e nimic.Părul odată negru care curgea peste un trup zvelt e acum presărat cu fire gri și albe și se pierde peste un corp încovoiat pe pat care nu mai e în stare nici să se ridice.De prea mult timp nimeni nu a mângâiat părul murdar de atâtea lacrimi și de prea mulți ani nici o mâna puternică nu a deschis șnururile rochiei. Așa încet scurzându-și ultimele clipe printr-o clepsidră a suferinței se ofilește o zâna a frumuseții căzută în mizerie.În praf și trandafiri ofiliți lasă un suflet măreț trupul care odată i-a făcut cinste. Și adoarme între gânduri la fel de vechi și prăfuite ca perdelele. Peste vise cad fulgi albi,puri și reci care adorm realitatea și reînvie trecutul.O grădină înghețată stând mută într-o zi cu soare de zăpadă.Spinii tufișurilor ofilite de trandafiri sunt înveliți în iarna amortită din jur.Pe pământul alb se văd urme de pași și înca se simte un parfum dulce, parfum de dragoste. O mică ființa albă sărind prin zăpadă merge pe urma lăsată de parfum și auzind voci se sperie și sare în cel mai apropiat tufiș. Căutând să afle cine i-a tulburat plimbarea de după masă iepurașul găsește o bancă de lemn cuarățată de zăpadă pe care stau doi tineri. Crengile înfrigurate se incălzeau la iubirea lor. Ea se ascundea de lume în brațele lui, el îi mângâia părul lung și negru savurând fiecare clipă petrecută cu ea. Nu-și vorbeau pentru că nu avea rost. Împărtășeau fiecare gând din priviri, fiecare sentiment trecea deodată prin ambele inimi ca în două jumătăți ale aceluiaș lucru. Parfumul lor se împletea în aer și învelea încet fiecare inimă de piatră din jurul lor.Căci doar asta le înconjura dragostea… oameni înrăiți cu inimi împietrite care nu încercau nici nu voiau și poate nici nu puteau să îi înțeleagă. Ochii ei negri și aprinși îl priveau cu atâta admirație… iar pentru sufletul lui doar ea conta. Ei nu stăteau pe o bancă într-o grădină înzăpezită ci pierduți într-o lume numai a lor și se iubeau cu acea iubire pură de care aveau sa aibă parte doar odată în viață. Încet imaginile visului se schimbau și treceau de la seri înmiresmate petrecute pe balcon sub jurăminte de dragoste veșnică la nopți aprinse în paturi acoperite cu mătase parfumată până când ajunseră iar pe banca din grădină. Acum nu mai era nici frig nici zăpadă.Roșul sângeriu al trandafirilor din jur se scălda în noapte iar cei doi copii stăteau pierduți unul în brațele celuilalt. Ea liniștită vorbea despre viitor. Despre casa pe care o vor avea despre câți copii, el zâmbea și era deacord cu toate lucrurile care o făceau fericită. Dar în ochii lui se vedeau emoții și era agitat. Când vorbele încetară și lăsându-și capul pe inima lui, fata închise ochii el își scoase inelul de pe deget și șoptii încet în urechiușea gingașă obișnuită cu vorbe de dragoste. -Redrose, vrei să fii soția mea? Ea se smulse din brațele lui și îl privi cu teama.Toate visele vieții lor împreună îi păreau îndepărtate.Nu se gândise niciodată să le înceapă de acum. -Dar, dar suntem încă atât de tineri! Inima îi bătea tare și îi era frică. Nu de el, ci să nu-l rănească. Nu voia să spună “da” dar nici nu voia să îl piardă. Voia ca într-o zi să fie soția lui și să stea cu el toată viața dar încă nu era momentul. Totuși știa că dacă îl pierde acum altul ca el nu va găsi niciodată. -Of draga mea dragostea nu are vârstă. Gândește-te… nu ar mai trebui sa ne despărțim niciodată. Ar mai fi vrut să adauge că o va iubi indiferent de răspuns dar spera că ea știa acest lucru. Nu mai știa ce să facă… îi era frică să nu o piardă.Își dădu seama în primul moment că ea nu se aștepta să o întrebe dar se gândea că poate dacă spune acum că nu contează sau dă înapoi ea va crede că nu mai vrea să o ia de soție. Ea stătea pe gânduri și în ochii ei se vedea o tulburătoare luptă lăuntrică. Clopotul bisericii se auzi.Redrose sări de pe bancă și strigă în urmă fugind spre poarta castelului. -E târziu. Ne vedem mâine. Te iubesc. Ajunsă în pat încercând să se cufunde între vise poate pentru a găsi un răspuns la întrebarea ei pe tânăra domnișoară o cuprinseră și mai multe îndoieli. Cuvinte reci și urâte îi strigau că el nu vrea decât banii tatălui ei, că nu vrea decât să o aibă pentru o noapte, că o va părăsi și atunci nu se va mai putea întoarce la familia ei. Nimic nu mai avea sens. Pe urmă încet pe măsura ce se liniștea în amintire îi veniră clipele frumoase petrecute cu el de atâta vreme. Câte sacrificii făcuse pentru ea, oare chiar ar părăsi-o acum dacă ar răspunde “nu”? Sigur acum il iubea… mai mult decât orice.Dar oare nu era decât o toană copilărească? Chiar avea să țină veșnic? Oare a se căsători acum nu însemna să renunțe la aș mai trăi viața? În mintea frumoasei Redrose apărură baluri mărețe cu prinți frumoși date în cinstea ei, și încet visând strălucire și la săli aurite adormi. Visurile pe care le avu în noaptea aceea hotărâtoare erau toate la fel. Baluri, călătorii, plăceri, distracții, prinți și cavaleri doar pentru ea dar din fiecare vis era smulsă de un demon care o întemnița într-un loc rece și murdar și o lăsa acolo singură sa plângă. Zorii o găsiră pe frumoasa fată pe balcon spunându-și “vrea doar averea mea de aia s-a comportat așa toată vremea asta. E logic îmi va fura viața și mă va lăsa singură.Nu trebuie să îl mai văd pentru că va încerca sa mă convingă”. Din dimineața soarelui acela cu dinți, trandafirii din grădina palatului nu mai înfloreau înconjurați de dragoste iar crengile nu se mai încălzeau iarna la flacăra unei iubiri atăt de puternice. Cărările din pădure nu mai erau bătute de două seturi de pași iar copacii nu mai ascultau cântece de dragoste. Patul mare și gol rămânea rece iar Redrose îngheța încet îngropându-se în timp alungînd din noapte regretele celei mai mari greșeli făcute vreodată. Visele încetară iar Redrose deschise ochii pentru a se afla din nou singură în camera veche și prăfuita. Prin crăpătura lăsată de draperii se vedea răsăritul. De atunci mereu se treazea chiar înainte ca soarele sa urce peste dealurile din fața. Ridicându-se cu greu din pat pentru a privi răsăritul pe care poate și el il vedea de undeva observa o scrisoare lângă usă. Cu greu se aplecă să o deschidă și văzu… văzu ceea ce așteptase atâția ani să mai vadă odată. Scrisul ferm dar aproape ilizibil pe care îl ignorase din prostie scriindu-i iar și în spate o scrisoare a cărei scris nu-l recunoștea. “Draga mea Redrose, nu știu dacă mai ții minte cine sunt dar poate totuși grădina dintre trandafiri iți mai povestește câteodată despre cât de mult te-am iubit. Niciodată nu am trecut peste ce am avut noi și am trăit singur toată viața. După ce tu atâta vreme nu mi-ai răpsuns am încetat să îți mai scriu. Ultima mea dorință a fost ca tu să afli că te-am iubit până în ultimul ceas.Dacă acum citești scrisoarea înseamnă că te aștept pe lumea cealaltă.Veșnic al tău…” Cealaltă scrisoare era una oficială care o inștiința de trecerea în neființa a cavalerului de altă dată.Redrose rămase așa împietrită pe loc lângă ușa privind un punct fix.Nu se gândea la nimic, în minte revenind doar cuvintele de dragoste pe care i le spuse el.”te aștept pe lumea cealaltă” … începu să facă pași mari și siguri care îi redădeau măreția de altă dată spre balcon.Trase draperiile prăfuite și pășise afară.Mirosul dimineții o copleșise din toate părțile și parfumul trandafirilor aduseră lacrimi în ochii negri.Ușa camerei se deschise și intră o servitoare tânără și roșcată în a cărei ochi se simțea viața și pasiunea tinereții. -Kitty tot ce am ți-am lăsat ție. -Doamnă…? Dar înainte ca servitoarea să termine întrebarea Redrose se aplecă peste balcon șoptise vântului “vin” și se lăsase, pentru o clipă recăpătându-și frumusețea de altă dată. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate